Memoria iconicã ( vizualã ). 100 milisecunde. Psihologie cognitiva

Motto :  -  Life is all memory except for the one present moment that goes by so quick you can hardly catch it going. -  Tennessee Williams, The Milk Train Doesn ' t Stop Here Anymore

- We are hollow men. – T.S. Eliot

Sistemele mnezice :  Memoria senzoriala

Memoria iconicã ( vizualã )   

Notiunea de memorie senzoriala denota persistenta reprezentarii senzoriale a stimulului, timp de cateva sutimi de secunda, dupa ce stimulul a incetat sa actioneze asupra receptorilor.

De pilda, o senzatie vizuala sau auditiva, persista in memoria noastra, cateva sutimi de secunda, chiar si dupa incetarea actiunii stimulului corespunzator.

Acest tip de memorie este specific fiecarei modalitati senzoriale.

Avem, asadar, o memorie vizuala sau iconica, o memorie auditiva sau ecoica, o memorie tactila, etc.

Retentia senzoriala a stimulului este

§       Automata, adica nu reclama efort din partea subiectului, si,

§       Pre-atentionala, adica procesele implicate in memoria senzoriala preced initierea proceselor implicare in atentie.

Cele mai intens studiate tipuri de memorie senzoriala sunt cele pentru stimuli vizuali si stimuli auditivi.

Memoria iconicã sau vizualã

Sa presupunem ca, prezentam subiectilor la Tahistoscop, cu un timp de expunere de cateva sutimi de secunda, o configuratie de litere.

De exemplu :

§       Seria 1 : A  R  D  C

§       Seria 2 : B  S  Z  K

§       Seria 3 : V  F  L  P

Daca, dupa expunerea acestor litere, subiectilor din lotul experimental, li se cere sa le reproduca, ei vor oferi, in medie, 3 – 4 raspunsuri corecte, indiferent de numarul de litere de pe display.

Ei vor pretinde insa, ca au retinut mai multe litere, dar, in timpul reproducerii primelor litere, le-au uitat pe celelalte.

Pentru a preveni aceasta situatie, Sperling ( 1960 ) a prezentat subiectilor o configuratie de litere, similara celei de mai sus.

Fiecare serie de litere era expusa pe o durata de 50 de milisecunde, apoi erau administrate subiectilor diverse categorii de sunete.

Daca sunetul avea o intensitate ridicata, subiectii trebuiau sa reproduca itemii din sirul superior ( seria 1 ).

Daca erau de intensitate medie – itemii din randul mijlociu ( seria 2 ), iar daca era de intensitate scazuta – literele din sirul de jos ( seria 3 ).

Mentionam ca, subiectii nu erau avizati, care dintre aceste sunete urma sa le fie prezentat, astfel incat ei nu-si puteau “ orienta atentia “, asupra unei anume serii de stimuli.

Rezultatele au fost net superioare, fata de cele obtinute prin metoda anterioara, subiectii retinand 3 – 4 itemi pentru fiecare serie, adica, in principiu, toti itemii.

Performantele mai scazute ale unor subiecti au fost puse pe seama inabilitatii lor, de a lucra conform instructiunilor ( Anderson, 1985 ).

Aceste performante erau obtinute, doar daca stimulul sonor care declansa reproducerea, survenea la un interval, de pana la aproximativ 100 de milisecunde, dupa terminarea expunerii grafemelor respective.

In conditiile in care, sunetul era amanat, dupa 150 – 200 de milisecunde, aparea o deteriorare semnificativa a performantelor, subiectii reproducand numai 1 – 2 itemi dintr-o serie.

Aceasta inseamna ca, durata de retentie a stimulilor vizuali, deci a memoriei iconice sau vizuale, este de aproximativ 100 de milisecunde.

Ea se realizeaza pre-atentional, automat, si are, in principiiu, o capacitate nelimitata.

Care este functia memoriei iconice sau vizuale ?

Se pare ca, persistenta reprezentarii senzoriale, dupa incetarea stimularii este necesara pentru a putea extrage trasaturile fizice ale stimulului ( de exemplu : contururi, culoare, intensitate, etc. ).

Un stimul de scurta durata este prelungit in memorie pentru a-i putea extrage caracteristicile fizice semnificative, care vor constitui input-uri pentru unele procesari ulterioare.

S-ar putea chiar presupune ca, durata memoriei iconice sau vizuale, senzoriale – in general - , corespunde rastimpului necesar pentru activarea detectorilor de trasaturi.

Pentru stimulii cu o durata mai lunga de expunere, ca in cazul stimulilor vizuali cotidieni, nu mai este necesara persistenta stimulilor, detectorii de trasaturi avand suficient timp pentru a extrage trasaturile.

Altfel, am vedea imagini suprapuse a doi stimuli respectivi ( Haber, 1983 ).

Memoria iconica sau vizuala prelungeste stimulii, doar atunci cand clipim, sau in cazul sacadelor oculare ( 30 de milisecunde ).

( extras din Psihologie cognitiva Modele teoretico-experimentale, prof.univ.Mircea Miclea, editia a II-a revazuta, Editura Polirom, colectia Collegium, Iasi, 1999 )

Memoria episodica : aplicatii si implicatii. Depozitiile martorilor. Psihologie cognitiva

Motto :  - We are all looking for something of extraordinary importance whose nature we have forgotten ; I am writing the memoirs of a man who has lost his memory.   - Eugene Ionesco, Present Past / Past Present

-  Memory was supposed to fill the time, but it made time a hole to be filled. ― Jonathan Safran Foer, Everything is Illuminated

Memoria episodica : aplicatii si implicatii

Dincolo de interesul teoretic, cercetarile asupra memoriei episodice prezinta o serie de aplicatii practice.

De exemplu, s-a ajuns la concluzia ca, formarea Eu-lui si a identitatii de sine, depinde, in mod esential, de memoria noastra biografica, indeosebi de amintirea evenimentelor din primii 3 – 5 ani de viata  ( ex. : D. Stern, 1991, comunicare personala ).

In mod normal, parintii sau fratii mai mari ne relateaza o multime de lucruri, pe care le-am facut in prima ( noastra ) copilarie.

Pe baza lor, construim o “ Istorie de viata “, o poveste despre propria noastra viata.

Nu este importanta, atat veridicitatea acestei istorii, cat, mai ales, coerenta ei ( Stern, 1991 ).

Pe baza ei ne construim propria imagine de sine, propria identitate.

La multi dintre copiii crescuti in Leagane, iar apoi in Casele de copii, memoria autobiografica este foarte saraca, ceea ce creeaza serioase probleme de identitate si emotionale, la varsta adolescentei.

Pentru a diminua riscul aparitiei unor astfel de probleme, s-a recurs la introducerea unor Jurnale proprii, pentru fiecare dintre copiii orfani sau adolescenti, in care Personalul calificat noteaza, din cand in cand, evenimente mai deosebite din viata copilului.

Ulterior, ele vor constitui baza istoriei de viata, si a stabilirii propriei identitati.

O alta aplicatie interesanta a cercetarilor asupra memoriei episodice, vizeaza depozitiile martorilor.

Informatiile pe care martorii le ofera la tribunal, sunt asociate cu un context spatio-temporal determinat, reprezentand o intamplare traita, si, ca atare, apartin memoriei episodice.

Ascultand depozitiile martorilor, pe care se bazeaza in cea mai mare parte decizia curtii de judecata, ne putem pune o serie de probleme de importanta practica.

Iata doua dintre ele :

( 1 ) In ce masura relatarea unui martor, presupus onest, este veridica, neinfluentata de informatiile adiacente ?

( 2 ) In ce masura intrebarile avocatilor pot influenta modul de activare a memoriei episodice, si, deci, de relatare a faptelor ?

Experimentele prezentate mai jos schiteaza raspunsul la problemele ridicate.

Ele nu sunt exhaustive, dar sunt ilustrative, si speram sa trezeasca interesul pentru astfel de cercetari.

Loftus ( 1974 ) intreprinde un experiment, menit sa dovedeasca faptul ca acuratetea depozitiilor martorilor, scade datorita interferentei cu informatii neadecvate, din alte surse, despre evenimentul relatat.

Un grup de subiecti vizioneaza un film.

Ulterior, unii dintre subiecti – complici cu experimentatorul – discutau despre anumite aspecte din film care, de fapt, nu existau pe pelicula prezentata.

Pusi sa relateze ceea ce au vizionat, subiectii din lotul experimental au depus marturie despre o serie de fapte inexistente, dar prezente in conversatiilor complicilor experimentatorului.

Intr-o alta manipulare experimentala, subiectii investigati vizioneaza un scurt film despre un accident rutier.

Dupa diverse intervale de timp ( ore, zile ), o parte din subiecti sunt solicitati sa raspunda la urmatoarele intrebari :

( 1 ) Va reamintiti, cum anume, prima masina a atins-o pe cea de-a doua ?                   

Cealalta parte a subiectilor erau intrebati astfel :

( 2 ) Va reamintiti, cum anume, prima masina a izbit-o pe cea de-a doua ?                    

In ambele cazuri se cerea si o relatare amanuntita a faptelor, dupa care subiectii erau solicitati sa estimeze viteza cu care s-a realizat impactul.

Vadit influentati de modul in care li s-a pus intrebarea anterioara, subiectii din primul grup, au oferit o estimare medie, de aproximativ 35 mile / ora, pe cand grupul al doilea, de 60 mile / ora.

Mai mult, la o intrebare aditionala : “ Ati observat geamurile sparte ale masinii lovite ? “ – care, de fapt, in realitate nu erau sparte ! - , doar 19 % dintre subiectii carora, anterior li s-a pus intrebarea ( 1 ) au raspuns “ DA “, in schimb, toti subiectii carora li s-a pus intrebarea ( 2 ) au dat raspunsul afirmativ.

Nu am avut intentia prezentarii unor date definitive, conclusive, privitoare la memoria martorilor.

Cred insa, ca initierea unor cercetari ample asupra acestor cazuri particulare ale memoriei episodice, pe langa faptul ca este de un real folos, poate duce la obtinerea unor rezultate relevante, si pentru cercetarea fundamentala.

In orice caz, validitatea lor ecologica ar fi garantata.

( extras din Psihologie cognitiva Modele teoretico-experimentale, prof.univ.Mircea Miclea, editia a II-a revazuta, Editura Polirom, colectia Collegium, Iasi, 1999 )

Memoria episodica si memoria semantica. Psihologie cognitiva

Motto :  -  Persoana despre care as fi putut scrie acum 30 de ani nu mai este astazi aceeasi. Memoria a fost inlocuita de fantezie. Atunci cand Isak Dinesen [ Tania Blixen ]  a scris “ Dincolo de Africa “, a omis sa se refere la modul in care a tratat-o sotul ei. In fond, si-a creat un nou trecut. – Jacqueline Bouvier Kennedy Onassis, raspuns la intrebarea de ce nu isi scrie memoriile, 1992.

Memoria episodica si memoria semantica

Principalele rezultate teoretico-experimentale

Disjunctia dintre memoria episodica si memoria semantica, a fost propusa de E. Tulving ( 1983, 1984 ), iar ulterior a devenit un loc comun in psihologia cognitiva.

Memoria episodica se refera la memoria evenimentelor autobiografice : cand si unde am trait un anumit eveniment.

De exemplu, amintiri despre ultimul Revelion, despre prima zi de scoala, despre ce am facut in ziua de ieri, depre cum ne-am petrecut vacanta, etc., intra in memoria episodica.

Aceasta memorie contine o serie de informatii asociate cu contexte spatio-temporale precise.

Ea este esentiala pentru formarea propriei noastre identitati, a identitatii de sine.

Memoria semantica – numita adesea conceptuala – se refera la cunostintele generale pe care le avem despre mediul in care traim.

De exemplu, stim ca la Cluj-Napoca este un mare centru universitar, ca formula chimica a apei este H₂O, ca Shakespeare a scris “ Hamlet “, ca vinul este o bautura alcoolica, etc.

Cunostintele din memoria semantica nu sunt asociate  - de regula – cu un anumit context spatio-temporal.

Nu stim, unde si cand anume, am auzit pentru prima data formula chimica a apei, cand si unde am citit ca autorul piesei “ Hamlet “ este Shakespeare, etc.

Majoritatea cunostintelor pe care le ofera manualele si cursurile scolare vizeaza memoria semantica sau conceptuala.

In schimb, intamplarile pe care le-am trait de-a lungul vietii noastre formeaza continutul memoriei episodice.

Pentru a sustine aceasta distinctie s-au invocat o serie de rezultate clinico- experimentale, cele mai multe de ordin neurofiziologic : comportamentul subiectilor cu amnezie anterograda, inregistrarea fluxului sangvin local, investigarea pacientilor cu traumatisme cranio-cerebrale in zona lobilor frontali.

O constatare destul de frecventa in cazul pacientilor cu amnezie anterograda este aceea ca, desi ei nu-si reamintesc nimic din propria lor biografie, anterioara momentului in care a survenit amnezia, nivelul cunostintelor lor conceptuale dobandite anterior ramane, practic, neafectat.

De exemplu, ei pot sa-si reaminteasca semnificatia unor cuvinte invatate anterior, diverse formule matematice, etc.

Kalat ( 1988 ) citeaza cazul unui pacient cu amnezie anterograda care, jucand golf, desi uita dupa cateva secunde ca a lovit mingea ( = memoria episodica ) si cauta sa reia lovitura, isi reamintea perfect regulile jocului, greutatea specifica a mingii de golf, distantele marcate de stegulete, etc., adica o serie de cunostinte factuale dobandite anterior ( = memorie semantica ).

Intr-o investigatie asupra distinctiei dintre memoria episodica si memoria semantica la nivel cerebral, R. Wood ( 1980 ) recurge la tehnica inregistrarii fluxului sangvin local.

Un lot de subiecti invata o lista de cuvinte.

Ulterior, ei sunt supusi unui test de recunoastere.

La aparitia unui cuvant pe display, o parte a subiectilor trebuiau sa raspunda prin “ DA “ sau “ NU “, daca cuvantul respectiv a mai fost auzit vreodata in viata lor ( sarcina de memorie episodica ), iar celalalt grup de subiecti sa raspunda daca acesta a fost prezent pe lista memorata ( sarcina de memorie semantica ).

Concomitent, se proceda la inregistrarea fluxului sangvin local.

Se constatã ca, ariile cerebrale implicate difera in cele doua situatii.

Metodologia acestui gen de cercetari a fost pusa sub semnul intrebarii de catre Stilling si colab. ( 1987 ), data fiind distinctia problematica, dintre sarcina de memorie semantica si cea de memorie episodica.

Cercetarile din ultimii ani asupra bazei neurofiziologice pentru cele doua tipuri de memorie, au ajuns la concluzii mai putin transante.

Cel putin deocamdata, se considera ca, atat memoria episodica, cat si cea semantica, depind de structurile cerebrale deteriorate  in cazul amneziei – adica, hipocampusul si zonele aferente -, dar ca, in plus, memoria episodica depinde de integritatea lobilor frontali ( Squire si colab., 1993 ).

Deteriorarea lobilor frontali este asociata foarte adesea, cu pierderea informatiilor despre momentul si locul, in care pacientul a invatat o anumita informatie pe care si-o reaminteste, totusi, fara probleme.

Argumentele prezentate mai sus, vizeaza nivelul implementational al unei Teorii asupra memoriei episodice versus semantice.

Reamintim, cu acest prilej, pericolul generalizarilor de la nivel neurofiziologic, la nivel computational si algoritmic.

S-a sustinut ca, din punct de vedere cognitiv, cele doua sisteme mnezice difera prin modul de organizare a informatiei, si tipul de procesare.

Cunostintele din memoria episodica ar fi organizate cronologic, pe cand cele din memoria semantica, ar fi grupate in scheme si retele semantice – despre care vom discuta ulterior.

Cunostintele din memoria episodica ar fi asociate cu reactii emotionale, putand fi chiar organizate in jurul unui “ nod emotional “ ( Bower, 1981 ), pe cand cunostintele semantice ar fi neutre, lipsite de tonalitate afectiva.

In plus, interferenta ar fi mult mai puternica in cazul memoriei episodice, decat in cazul memoriei semantice.

Cu toate acestea, toate datele invocate pot fi explicate printr-un model monist al memoriei.

Fiecare din cele doua categorii de cunostinte are cate ceva din cealalta.

Putem presupune, de pilda, ca toate continuturile semantice au fost asociate cu un context spatio-temporal in momentul invatarii lor, si inca un timp dupa aceea.

De exemplu, la putina vreme dupa invatarea formulei E = mc²   , ne putem reaminti momentul si locul in care am invatat-o, ba chiar si starea emotionala pe care am trait-o in fata acestei formule elegante si simple, dar de importanta covarsitoare pentru stiinta contemporana.

Ulterior, aceasta formula a fost asociata tot mai frecvent, cu alte tipuri de cunostinte, astfel incat, reactualizarea contextului fizic si a contextului subiectiv al momentului in care am invatat-o, devine tot mai greu de realizat.

Similar, in cazul amneziei, informatia semantica, procesata si utilizata de mult mai multe ori, decat cea legata de un anumit context spatio-temporal, poate fi mai robusta, mai bine stocata in memorie, si, ca atare, mai putin afectata decat cea episodica.

Judecate la rigoare, datele experimentale si clinice de care dispunem in momentul de fata, nu ne pot oferi argumente suficiente, pro sau contra disocierii memoriei episodice, de cea semantica.

Ramane pe seama cercetarilor viitoare, sa stabileasca validitatea acestei disjunctii.

( extras din Psihologie cognitiva Modele teoretico-experimentale, prof.univ.Mircea Miclea, editia a II-a revazuta, Editura Polirom, colectia Collegium, Iasi, 1999 )

Aura. Parapsihologie

Aura

Atunci cand energia datatoare de viata curge fara piedici, toate va merg bine.

Insa, cand nu se intampla acest lucru, fiecare aspect al vietii dumneavoastra se poate dezechilibra.

Intelegerea acestei energii si a modului in care curge, este un pas important in crearea unei vieti armonioase.

Multi practicanti ai medicinei alternative, dintre care unii se numesc bioenergeticieni, lucreaza cu energia-forta a vietii.

Unii o pot simti - ca forma a perceptiei extrasenzoriale -, altii o pot vedea – ca forma a clarviziunii.

Campul de energie care inconjoara fiecare organism viu se numeste aurã.

    

Ce este si ce nu este o aurã

Dictionarul Webster defineste aura, ca fiind «  o calitate sau atmosfera universala, emanata de o persoana, un loc sau un obiect « .

In limbaj parapsihic, aura este campul vibrant de energie ( adesea perceput ca fiind luminã ), ce pulseaza in jurul corpului uman, si in interiorul corpului uman, in fiecare clipa.

In transpunerea imagistica a evenimentelor sacre, ati vazut, probabil, aurele ca fiind niste cercuri pictate in jurul capetelor sfintilor.

In esenta, aura este o atmosfera luminoasa ce inconjoara tot ceea ce are viata.

Multi oameni sunt de parere ca aceasta energie vizibila intra si iese din corp, prin vartejurile chakra.

Cu cat va apropiati mai mult de un corp, cu atat devine mai densa, si, prin urmare, mai perceptibila.

Aura si energia ei se extind, de asemenea, si in exterior, in toate directiile.

Multi oameni cred ca acest camp din jurul trupului este unul electromagnetic, care ar putea chiar sa conduca electricitatea, prin apa pe care o contine organismul.

Nu numai ca inconjoara corpul, dar acest camp va si protejeaza si va ajuta sa simtiti sentimentele celorlalti, permitandu-le si lor sa intre in contact cu dumneavoastra.

Aura poate fi perceputa atat prin trairi, cat si senzorial, sau vizual.

Nota : O aurã este campul alcatuit din energie electromagnetica, ce patrunde si inconjoara fiecare organism, viu sau nu. Cuvantul vine din grecesul avra, care inseamna “ adiere “.

Unii oameni sunt dotati pentru a vedea mai usor aura, in vreme ce altii o pot simti emotional, sau tactil, mai usor decat ceilalti.

Dar chiar si cei care par a nu avea o inclinatie naturala pentru a percepe aurele, pot invata cum sa o faca – prin exercitii.

Sa vedem insa, ce anume nu este o aurã.

Exista doua iluzii optice, care sunt adesea confundate cu aurele.

Acestea sunt ( 1 ) petele mobile intunecate de pe retina ( asa-numitele muste zburatoare ) si ( 2 ) imaginile persistente.

( 1 ) Primele arata ca niste puncte distincte, conectate intre ele prin linii subtiri.

Acest fenomen apare, de obicei, atunci cand ochiul a fost supus unei lumini puternice, cum este cea solara.

In esenta, nu este vorba decat de celule moarte ce plutesc in jurul ochilor dumneavoastra, evidentiindu-se pe un fundal luminos.

( 2 ) Imaginile persistente apar dupa ce va uitati indelung la un lucru.

Spre exemplu, daca va uitati fix la o persoana, pentru o perioada lunga de timp, dupa care va miscati brusc ochii spre altceva, s-ar putea sa vedeti zabovind forma persoanei respective, adesea in stranii culori fluorescente.

Este posibil sa fiti tentat sa credeti ca ati avut o revelatie parapsihica fulgeratoare, insa nu este cazul sa va bucurati inca. In momentul in care veti vedea o aura, veti sti cu certitudine ca, intr-adevar, asta vi s-a intamplat.

Atunci cand va veti  vedea aura, veti realiza ca este formata din mai multe culori. Multi oameni emit, cu precadere, anumite culori in aurele lor ; totusi, aceste culori pot varia in functie de starile de spirit de moment.

Spre exemplu, o persoana fericita poate avea o aura cu tendinte de galben luminos, dar aceasta poate deveni temporar rosie, daca persoana se enerveaza brusc.

O alta persoana poate avea o aura intr-adevar rosie, ceea ce inseamna ca se enerveaza adesea.

Daca aura cuiva are pete inchise la culoare intr-o anumita zona, poate inseamna ca acea persoana sufera de o boala localizata in acea zona.

Ce semnificatie au culorile

In corpul uman se intalnesc sapte centre majore de energie, care corespund chakrelor.

Fiecare centru este considerat a fi un vartej energetic, ce vibreaza si imprastie energie.

Aurele rezulta prin iradiere, din aceste energii. Vindecatorii experti in bioenergie, cum este Barbara Brennan, considera ca aura are o structura particulara, ce corespunde formei si dimensiunii unui corp.

Doamna Brennan poate vedea benzi de frecventa diferit colorate, ce radiaza prin, si din corp, pe sapte niveluir, corespunzatoare chakrelor.

Similar Teoriei elaborate de Mona Lisa Schulz – cum ca anumite aspecte emotionale si de viata corespund celor sapte sisteme organice -, bioenergeticienii sunt de parere ca, fiecare dintre cele sapte niveluri energetice ale aurei corespunde cate unui aspect al vietii.

Astfel, culoarea auricã rosu corespunde centrului de energie aflat la baza coloanei vertebrale, si reprezinta aspecte ale vietii privind senzatia fizica, supravietuirea si taria.

Culoarea oranj corespunde centrului de energie aflat in zona sacrala, si reprezinta aspecte ale vietii privind emotiile personale precum : sexualitatea, creativitatea si vindecarea.

Culoarea galben corespunde centrului de energie aflat in plexul solar, si reprezinta aspecte ale vietii privind starea mentala : gandurile personale de putere, furie sau ostilitate.

Culoarea verde corespunde centrului de energie aflat in inima, si reprezinta aspecte ale vietii privind interactiunea cu ceilalti : dragostea si armonia.

Culoarea albastru corespunde centrului de energie aflat in gat, si reprezinta aspecte ale vietii privind comunicarea, expresivitatea si judecata.

Culoarea indigo corespunde centrului de energie aflat in zona fruntii, in frunte, si reprezinta aspecte ale vietii privind viziunea interioara, intelepciunea, si perceptia.

Culoarea violet corespunde centrului de energie aflat in crestetul capului, si reprezinta aspecte ale vietii privind scopul divin : destinul.

Cu toate ca aceste culori corespund celor sapte centre chakra, si aspectelor de viata legate de ele, aura nu este vazuta ca un sir de linii orizontale, care incep din varful capului, si se indreapta catre picioare.

Mai degraba, ele inconjoara corpul in cercuri concentrice, similare foilor de ceapa.

Atunci cand citesc o aura a cuiva, expertii sunt de parere ca, fiecare inel care iradiaza dinspre trup, exprima cate un aspect distinct al vietii acelei persoane.

( extras din Parapsihologie, Lynn A. Robinson, LaVonne Carlson-Finnerty, editie revizuita de Katherine A. Gleason, Editura Curtea Veche, Bucuresti,  2006 )

                                                           

                                                      

Senzatiile ( 3 ) Psihologie generala

Senzatiile ( 3 )

Auzul

Auzul are la baza un complex organ senzorial, compus din urechea externa, cea medie si urechea interna.

Partea sensibila la sunete este constituita din melcul membranos, aflat in interiorul melcului osos al urechii interne.

Peretele melcului membranos formeaza membrana bazilara, care se compune din 50.000 de fibre, de lungime descrescanda, si este in relatie cu organul lui Corti, ce contine celule senzoriale auditive.

Acestea, prin intermediul ganglionului spiral, comunica informatiile de natura acustica, ramurii cochleare a nervului acustico-vestibular.

Partea din cortex, unde ajung excitatiile din ureche se afla in lobul temporal. [ ... ]

Cum distinge acest organ auditiv, inaltimea diferitelor sunete ?

Helmholtz a emis o ipoteza : “ Teoria rezonantei “.

Fenomenul fizic al rezonantei consta in aceea ca, atunci cand un sunet, de o anumita frecventa intalneste un corp care, in stare de vibratie, produce aceeasi frecventa sonora, acesta incepe sa vibreze.

Astfel, cand o soprana emite un sunet subtire, paharele de pe masa incep sa vibreze, intra in rezonanta ( daca, ciocnite, ar emite acelasi sunet cu soprana ).

Helmholtz presupune ( deoarece fibrele din membrana bazilara au lungimi diferite ) ca vor intra in rezonanta, numai acelea care corespund frecventei sunetelor auzite, ele excitand doar neuronii auditivi corespunzatori.

Dar acest punct de vedere este neverosimil.

Mai intai, fiindca fibrele respective sunt extrem de scurte ( mult sub 1 mm ) ; ca urmare, nu pot intra in rezonanta, mai ales in cazul sunetelor grave.

Apoi, fibrele sunt solidar legate intre ele, ceea ce impiedica intrarea in rezonanta.

Totusi, conform cu observatiile neurofiziologilor, daca exista o leziune numai pe o portiune a membranei bazilare, bolnavul nu mai distinge unele sunete ( de exemplu, pe cele subtiri ), dar ramane sensibil la celelalte.

Cercetarile moderne indica un alt fenomen care ar putea explica diferentierea inaltimii sunetelor : acelasi sunet, propagandu-se prin fibre de lungime diferita, va capata o amplitudine ( o intensitate ) diferita prin fiecare.

Am vazut insa, la inceputul acestui capitol, ca discriminarea inaltimii necesita si o coroborare cu contractiile corzilor laringelui.

Congruenta acestor doua fenomene asigura o buna identificare a sunetului.

Pentru a percepe un sunet, este nevoie ca vibratia lui sa aiba o frecventa, intre 16 si 20.000 perioade pe secunda.

Maximum de sensibilitate auditiva corespunde frecventei de 1. 000 vibratii pe secunda.

Unele animale – delfinul, liliacul, insectele – percep si sunetele cu frecventa mai mare : ultrasunetele, ajungand pana la 80.000 de perioade.

Se pot deosebi sunetele muzicale, produse prin vibratii periodice, regulate, de zgomote, cu vibratii aperiodice, neregulate.

Sunetele muzicale au 3 calitati :

§       Inaltimea, depinzand de frecventa perioadelor,

§       Intensitatea, depinzand de amplitudinea, marimea oscilatiilor, si

§       Timbrul, prin care recunoastem instrumentul ce produce un anumit sunet.

Timbrul se bazeaza pe faptul ca, un sunet muzical, pe langa tonul dominant, este insotit si de altele mai slabe, suplimentare.

Acestea modifica forma vibratiei undei sonore.

Sunetele mai slabe sunt numite “ armonice “ si au, de obicei, o frecventa de cateva ori mai mare decat cea a sunetului fundamental.

Sunetele armonice difera de la un instrument la altul, unele sunt produse de pian si altele de violoncel, de exemplu.

Un muzician cu experienta poate distinge, recunoaste sunetele armonice ale unui instrument.

Cand sunetele produse impreuna produc o impresie placuta, se vorbeste de “ consonanta “, cand, dimpotriva, impresia este neplacuta, atunci avem “ disonanta “.

Leibniz sustinea prezenta consonantei, daca raporturile intre frecventele sunetelor sunt simple.

Problema s-a complicat in secolul nostru, deoarece compozitorii au utilizat multe disonante in creatiile lor muzicale.

A rezultat o deprindere cu ele, incat nu mai sunt simtite ca dezagreabile.

Placutul si neplacutul sunt stari subiective, care nu depind numai de proprietatile excitantilor.

Localizarea directiei ( dreapta – stanga ) de unde provin sunetele, se datoreaza faptului ca avem doua urechi.

In cazul tonurilor subtiri, inalte, distingerea directiei se datoreaza diferentei de intensitate cu care sunt sesizate sunetele, de catre cele doua urechi.

Sunetele mai grave sunt localizate pe baza diferentei de faza, adica a momentului in care sunt percepute, intai de o ureche, si apoi de cealalta.

Desigur, si diferentele de intensitate, si cele de timp sunt foarte mici – de pilda, diferenta de timp este sub o miime de secunda !

Inconstientul nostru este totusi capabil sa le sesizeze, si sa le transpuna in impresii ale unei directii.

Pozitia sursei sonore – in fata sau in spatele nostru – este detectata datorita reliefului urechilor.

Daca astupam pavilionul urechii cu ceara, lasand liber numai canalul auditiv, nu vom mai putea stabili daca sunetul vine din fata, sau nu.

Auzul este un simt extrem de important, fiindca, pe de o parte, ne da informatii privind fenomene foarte indepartate, iar, pe de alta, deoarece prin el intelegem vorbirea celorlalti, asigurandu-se astfel comunicarea si colaborarea intre oameni.

( - extras din Psihologie generala, prof.univ.dr. Andrei Cosmovici, Univ. Al.I. Cuza, Ed. Polirom, Iasi, 1996 )

Senzatiile ( 2 ). Psihologie generala

Motto :      - La plupart des erreurs des hommes ne tiennent point tant à ce qu’ils raisonnent mal à partir de principes vrais, mais bien plutôt à ce qu’ils raisonnent juste à partir de principes faux ou de jugements inexacts.    – Lettre de Fénelon, dite de Port-Royal, pour l’éducation du duc de Chevreuse, dans L’Anisotropie de l’Espace, Maurice Allais, Éd. Clément Juglar, Éditions juridiques et économiques, 1997                                                                 

Senzatiile ( 2 )

Consideratii de ordin filosofic

Domeniul senzatiilor constituie terenul unor indelungi si complicate dezbateri filosofice, intrucat prin ele psihicul stabileste legatura cu lumea exterioara noua, obiectiva.

Una din disputele cele mai interesante, este aceea iscata de constatarile unui important fiziolog, la inceputul secolului trecut.

Este vorba de Johannes Müller ( 1801 – 1858 ) care a elaborat, in 1840, “ legea energiei specifice a organelor de simt “ ( Bikov, 1957 ). Teoria sa se sprijina pe urmatoarele principii ( bazate pe experiente simple ) :

( a ) Nu exista senzatie produsa de cauze externe ; exista numai o senzatie a starii nervilor nostri, produsa de cauze externe. Adica senzatia este provocata de modificarea din organul senzorial, care are o energie specifica ; noi cunoastem modificarile acestei energii, si nu excitantul extern.

Ca dovada : indiferent ce fel de excitanti actioneaza asupra unui organ de simt, de exemplu ochiul, noi percepem numai un singur fel de senzatii, in cazul dat – senzatii optice. Daca, in loc de lumina primim o lovitura in ochi, vedem “ stele verzi “, si nu altceva. Tot asa, daca ochiul este excitat cu un curent electric. Asadar, senzatia de lumina nu depinde de natura excitantului, ci de natura organului senzorial.

( b ) Una si aceeasi cauza, externa sau interna, provoaca in organele de simt diferite senzatii, corespunzatoare naturii fiecarui organ. O lovitura puternica provoaca pe piele senzatii de contact si durere, in ochi puncte luminoase, iar in ureche un zgomot.

( c ) Senzatia organului de simt nu se manifesta ca o transmitere spre constiinta, a calitatii si starii obiectelor externe, ci ca o aducere la cunostinta a calitatii si starii nervului senzitiv, provocate de cauze externe. Aceste calitati, care difera in diversii nervi senzitivi, sunt esenta energiei organelor de simt.

Deci, organele senzoriale au fiecare, un anume fel de energie, specifica lor ; noi cunoastem numai aceasta energie, si nu excitantii externi. Ca urmare, atat J. Müller, cat si o serie de filosofi au tras concluzia ca noi nu cunoastem de fapt obiectele si proprietatile lor, ci doar propriile noastre insusiri.

Este pozitia idealismului filosofic, in varianta sa kantiana, fiindca nu neaga existenta lumii externe, ci numai posibilitatea de a o cunoaste.

Bazat pe constatarile lui J. Müller, H. Helmholtz a elaborat “ Teoria hieroglifelor “, ce recunoaste existenta reala a obiectelor, fiindca senzatiile nu apar fara excitarea organelor de simt, deci le corespunde ceva in lumea externa.

Dar, intre obiecte si senzatiile noastre nu exista nici o asemanare. Senzatia este un semn, ca si o hieroglifa.

Un cuvant nu seamana deloc cu obiectul pe care il desemneaza.

In consecinta, ajungem la agnosticism, la negarea posibilitatilor de a cunoaste lumea exterioara.

De fapt, specializarea unui organ senzorial s-a realizat in decursul evolutiei speciilor, si structura sa este de asa natura, incat,  in mod normal, sa nu reactioneze decat la o categorie precisa de excitanti : ochiul la lumina, urechea la sunet, s.a.m.d. Deci exista o relatie intre senzatie si nasterea excitantului.

Totusi, obiectia lui J. Müller continua sa fie valabila. Alta este explicatia posibilitatii noastre de cunoastere a lumii.

Senzatia de verde este altceva decat vibratia electromagnetica proprie culorii verzi ; la fel, senzatia de rosu este altceva decat vibratia electromagnetica ce ii corespunde.

Dar diferentei dintre culori, ii corespunde intru totul o deosebire intre senzatia de verde si cea de rosu.

Datorita acestui fapt, in psihic se poate forma o imagine similara realitatii, orice imagine fiind, de altfel, un sistem de raporturi.

Tehnica moderna ne ilustreaza acest fapt, prin numeroase din realizarile ei.

Actul de patefon sapa in placa de ebonita adancituri, cu forma si profunzime variate, in functie de inaltimea si intensitatea sunetului inregistrat.

De aceea, trecand din nou acul prin acest traseu imprimat pe placa, acul si membrana legata de el, vor reproduce melodia inregistrata.

In acelasi fel, pe banda de magnetofon se inregistreaza variatii ale campului magnetic, rezultat in pulberea metalica cu care ea este acoperita, variatii in raport cu o convorbire.

Inseamna cu totul altceva un sunet, o vibratie a aerului, decat o placa de ebonita sau un camp magnetic.

Dar, daca respectam exact, raporturile dintre sunete si variatia lor, putem reproduce fidel, orice succesiune de sunete muzicale, verbale sau zgomote.

Asadar, desi natura senzatiei difera de natura excitantului, preluarea fidela a raporturilor dintre stimuli ne permite o cunoastere si o reproducere exacta a obiectelor si fenomenelor din realitatea exterioara.

Am si aratat, la inceputul cursului, ca psihicul, in esenta sa, este un sistem hipercomplex de raporturi realizate intre miliardele de puncte de excitatie si inhibitie, existente in creier.

Importanta inregistrarii raporturilor reiese si din alte cercetari contemporane.

Astfel, A. N. Leontiev a putut evidentia rolul important al miscarilor in perceptia senzoriala ( Leontiev, A. N. , 1959 ).

In capitolul consacrat Atentiei, am avut deja prilejul sa vorbim despre rolul miscarilor ; astazi se subliniaza importanta lor, in orice proces cognitiv.

Inca I. M. Secenov observase rolul miscarii in realizarea senzatiilor tactile : daca mana sta nemiscata pe un obiect, nu aflam aproape nimic ; daca mana se deplaseaza pe suprafata obiectului, ne dam seama de asprimea sau de netezimea lui, de marimea sa, de forma.

La fel stau lucrurile in cazul vederii.

Unii sustin ca ochiul nemiscat este aproape orb.

Pentru a cunoaste un obiect in afara fixarii lui, a acomodarii cristalinului, esentiale sunt miscarile, prin care globul ocular exploreaza, ca si mana, conturul obiectului ( vezi Preda, V., 1988 ).

Ochii realizeaza mereu miscari numeroase, ordonate, si foarte rapide.

Meritul lui A. N. Leontiev este acela de a fi demonstrat rolul motricitatii si in cazul auzului.

                                                   

Nu este vorba  doar de orientarea capului, pentru a pune urechea in directia sursei sonore ; in cazul sesizarii sunetelor muzicale, un rol important il au contractiile corzilor vocale.

Faptul a fost dovedit de psihologul amintit, controland auzul tonal la studentii de la Universitatea moscovita.

S-a constatat ca, 46 % din studentii rusi, sufereau de surditate tonala ( nu aveau “ ureche muzicala “ ).

In schimb, niciunul din studentii vietnamezi, care urmau cursurile acelei Universitati, nu suferea de aceasta deficienta.

Or, limba vietnameza este o limba tonala, adica descifrarea sensului unui cuvant depinde intr-o serie de cazuri, nu numai de natura vocalelor, ci si de tonul vorbirii ( mai inalt, subtire, sau mai gros ).

De aceea, vietnamezii sunt obligati de mici, sa faca exercitii de intonare, ceea ce duce la dezvoltarea corespunzatoare a auzului tonal.

Incat exercitiul de intonare permite dezvoltarea capacitatii de a distinge sunetele.

Faptul a fost verificat efecutand exercitii vocale, cu copii mai mici de 4-5 ani, care aveau dificultati in discriminarea sunetelor, si deficienta a fost remediata.

Dar, la varste mai mari, combaterea surditatii tonale nu mai da rezultate.

Atunci cand ascultam ceea ce spune o persoana, noi repetam cuvintele sale pentru a le intelege : le repetam “ in gand “, dar aparatele sensibile descopera usoare contractii in muschii fonatori, similari celor din pronuntia lor.

La fel, in cazul notelor muzicale, se produc contractii slabe ale corzilor vocale, care modeleaza oarecum proprietatile sunetului.

Deci, distingerea inaltimii sunetelor se afla in stransa dependenta de miscarea corzilor vocale.

Raporturile intre diferitele senzatii auditive sunt inlesnite de relatiile concomitente, dintre imperceptibile incordari musculare.

Senzatiile se vadesc a rezulta, nu doar din excitatia unor puncte de pe scoarta cerebrala senzitiva, ele implica un sistem de raporturi intre veriga senzoriala, si cea motorie, legata de perceptia senzoriala.

Secenov afirma ca senzatia ar consta intr-un reflex, in care veriga efectoare este inhibata, fiind mai putin exprimata, vizibila.

Uneori ea se manifesta doar printr-o crestere a tensiunii musculare.

Senzatia este un fenomen complex, raporturile dintre senzatii, o data cu raporturile dintre miscarile implicate permit o cunoastere adecvata a realitatii.

( - extras din Psihologie generala, prof.univ.dr. Andrei Cosmovici, Univ. Al.I. Cuza, Ed. Polirom, Iasi, 1996 )