Blogul unei prietene

Blogul unei prietene

Astazi am regasit o prietena de pe facebook, din trecut, cateva luni am intrat si eu pe Facebook ( mai ales ca are mult succes si este la moda ) si am schimbat cu ea cateva cuvinte.

Am cunoscut-o pe facebook si suntem aproape de aceeasi varsta si este deschisa ca mine, comunicativa si in plus ii place mult muzica usoara romaneasca din anii '80 pe care trebuie sa o spun, a ascultat-o cu mai multa insistenta decat mine, si o asculta si astazi.
Lui Carmen ii place mult Angela Similea, si cand prin anul 2010 am cunoscut-o pe FB imediat mi-am amintit de o studenta a profesorului Leon Zagrean de la facultatea de Medicina, din anul 1986-1987 pe care o chema Marilena si era in anul intai ( daca nu chiar in anul doi, poate ca nu ) si intr-o zi ea a spus ca si-a cumparat un disc ( vinilin, cum existau in acei ani ) cu Angela Similea si era nerabdatoare sa il asculte.
Cred ca pregatise o lucrare practica, laboratorul si  disecase o broasca, pentru ca o tin minte cum spunea privindu-si mainile foarte curate ( Marilena ca toate studentele la Medicina era o fata deosebit de curata, o adevarata doctorita ! ) : "Ce poti pati ? Prin mana nu trece nimic !", tocmai se spalase pe maini dupa munca ei.
Marilena era o fata cu niste ochi mari caprui, poate chiar negri, cu un ten si o piele albe si parul saten-inchis spre negru, usor ondulat natural sau poate ceva mai mult ondulat, si lung, lungut si pieptanat natural si simplu.
Cred ca era poate cu unul, doi centimetri mai inaltuta ca mine.
Asa cum spune si Carmen Elena despre ea insasi ca ii place simplitatea, iata o alta trasatura comuna.
Pentru ca si Marilena care in mod sigur de multi ani este doctorita si Carmen Elena si eu insami suntem de varste apropiate.
Revenind la Carmen, m-au impresionat familia ei, faptul ca este o familie credincioasa, unita si foarte naturala, care ma face sa ma gandesc ca este desprinsa din romanele scriitorului roman Mihail Sadoveanu.

Numai in romanele lui Sadoveanu, în vremuri de altãdatã descrise de ele, puteai intalni o astfel de familie si vedea ( ca si pe blogul lui Carmen ) astfel de peisaje frumoase.

Ea m-a rugat ca, in loc sa incerc ca o descriu, sa infatisez blogul ei, iar prietenii o pot vedea asa cum este ea, in modul cel mai direct cu putinta.

In anul in care am terminat facultatea ( iulie 2009 ) am vrut sa ma inscriu la master insa nu s-a putut, si un an am asteptat masterul ravnit ( din pacate, acela neterminat si la care am renuntat, am fost nevoita sa renunt adica ), atunci am inceput sa intru pe Facebook, unde mi-am facut prieteni, in majoritatea lor colegii mei de facultate, de la Drept, colegii de an, si unde am intalnit ( fireste ! ) si colegii de facultate cu un an mai mici in facultate.

De asemenea, pe Facebook o vreme am facut parte din grupul de rugaciune al parohiei romano-catolice Câmpulung-Moldovenesc, un grup in care se aflau din cate vazusem si asa cred, si ortodocsi, nu numai catolici, si fideli ( credinciosi ) dar si preoti.

In special, moldovenii din Romania sunt oameni credinciosi, fie ortodocsi, fie catolici, dar as spune ca in ceea ce ii priveste, romano-catolicii sunt mult mai "activi" in sensul ca ei se roaga si stiu toti rugaciunile, Rozariul si celelalte rugaciuni, in timp ce, ortodocsii au mai putin sau deloc obiceiul de a se ruga, si lasa aceasta preocupare numai pentru zilele in care merg la vreo slujba sau la liturghia de duminica la biserica unde se roaga, cel putin cu voce tare, mai mult preotul.

Ceea ce m-a atras la Carmen-Elena a fost faptul ca este plina de bucuria de viata, aceea pe care nu o mai vad sau nu am prea vazut-o la multi oameni la Bucuresti, in viata de zi cu zi.

Carmen are patru copii minunati si gaseste intotdeauna timp pentru toate activitatile casnice si pentru copii.

Sotul ei picteaza - impresionant - biserici, lucru care poate fi vazut citind blogul lui Carmen, o munca titanica aceasta, sa intri intr-o biserica inca netencuita si sa intreprinzi munca de a o pregati asa cum o vad oamenii in ziua slujbelor, pictata cu ingeri, cu sfinti si cu Chipul lui Isus si al Maicii Domnului.

Biserica Sfintilor Arhangheli Mihail si Gavriil, dintr-un sat din Moldova - de langa Bacãu - a fost pictata, mai intai poate si reparata, tencuita si desenata, apoi pictata cu penelul cu cea mai mare atentie si minutiozitate de sotul lui Carmen, iar Carmen si copiii au fost alaturi de sotul / tatal lor zi de zi.

O adevarata familie de credinciosi, cum nici nu prea vedem la ortodocsi, de fapt este pentru prima data ca vad asa ceva si de fiecare data sunt uimita.

Am privit din nou blogul lui Carmen si intr-adevar, mi-a lipsit in lunile - multe - in care nu am mai intalnit-o pe facebook, cum o intalneam zi de zi.

In fiecare dimineata, pe FB, o alta prietena, Maria, ne oferea o ceasca de cafea cu frisca, apoi prietenii ( si alti prieteni ) au facut aceeasi invitatie, in alte dimineti.

O ceasca de cafea aromata si fierbinte, cu frisca, cu zahar, cu bomboane de ciocolata si cu fursecuri sau prajiturele.

Apoi au fost bucovinenii, care ne-au aratat retetele lor de bucatarie, delicioase, si papanasii cu dulceata si frisca, un deliciu !

Si astazi am ramas in memorie cu diminetile in care imi beam cafeaua pe FB cu Maria si cu prietenii !

Desigur, era o cafea virtuala.

Era o cafea intre prieteni.

Si ce era intr-adevar candid si frumos, era ca prietenii se luau parca la intrecere fiecare, ce cafea sa ne mai ofere, cu ce prajituri, bomboane, flori puse alaturi, si fursecuri, frisca si orice alte bunatati.

Este frumos cand oamenii se simt bine si au instinctul altruist si de a se simti bine daruind si primind in acelasi timp si fiind bine impreuna !

Un sentiment care la Bucuresti nu existã.

Sau eu nu l-am intalnit aici.

Impreuna cu prietenii de pe FB credinciosi, postam rugaciuni, apoi Biserica Catolica avea si ea pagina ei si in mod gratuit, cu totul gratuit in fiecare zi eram invitati de pe intregul glob pamantesc, sa ne infatisam intentiile de rugaciune, adica pentru cine si pentru ce ne rugam in ziua respectiva.

Chiar si preotii, un preot o data ne-a rugat sa spunem o rugaciune pentru cineva care ii era apropiat.

Oamenii scriau cu totii in limba engleza, ca limba universala, dar nu erau ca oamenii rai din Bucuresti, se bucurau si pretuiau dragostea, familia, se rugau pentru prieteni, pentru ei, iar odata o tanara a spus ca cel mai frumos cadou pe care l-a primit in viata ei, a fost surioara ei si se ruga pentru ea intrucat acum era bolnava si nu vroia sa o piarda.

Cand ma gandesc la lipsa de iubire, de dragoste, de buna intelegere din familiile bucurestene, la lipsa de sentimente a bucurestenilor, la ceea ce scriu ziarele, realitatea crunta, la tot ce mai aflam, ma ingrozesc, nici nu pot face o comparatie.

Exista in lume oameni care pretuiesc familia si nu isi lovesc membrii familiei, asa cum unii procedeaza la Bucuresti sau in Romania, ( sau si in alte tari ), oameni care practic nu au sentimentul si nici notiunea de "familie", pentru a nu mai spune faptul ca in general nu trebuie sa lovesti in semenul tau, oricine ar fi el.

Iata acum blogul minunat al lui Carmen Elena Serban :

elenacarmen.blogspot.com