Anii ’60. O zi din viata presedintelui. Receptia magistratilor ( 3 )

Anii ’60. O zi din viata presedintelui. Receptia magistratilor ( 3 )           

Joanie Douglas se arata foarte miscata de aceasta atentie.

Asista pentru prima oara la o receptie data in cinstea Curtii Supreme, era cea dintai primire a ei la Casa Alba si, cu toate ca fusese crescuta intr-un mediu republican, il considera pe John Kennedy drept “ o nobila figura, una dintre cele pe care le afli in paginile cartilor de istorie “.

Nina Warren, dandu-si seama cat era de emotionata, o dascalise inainte de receptie, iar Jackie, care era o gazda perfecta, isi dadea toata silinta ca s-o faca sa se simta la largul ei. Totusi, Joanie era cat se poate de stanjenita. Cine naiba o pusese sa se imbrace in negru, era o culoare atat de mohorata ! Nicio alta femeie nu era imbracata in negru. Si de ce oare Bob Kennedy parea atat de incruntat ? Oare gresise ea cu ceva ? Nicidecum. Ministrul justitiei isi amintise pur si simplu ca receptia ar fi trebuit sa se desfasoare in trei timpi.

Judecatorii de rangul doi, jigniti de a fi fost amestecati in anii precedenti laolalta cu multimea functionarior din saloanele de la parter, i se plansesera, drept care el daduse dispozitii sa li se rezerve o sala speciala. Dar probabil ca dispozitia se ratacise pe parcurs, iar acum si-i inchipuia incruntati, rosii de indignare, inghesuindu-se acolo jos. Iata ce il preocupa pe Bob Kennedy in timp de tanara doamna Douglas isi musca buzele, tragand spre el cu coada ochiului. Dar in clipa aceea, usa se deschise si ea uita si de ministru, si de rochie, si de tot.

Intrase presedintele.

Calcand usor pe covorul moale, cu pantofii sai negri impecabil lustruiti, cu umerii largi putin adusi, el facu, zambind afabil, inconjurul intregii sãli, apoi se opri ceremonios in dreptul presedintelui Curtii Supreme. Judecatorul Douglas ii prezenta pe tanara sa sotie :

-         Dati-mi voie sa v-o prezint pe stapana mea.

Kennedy isi inchipuise cu anticipatie clipa aceea : citise undeva despre varsta doamnei Douglas si isi spusese in sinea lui ca celelalte sotii mai coapte ale magistratilor aveau sa fie geloase.

-         Stapana are toata simpatia mea – spuse el cu un zambet larg. – Imi dau seama ce mari raspunderi implica functia  dumneavoastra, urma el.

Si, cum Robert Kennedy se apropia si el ca sa stea de vorba cu tanara femeie, presedintele se aseza pe o canapea si incepu sa discute cu trei magistrati. Ii spuse lui Goldberg ca in saptamana urmatoare avea sa-l cheme la el ca sa-i vorbeasca despre o chestiune persoanala. Goldberg se gandi ca era desigur vorba de angajarea unor muncitori pentru proprietatea de la tara a presedintelui. In calitate de fost avocat, el se mai ocupase si alta data de o chestiune similara. Incuviinta din cap, iar presedintele, punandu-si deoparte paharul cu daiquiri ( numele unui coctail ), se duse sa se aseze in balansoarul tapisat de sub pendula aurita de pe camin. Byron White, un american tipic, voinic ca un stejar, prietenul lui Kennedy de 24 de ani, cu care de altfel facuse razboiul, statea in stanga lui. In clipa aceea, doamnele pornira la atac, avand in fruntea lor pe sotia judecatorului Stanley Reed, iesit la pensie.

Sa nu le judecam prea sever. Ocazia aceasta nu se ivea decat o data pe an. Sub un pretext sau altul, ele intrerupeau  convorbirile presedintelui, asaltandu-l in valuri succesive, discutand cu insufletire si apropiindu-si din ce in ce scaunele de balansoarul lui. Sotia lui Potter Stewart nu vorbise inca niciodata cu presedintele si, datorita bunavointei lui White, ea putu sa ocupe mult ravnitul loc din fata lui.

-         Mi se pare ca o cunoasteti pe doamna Stewart – spusese acesta cand se ridicase ca sa-i cedeze scaunul. – I-ar face placere sa schimbe cateva cuvinte cu dumneavoastra, domnule presedinte.

Statura de vorba aproape un sfert de ora. Cu paharul de ginger ale ( un fel de bere nealcoolizata, fabricata pe baza de ghimber ) in mana, oarecum jenata de faptul ca sotul ei era unul dintre cei mai tineri judecatori, se simtise in culmea emotiei indata ce presedintele incepuse sa-i vorbeasca. Dar el avea o calitate unica : isi amintea despre oricine amanuntele cele mai neasteptate. Cand ea ii marturisi ca savarsise o mica crima furand o cutie de chibrituri pe care se afla scris “ Casa presedintelui “, el ii atrase atentia ca pe dosul cutiei se afla o eticheta cu literele A.F.L–C.I.O. Atunci ea isi aminti ca vazuse asemenea etichete pe brosurile electorale cu ani in urma, cand sotul ei candidase pentru un loc in consiliul municipal.

Kennedy inchise o clipa ochii, apoi ii redeschise : Asta nu se petrecea cumva in Cincinnati ?  Si Stewart nu devenise mai tarziu adjunctul primarului ?  Pe neasteptate, se pomenisera vorbind despre hatisurile politicii din orasele statului Ohio.

Joanie Douglas il privea si tacea. Ea, care era de obicei atat de limbuta, aici amutise. Din cauza ca fotografiile publicate in presa il infatisau intotdeauna pe presedinte in alb-negru, isi inchipuise ( ceea ce era cu totul stupid, recunostea ea insasi ), ca si in ralitate el avea sa-i apara tot in alb-negru. Dar iata ca avea in fata ei un barbat bronzat si vioi, iubind de buna seama viata in aer liber la fel ca si sotul ei. Observand cum o captivase pe Andy Stewart, se gandi in sinea ei ca seamana mai degraba cu propriul ei tata : un aristocrat distant si care contempla societatea cu ochi patrunzatori si ironici.

Din fundul salii, o a treia femeie observa intreaga scena. Ethel Kennedy era din 1950 cumnata presedintelui. Il cunostea mai bine decat oricare dintre femeile de fata, cu exceptia Jacquelinei ; si isi dadea seama ca toata acea conversatie despre cutii de chibrituri si obscuri candidati la alegeri nu era decat o atitudine adoptata de ochii lumii, care nu trada nimic din ceea ce il preocupa cu adevarat. Ethel simtea ca in clipa aceea era absorbit de o problema grava. Statea rezemat de spatarul balansoarului, cu barbia intr-o mana, si sub pleoapele pe jumatate lasate privirea lui cenusie era absenta. Presedintele Curtii Supreme glumi ca Texasul nu era treaba usoara, dar gluma nu avu niciun ecou : Kennedy se retrasese in lacasul secret al gandurilor sale. “ Oare de ce – se intreba Ethel – de ce este Jack atat de preocupat ? «  In clipa in care grupul se pregatea sa se indrepte spre scara, Ethel se apropi de el ca sa-i vorbeasca. Pana atunci, oricat de preocupat ar fi fost, presedintele ii raspundea intotdeauna. De data aceasta insa, pentru prima oara in 13 ani, paru ca nici nu o vede.

(  extras din “ Moartea unui presedinte 20-25 Noiembrie 1963 “ Prolog. Lãncier , de William Manchester, Editura Politicã, Bucuresti, 1968 – London 1967  )