Expresia democratiei
Cand, intr-o ceremonie festiva, zidarii au pus piatra de temelie a Casei Albe pe 13 octombrie 1792, scanteia Revolutiei americane incendiase deja Europa.
Pe 21 septembrie 1792, Conventia Franceza proclama Republica ; Ludovic al XVI-lea a fost tarat de poporul infuriat de la Versailles la Paris si-si astepta procesul la Tuileries ; dupa infrangerea Armatelor de interventie, Goethe a constatat : “ De aici si din acest moment, incepe o noua epoca a Istoriei universale “.
Sediul presedintiei americane, conceput de Iren James Hoban, este o expresie a acestei noi epoci, mic in comparatie cu palatele din Europa – de cinci ori mai mic decat cel conceput initial si agreat de George Washington, modern, simplu ; fatada clasicista este lipsita de ornamente ; despartirea dintre incaperile functionale si de reprezentanta de la parterul inalt si cele particulare de la primul etaj, situat destul de jos, este aproape burgheza ; cu o amplasare excentrica – dincolo de axa centrala a mall-ului, care este orientata spre cupola care domina cladirea Congresului, in care-si desfasoara activitatea noul suveran : reprezentantii poporului.
Capitala, a carei arhitectura a fost realizata la planseta, Washington DC , este expresia in piatra a democratiei si a intelegerii ei de sine ; subordonarea executivului fata de legislativ ; al cetateanului rege si al regelui cetatean.
Intre instalarea primului beneficiar, John Adams, originar din New England, in 1797, si cea a lui Kennedy care avea aceeasi provenienta, in 1961, Casa Alba a indeplinit cu brio functia cetateneasca de resedinta privata si de loc de munca pentru cetateni de origine burgheza.
Jacqueline Kennedy a schimbat acest lucru fundamental si definitiv.
“ Este ca un hotel de clasa mijlocie care a fost mobilat dintr-un magazin cu piese provenite din vanzarea de solduri de Craciun ! “ , a exclamat ea dupa o prima vizita la rezidenta care mai era inca folosita de Dwight si Mamie Eisenhower.
Critica nu era chiar nejustificata.
La putin timp dupa instalare, presedintele Truman a fost obligat sa constate ca biroul sau era pe cale sa se darame si cladirea a fost renovata si remobilata.
Multe mobile vechi, picturi, oglinzi, candelabre s.a.m.d., capodopere si oribilitati pe care le acumulasera predecesorii sai pe parcursul deceniilor disparusera in depozite, beciuri sau fusesera aruncate in pod si Truman, care era extrem de zgarcit, a incredintat renovarea unei Comisii si mai zgarcite a Congresului si unei firme de amenajari interioare, care a umplut Casa Alba cu “ mobila de stil “ de productie proprie.
Mamie Eisenhower s-a limitat sa amenajeze resedinta astfel incat sa poata fi locuibila – de exemplu cu un pat dublu tapetat cu stofa de culoare rosie, conceput de ea ( ‘ pentru ca putea sa-i mangai batranului Ike chelia “ ) si cu un televizor incorporat in perete.
In contrast, Jacqueline Kennedy avea o viziune asupra Casei Albe care corespundea imaginii exacerbate a resedintei prezidentiale, si pe care o impartasea si sotul ei. “ Din momentul in care am stiut ca Jack vrea sa devina presedinte, mi-am dat seama ca unul dintre cele mai importante proiecte ale mele va fi Casa Alba “, a explicat ea.
Ea nu trebuia sa reprezinte mostenirea trecatoare a unui rege burghez, ci stralucitorul sediu reprezentativ al noii puteri imperiale, si a conducatorului acesteia.
Conform relatarii consultantului in modelling al Jacquelinei, Oleg Cassini, Casa Alba putea deveni “ un Versailles american “ si ea nu numai ca l-a angajat sa faca acest lucru, dar i-a cerut ca resedinta prezidentiala sa fie “ asa de extraordinara, incat lui de Gaulle sa-i fie rusine atunci cand are s-o compare cu Versailles “.
Schimbarea a fost prezentata ca o “ restauratie “. “ Ar fi un sacrilegiu daca ar fi doar renovata – urasc acest cuvant “, a explicat Jacqueline.
“ Casa Alba trebuie restaurata – si acest lucru nu are nimic de-a face cu decorarea, ci cu Istoria artei “. Jacqueline a convocat o Comisie de elita, formata din artisti foarte bogati, sub conducerea colectionarului de mobila si a multimilionarului Henry Francis DuPont, care a primit sarcina sa supravegheze proiectul si sa achizitioneze mobilier, tablouri si alte obiecte de interior cu valoare artistica si istorica deosebita.
DuPont dorea o restaurare autentica a casei, in stilul simplu al Angliei de la inceputul secolului XIX ; Jacqueline insa l-a angajat pe decoratorul francez Stephane Boudin, care restaurase Grand Trianon-ul de la Versailles si Palatul Imparatesei Josephine, din Malmaison.
El a creat un vis in alb, galben si auriu, care-ti taia rasuflarea, cu fotolii Ludovic al XIV-lea si obiecte de mobilier Empire, candelabre uriase din cristal, care luminau in alb-auriu, cu perdele din matase si covoare adanci asortate.
Rezultatul a fost Palatul Regelui Soare de pe malurile Potomacului ; “ punctul culminant al stilului ceremonial american “, asa cum a constatat in 1995 New York Times ; scena potrivita a noii epoci de poezie si putere, care avea sa fie inaugurata o data cu instalarea familiei Kennedy.
The pursuit of happiness – o formulare exemplara care poate insemna atat dorinta de a avea noroc, cat si savurarea acestuia – este, pe langa viata si libertate, un drept uman inalienabil, si afacerea propriu-zisa a cetateanului american, in care Statul trebuie sa se amestece cat mai putin.
Cel putin asta sta scris in Declaratia de Independenta a lui Thomas Jefferson din 1776.
Dimpotriva, Kennedy cerea de la poporul american The pursuit of excellence – dorinta de a obtine realizari deosebite in toate domeniile.
In acest cadru, el isi sublinia propriul rol ca model : “ Cred ca presedintele poate face foarte multe pentru a stabili asemenea standarde “. In ceea ce priveste Arta, gustul sau era orientat mai mult spre mediocritate : nu intelegea prea multe din arta si arhitectura, pe langa Biografiile politice ii placea sa citeasca romanele lui Ian Fleming despre James Bond ; se uita mai mult la filme de actiune si la western-uri ; ii placeau Frank Sinatra si Chubby Checker, musical-urile de pe Broadway, folclorul irlandez si muzica militara ; nu era interesat de opera, adormea la simfonii si se plictisea la balet “, asa cum constata amuzat Sorensen.
Sub influenta Jacquelinei a recunoscut totusi “ rolul esential al realizarilor culturale “ in propagarea obiectivelor sale – si ceea ce este si mai important, rolul important pe care il au artistii, scriitorii si intelectualii, atunci cand trebuia sa-si prezinte mandatul prezidential intr-o lumina favorabila.
In tarile democratice, in mod traditional reprezentantii intelectualitatii sunt sceptici fata de clasa politica – si mai ales fata de reprezentantii politicii guvernamentale – fiindca stiu ca puterea si chiar apropierea de putere corupe.
Cu toate acestea, John si Jacqueline Kennedy “ isi doreau o alianta intre lumea ideilor si cea a puterii “, asa cum a scris Arthur Schlesinger – o alianta pe care si ei pareau sa o reprezinte in casnicia lor ; si in palatul stralucitor pe care l-a construit Jacqueline a fost celebrata aceasta legatura destul de periculoasa.
Astfel, acolo nu erau primiti si gazduiti doar sefii de Stat si politicienii, ci si castigatorii americani ai premiului Nobel si, in afara acestora, idoli ai culturii ca André Malraux, Arthur Miller, Tennesse Williams, Leonard Bernstein si Igor Strawinsky.
“ Casa Alba a devenit un fel de bar al artistilor “, glumea Kennedy.
Se organizau concerte la care participau celebritati ca Bernstein, Strawinsky, Isaac Stern si Pablo Casals, care interpretau pentru perechea prezidentiala si pentru invitatii acesteia ; apoi o seara de balet la care au dansat Rudolf Nurejew si Margot Fonteyn.
In cabinetul prezidential au citit Thornton Wilder, Robert Frost si altii ; Ralph Richardson a declamat din Shakespeare pentru seful Statului din Sudan, care era un mare admirator al poeziei.
“ Privesc in viitor si vad o America in care se rasplatesc realizarile culturale in acelasi fel in care se intampla cu cele comerciale si guvernamentale “, spunea Kennedy ; si nimeni nu i-a pus intrebarea incomoda de ce multimilionara sa familie nu a cheltuit niciun cent pentru arta moderna, si si-a decorat rezidenta de la Casa Alba cu donatii de la muzee.
Artistii si scriitorii care, cu putin timp in urma, erau considerati dusmani de catre McCarthy si care acum erau brusc curtati de catre prietenul acestuia, au reactionat recunoscatori si exagerat : “ Ce bucurie ca o creatie literara sa nu fie catalogata de la bun inceput ca o tradare “, a scris John Steinbeck, oarecum moderat.
Ernest Hemingway s-a manifestat penibil dupa inaugurare si a vorbit despre “ speranta si mandria pe care am resimtit-o si despre cat de frumoasa era Mrs. Kennedy “, si-si dorea sa incerce “ in fiecare zi sa-mi reinnoiesc credinta si sa inteleg dificultatile practice ale guvernarii .... sa admir adevaratul curaj cu care le abordeaza [ Kennedy ] “.
Poetul si autorul de carti pentru copii E. B. White a promis ca “ de cate ori va fi posibil, imi voi aduce contributia la mentinerea acestui foc preaiubit, chiar daca aceasta n-ar consta decat intr-o rasuflare “.
Numai putini nemultumiti au indraznit sa carteasca – cum ar fi Norman Mailer, care s-a declarat dispus “ sa-i ofere sabia sa lui Jacqueline “, abia atunci cand Henry Miller va fi invitat la Casa Alba, tot asa de des ca poetul de curte Robert Frost, si ii deplangea pe putinii “ care sunt cu adevarat talentati “.
Autori ca Allen Ginsberg, William Burrogs sau el insusi sunt exclusi “ in mod instinctiv “ ; sau colaboratorii de la revistele literare newyorkeze care ar fi dupa incercarea de invazie a Cubei, au demonstrat singuri in fata Casei Albe, intre ei aflandu-se o poeta cu o pancarta pe care se putea citi : Jacqueline, vous avez perdu vos artistes .
Dar Jacqueline nu-si pierduse in niciun caz artistii.
Fata de aventurile din Cuba si Vietnam, a inarmarii morale si militare a tarii, a protestat numai o infima minoritate – literati obscuri, cantareti de muzica folk, beatnicii din New York si studentii radicali din Berkeley.
Marea majoritate a elitei intelectuale a tarii a fost cucerita de sarmul perechiei prezidentiale, de stralucirea “ singurei administratii americane care se poate compara cu o curte regala “ ( dupa Arthur Miller ), de vraja noii Case Albe si de sentimentul neobisnuit al importantei care li se acorda.
Chiar criticul Norman Mailer regreta atentatul de la Dallas : “ Presedintia lui Kennedy a fost, in ciuda tuturor criticilor, una mareata .... fiindca a fost o epoca in care scriitorii din intreaga tara au putut purta un dialog intim cu conducatorul lor “ ( Cuvantul “ fiindca “ trebuie degustat pentru a putea depasi gustul amar al supraaprecierii de sine a intelectualilor ).
Alti oameni privesc gastronomia imbunatatita ca o dovada a unei noi epoci mai bune. Deosebirea fata de Casa Alba din perioada Eisenhower “ a fost cea dintre zi si noapte “, isi amintea Leonard Bernstein.
“ Eisenhower avea o mancare obisnuita, un vin prost si nu puteai fuma ... “ Totul “ era rigid si nu foarte comod “.
Dimpotriva, la Kennedy “ erai servit cu bauturi foarte bune si erau scrumiere peste tot, care te invitau sa te otravesti cu tigari “. In loc sa stai, ca la Eisenhower, la o masa uriasa in forma de potcoava, la care o conversatie era aproape imposibila, invitatii stateau acum la mai multe mese mici.
“ Mancarea este excelenta, oamenii rad, rad in hohote, isi povestesc tot felul de lucruri, spun bancuri si se simt bine .... “ Este o alta lume, o alta planeta ... “.
( extras din “ John F. & Jacqueline Kennedy “ Capitolul “ Un Versailles american “, Alan Posener, Editura Paralela 45, Pitesti, 2005 – titlul original : “ John F. und Jacqueline Kennedy “, Alan Posener, 1997, Berlin )
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu