Anii ’60. O zi din viata presedintelui. Receptia magistratilor ( 4 )

Anii ’60. O zi din viata presedintelui. Receptia magistratilor ( 4 )           

Sosise momentul sa coboare si la receptia care avea loc la parter. Presedintele isi inclina balansoarul, sari usor in picioare si facu un semn discret unui capitan de marina  care intrase fara zgomot. Aceasta se intoarse si rosti incet un ordin scurt catre doi soldati in uniforma de parada, care purtara spre capul scarii drapelul Statelor Unite si drapelul albastru cu aur al presedintelui. Kennedy porni intr-acolo. In urma sa, cei trei aghiotanti militari indicau invitatilor locurile. Mai intai venea Warren, apoi Goldberg si, in sfarsit, ministrul de justitie. Cucoanele faceau haz de toate aceste chestiuni de prioritate, dar protocolul e protocol. Cand Joanie Douglas incerca sa ramana in urma, maini invizibile o facura sa treaca in fata : daca ea insasi era nou venita, numirea sotului ei la Inalta Curte data de pe vremea celui de-al doilea mandat al lui Roosevelt.

Aceasta fu singura incurcatura, cu totul marunta de altfel. Cei trei aghiotanti aranjasera dinainte totul. Timp de zece minute, ei se amestecasera printre invitati, indicand fiecaruia locul si incradandu-se cu atat eleganta in acest decor monden, incat cu greu ai fi putut crede ca decoratiile lor de razboi erau autentice.

Era oare adevarat ca generalul-maior Ted Clifton comandase un batalion la Anzio ?  Parea un militar de opereta. Dar capitanul de marina Taz Shepard, oare isi castigase intr-adevar aceasta “ Navy Cross “ ( Crucea marinei ) pentru extraordinarul sau eroism in timpul bataliei din insulele Solomon ? Avea obrazul mai neted ca al unui tanar aspirant. Cat despre Godfrey McHugh, se poate spune ca era cel mai putin convingator dintre toti. Nici macar nu aducea a american. Crescut la Paris de tatal sau, general de brigada Godfrey McHugh, cunoscut mai ales sub numle de God, vorbea engleza cu un puternic accent francez.

Coborand scara principala, aghiotantii militari mergeau intr-un singur rand slipitor, in spatele comandantului suprem. Ted in dreapta, God in centru si Taz in stanga. Ajungand insa pe ultima treapta, ei se eclipsara discret.

Era momentul fotografiilor si eroii nu trebuie sa para ahtiati de publicitate. In timp ce se departau, judecatorul Burton, care, fiind invalid, nu putuse sa coboare scara, iesi repede dintr-un ascensor lateral si se grabi sa se strecoare in grupul care poza pentru obisnuita fotografie. In aceeasi clipa fulgera si primul flash. Timp de exact doua minute, capitanul Stoughton asudã din greu, ridicandu-si aparatul pe deasupra capetelor invitatilor si incercand sa-i cuprinda pe toti judecatorii Curtii Supreme intr-un singur cliseu. O voce feminina puse capat acestor fulgere orbitoare. “ Gata “ ! – rosti incet Pam Turnure. Orbite si ele de atata lumina, Evelyn Lincoln si matusa ei se ivira de dupa o coloana de marmura alba si se pomenira inconjurate de tunicile stacojii ale fanfarei marinei militare. In clipa urmatoare, in timp ce presedintele pasea ceremonios spre Sala de est, cele doua femei fura asurizte de accentele patrunzatoare ale unui vechi cantec scotian :

Slava acelui ce-n frunte porneste

Ca bradul, cu vesnice verzile-i ramuri !

De-a pururi sa fluture mandrele flamuri

Sub care ne cheama pe toti vitejeste !

Godfrey McHugh, care incremenise in pozitie de drepti, trase cu coada ochiului spre presedinte si isi stapani cu greu o expresie de nerabdare cu totul galicã : ar fi dorit ca seful sau sa ramana si le nemiscat in timp ce i se canta imnul de slava. God era un sportiv ; cu ani in urma facuse cu tanara Jacqueline Bouvier ski nautic in golful Chesapeake si ea ii declarase ca il gasea “ vesel si impetuos “. Cu toate acestea, el stia sa se stapaneasca, din politete. Kennedy insa nu putea. Dintre toti presedintii sub care servise Godfrey, el era singurul care nu statea in pozitie de drepti in timpul onorului.

Fanfara se opri, iar presedintele, eliberat, se cufunda in mijlocul multimii din Sala de est, unde grijile ministrului de justitie se dovedira nejustificate. Dispozitiile lui fusesera urmate cu strictete.

Sub uriasele candelabre ale salii de bal era adunata toata functionarimea judecatoreasca.

Kennedy saluta in dreapta si in stanga, statea de vorba cu cucoanele ... Presedintele si “ prima doamna “ isi faceau loc incet in multimea zgomotoasa a Salonului verde, a Salonului albastru, a Salonului rosu. Printre oaspeti erau si Sandy Fox, caligraful Casei Albe, cel care scria invitatiile, si J.Bernard West, usierul-sef al Casei Albe, si Jerry Behn, seful serviciului secret al Casei Albe, care insa nu avea sa-l insoteasca pe presedinte in Texas, in locul lui urmand sa plece Roy Kellerman, unul din ajutoarele sale. Mai erau si alte figuri, mai familiare : Barney Ross, care in 1943, pe vremea cand era sublocotenent de marina, naugrafiase in spatele liniilor japoneze impreuna cu locotenentul Jack Kennedy : politistul-sef  Jim McShane, eroul de la Oxford ( Mississippi ) * [ * Este vorba de tulburarile care au avut loc la Universitatea Oxford ( Mississippi ) in 1962, cu ocazia inscrierii la cursuri a studentului de culoare James Meredith pe care trupele federale au fost trimise sa-l pazeasca ] si onorabilul David F. Powers, care, atunci cand un barbat reusea sa-si introduca sotia la Casa Alba, spunea despre acesta ca “ marcheaza un punct “.

Toti barbatii de fata fusesera autorizati in seara aceea sa “ marcheze puncte “ si sotiile lor erau tot atat de incantate ca si cele ale magistratilor de la etajul superior.

Chiar daca ai fi stat cu spatele la usa, ti-ai fi dat pe loc seama de momentul in care intra presedintele.

Intreaga sala parca se lumina. “ Cat e de frumos ! “ – exclama, fara sa vrea, sotia unui functionar de la Ministerul Justitiei care statea in mijlocul Salonului verde. “ Amandoi sunt frumosi “, sopti sotul ei. Intr-adevar, asa era. Nimeni nu vazuse vreodata o pereche atat de stralucitoare in fruntea Casei Albe. Nelinistea pe care o starnise lipsa indelungata a doamnei Kennedy se risipise acum, cand putea fi din nou vazuta alaturi de sotul ei. Avea o frumusete de camelie : tenul ei era ca portelanul de Meissen si minunatii ei ochi mari, caprui, iti incantau privirea. Vazand-o, Dean Markham uita ca se aflau la o receptie oficiala si-i striga : “ Salut, Jackie ! “ Doctorul Walah o privi cu ochi de medic si gasi ca niciodata nu aratase mai bine ; apoi se apleca spre presedinte si-i spuse ca admirase fotografiile micului John in ultimul numar al revistei “ Look “. Bucuros, Kennedy incepu sa rada. Doctorul se intoarse atunci spre sotia sa : “ Vezi – ii spuse el -, baietelul asta e toata viata lui “.

Presedintele voia si el sa “ marcheze puncte “. Toti oamenii de aici ii erau devotati, dar ii erau si prieteni ; tinea ca ei sa se simta bine in casa lui. Si apoi nu degeaba avea el cap de politician ; stia ca oamenilor le place sa fie bagati in seama si ca sunt maguliti atunci cand cei mari isi aduc aminte numele lor.

Mai inainte ca Markham, unul dintre cei mai de nadejde adepti ai “ noii frontiere “, sa i-o fi prezentat pe sotia sa, Kennedy il intrerupse : “ Eu o cunosc pe Sue “. Ceva mai tarziu ii spuse lui Jackie : “ Nu uita sa o saluti pe Irene, sotia lui Jac McNally “. Dar Jackie n-avea nevoie sa fie sfatuita : talentele mondene nu difera prea mult de arta politicii. “ Ai o sotie delicioasa ! “ – ii spuse ea lui West cand acesta, cu dexteritatea lui de usier-sef, izbuti sa-si impinga nevasta in primul rand. Nu era decat o mica fraza fara importanta, dar West stia ca de acum inainte seara, cand avea sa se inapoieze de la Casa Alba tarziu, avea sa auda mai putine reprosuri. Ocupandu-se de cealalta parte a salii, presedintele schimbase cateva cuvinte cu noul director general al Postelor, John A. Gronouski, care era pentru prima oara oaspetele Casei Albe, precum si cu ministrul de finante.

Douglas Dillon si sotia sa Phyllis ii declarara ca-l gasesc intr-o forma exceptionala. “ Va spunem buna ziua si totodata la revedere – adãugã Dillon. – Plecam in Japonia. “ Kennedy raspunse strambandu-se : “ Stiu ! Voi va duceti in Japonia, iar eu in Texas “, apoi zambi si ofta din adancul inimii : “ Ce n-as da sa fiu in locul vostru ! “

In sufrageria cea mare il astepta un bufet rece si o cupa cu punci, dar el trecu fara sa se opreasca, se intoarse in biroul sau, isi puse ochelarii si timp de o ora examina stirile sosite din strainatate. Jacqueline Kennedy mai ramase putin in mijlocul oaspetilor, apoi urca la etaj cu cumnatul ei, caruia ii spuse din nou cat de mult se bucura sa-l insoteasca pe presedinte in Texas si sa faca alaturi de el si alte campanii politice.

Ceva mai tarziu veni si Ethel, care ii aminti ministrului justitiei ca aveau oaspeti la ei acasa. Bineinteles ca-i vorbi ca oricare sotie sotului ei : doar ramasesera intre ei, in familie. Aici nu se sinchiseau de protocol si de titluri. Erau Jackie, Bobby, Ethel, iar cand, dupa plecarea lui Ethel si a lui Bobby, presedintele cobori din ascensor, redeveni pur si simplu Jack, un barbat flamand, grabit sa se aseze la masa. Totul era linistit si calm. Caroline si John, care-si petrecusera dupa-amiaza la bunica lor, la Georgetown, dormeau in odaitele lor de pe coridorul nordic, vecine cu o guvernantei lor englezoaice, Maude Shaw.

Jack si Jackie puteau acum sa ia masa singuri si cele cateva convorbiri telefonice pe care le avura se limitara la cercul rudelor si prietenilor – sora presedintelui, Eunice Shriver ; Peter Lawford, sotul sorei sale Pat ; si Charlie Bartlett.

Nu sosisera niciun fel de telegrame cu caracter politic. Nu-i asteptau decat cateva scrisori de la rude. Un biletel de la mama lui Jackie, care le ura calatorie placuta, si o alta scrisoare de la soacra lui Jackie, care spunea cam acelasi lucru.

Rose Kennedy fusese la New York si discutase cu o multime de persoane despre ultima vizita a fiului ei acolo. Ea constatase ce impresie excelenta facuse asupra populatiei new-yorkeze faptul ca presedintele se dispensase in cursul acelei vizite de obisnuita escorta a politiei.

In seara aceea, intimitatea lor nu fu intrerupta decat de un singur telefon oficial, din partea subsecretarului de stat George Ball, proaspat intors de la o serie de conferinte europene. In clipa in care pusese piciorul pe pamantul Statelor Unite, el redevenise in mod automat secretar de stat interimar si la ora 21,20 se prezenta la raport la capatul firului. Pentru cateva clipe, Jack trebui sa redevina presedinte. Examinara o serie de probleme, intarziind asupra acelora cu caracter mai delicat.

Ball il asigura pe Kennedy ca le va acorda o atentie speciala. “ Foarte bine – spuse acesta -, ma inapoiez din Texas duminica. Vino sa ma vezi la Camp David [ * Camp David – casa de odihna prezidentiala, situata in Maryland, unde au adesea loc sedinte de lucru ]. Va fi si Cabot Lodge acolo si vom putea discuta pe-ndelete “. Apoi puse telefonul in urca si se inapoie la intimitatea si tihna locuintei sale private de la etajul intai.

In alte parti ale Casei Albe era mai putina liniste.

Godfrey McHugh inaintase previziunile meteorologice ale Fortelor armate aeriene pentru Texas, care anuntau pentru urmatoarele 48 de ore o temperatura de 10 pana la 13 grade, ceea ce era excelent, si la etajul doi se faceau bagajele cu maximum de viteza.

Provi Parades, tanara camerista dominicana, impaturea bluzele si fustele doamnei Kennedy. Provi cauta ca totul sa fie cat mai bine facut, deoarece stapana ei pleca pentru prima oara fara sa o ia si pea ea. Incepand de acum si cat timp avea sa dureze calatoria, secretara personala a doamnei Kennedy urma sa-i tina loc si de camerista.

La capatul coridorului, George Thomas, chipesul om de culoare care era valetul lui Kennedy, umplea doua geamantane si un cufar negru de campanie cu ferecaturi de arama. Grija cea mare a lui George era sa puna in asa fel camasile in cufar, incat sa nu se mototoleasca. Mai ales ca in mod inevitabil bagajele aveau sa fie zdruncinate.

Iar cu un etaj mai jos continua receptia data in cinstea magistratilor.

Dupa plecarea “ primei familii “, aceasta se transformase in petrecere. Fanfara marinei se mutase in Sala de est, iar orchestra “ Strolling Strings “ a Fortelor armate aeriene se instalase in hol ; ambele formatii cantau fragmente din operetele “ My Fair Lady “ si “ Camelot “.

Sa nu uiti niciodata,

Cum nici eu n-am sa pot,

De clipa minunata

Numita Camelot ...

Invitatii dansau. In general dansau destul de bine. Unii dintre ei dovedeau chiar o anume dexteritate. Servitorii trageau cu coada ochiului la involburarea rochiilor, la cozile fracurilor care fluturau si, la fiece pirueta, la picioarele doamnelor.

In definitiv, aceasta si era destinatia salii, asa cum o dovedea adevaratul ei nume : East Ballroom ( Sala de bal din aripa de est ), iar pentru perechile invitate de Kennedy era un cadru cat se poate de potrivit. Pentru barbatii aceia tineri si femeile acelea elegante, petrecerea nu avea nimic deosebit ; barometrul lor indica timp frumos, iar viitorul le fagaduia mii de seri asemanatoare. Abia dupa ce intunericul invalui de la un capat la altul intreaga cladire, cineva ar fi putut sa evoce versurile in care Byron descria un alt bal :

Se-auzeau petreceri, noaptea, zgomotoase,

Belgia-si stransese-n capitala ei

Cavaleri, printese, cu lumini plouase

Pe viteze brate, si pe ce femei !

Bateau mii de inimi vesel leganate

De suave, line armonii ceresti,

Ochii priveau gales, dragastos si totul

Era ca-tr-o mandra nunta din povesti.

Balul de la Bruxelles la care se referea poetul si  care avusese loc la 14 iunie 1815 se incheiase in bubuitul tunurilor lui Napoleon, in duruitul tobelor, in iuresul escadroanelor de artilerie si gemetele de groaza in fata dusmanului care se apropia.

Dar balul acela din 20 noiembrie 1963 nu fu intrerupt de nimic. Agentii serviciului secret alunecau veseli pe parchetul ceruit, fara sa banuiasca macar ca peste trei zile trupul presedintelui, pe care jurasera sa-l apere, va zace intr-un sicriu de lemn chiar in acel loc unde dansau acum.

Daca ar fi stiut-o, si-ar fi dat viata ca sa o apere pe a lui.

Dar nimic nu le putea da de banuit sfarsitul care il astepta. Ofiterii dansau si ei, in timp ce acel care, potrivit Constitutiei, le era comandant suprem dormea la etajul superior.

Cea mai puternica forta armata a Istoriei nu avea sa poata impiedica nenorocirea. Santinelele nu semnalau nimic, pentru ca nici nu aveau nimic de semnalat.  Tunurile taceau, caii erau in grajd, tobele incremenite. Frontierele erau mute, ca insusi destinul.

Si totusi....
Destinul proiecta umbre invizibile.      

                                                                  

(  extras din “ Moartea unui presedinte 20-25 Noiembrie 1963 “ Prolog. Lãncier , de William Manchester, Editura Politicã, Bucuresti, 1968 – London 1967  )

Nota : Potrivit codului utilizat in noiembrie 1963 de serviciul secret ( S.S. ) al Statelor Unite si de serviciul de telecomunicatii al Casei Albe ( W.H.C.A. ) :
Familia presedintelui :
Lancer ( " Lãncierul " ) : Presedintele
Lace ( " Dantela " ) : Doamna Kennedy
Lyric ( " Poezie " ) : Caroline Kennedy
Lark ( " Ciocârlie " ) : John F. Kennedy Jr.