Senzatiile ( 3 )
Auzul
Auzul are la baza un complex organ senzorial, compus din urechea externa, cea medie si urechea interna.
Partea sensibila la sunete este constituita din melcul membranos, aflat in interiorul melcului osos al urechii interne.
Peretele melcului membranos formeaza membrana bazilara, care se compune din 50.000 de fibre, de lungime descrescanda, si este in relatie cu organul lui Corti, ce contine celule senzoriale auditive.
Acestea, prin intermediul ganglionului spiral, comunica informatiile de natura acustica, ramurii cochleare a nervului acustico-vestibular.
Partea din cortex, unde ajung excitatiile din ureche se afla in lobul temporal. [ ... ]
Cum distinge acest organ auditiv, inaltimea diferitelor sunete ?
Helmholtz a emis o ipoteza : “ Teoria rezonantei “.
Fenomenul fizic al rezonantei consta in aceea ca, atunci cand un sunet, de o anumita frecventa intalneste un corp care, in stare de vibratie, produce aceeasi frecventa sonora, acesta incepe sa vibreze.
Astfel, cand o soprana emite un sunet subtire, paharele de pe masa incep sa vibreze, intra in rezonanta ( daca, ciocnite, ar emite acelasi sunet cu soprana ).
Helmholtz presupune ( deoarece fibrele din membrana bazilara au lungimi diferite ) ca vor intra in rezonanta, numai acelea care corespund frecventei sunetelor auzite, ele excitand doar neuronii auditivi corespunzatori.
Dar acest punct de vedere este neverosimil.
Mai intai, fiindca fibrele respective sunt extrem de scurte ( mult sub 1 mm ) ; ca urmare, nu pot intra in rezonanta, mai ales in cazul sunetelor grave.
Apoi, fibrele sunt solidar legate intre ele, ceea ce impiedica intrarea in rezonanta.
Totusi, conform cu observatiile neurofiziologilor, daca exista o leziune numai pe o portiune a membranei bazilare, bolnavul nu mai distinge unele sunete ( de exemplu, pe cele subtiri ), dar ramane sensibil la celelalte.
Cercetarile moderne indica un alt fenomen care ar putea explica diferentierea inaltimii sunetelor : acelasi sunet, propagandu-se prin fibre de lungime diferita, va capata o amplitudine ( o intensitate ) diferita prin fiecare.
Am vazut insa, la inceputul acestui capitol, ca discriminarea inaltimii necesita si o coroborare cu contractiile corzilor laringelui.
Congruenta acestor doua fenomene asigura o buna identificare a sunetului.
Pentru a percepe un sunet, este nevoie ca vibratia lui sa aiba o frecventa, intre 16 si 20.000 perioade pe secunda.
Maximum de sensibilitate auditiva corespunde frecventei de 1. 000 vibratii pe secunda.
Unele animale – delfinul, liliacul, insectele – percep si sunetele cu frecventa mai mare : ultrasunetele, ajungand pana la 80.000 de perioade.
Se pot deosebi sunetele muzicale, produse prin vibratii periodice, regulate, de zgomote, cu vibratii aperiodice, neregulate.
Sunetele muzicale au 3 calitati :
§ Inaltimea, depinzand de frecventa perioadelor,
§ Intensitatea, depinzand de amplitudinea, marimea oscilatiilor, si
§ Timbrul, prin care recunoastem instrumentul ce produce un anumit sunet.
Timbrul se bazeaza pe faptul ca, un sunet muzical, pe langa tonul dominant, este insotit si de altele mai slabe, suplimentare.
Acestea modifica forma vibratiei undei sonore.
Sunetele mai slabe sunt numite “ armonice “ si au, de obicei, o frecventa de cateva ori mai mare decat cea a sunetului fundamental.
Sunetele armonice difera de la un instrument la altul, unele sunt produse de pian si altele de violoncel, de exemplu.
Un muzician cu experienta poate distinge, recunoaste sunetele armonice ale unui instrument.
Cand sunetele produse impreuna produc o impresie placuta, se vorbeste de “ consonanta “, cand, dimpotriva, impresia este neplacuta, atunci avem “ disonanta “.
Leibniz sustinea prezenta consonantei, daca raporturile intre frecventele sunetelor sunt simple.
Problema s-a complicat in secolul nostru, deoarece compozitorii au utilizat multe disonante in creatiile lor muzicale.
A rezultat o deprindere cu ele, incat nu mai sunt simtite ca dezagreabile.
Placutul si neplacutul sunt stari subiective, care nu depind numai de proprietatile excitantilor.
Localizarea directiei ( dreapta – stanga ) de unde provin sunetele, se datoreaza faptului ca avem doua urechi.
In cazul tonurilor subtiri, inalte, distingerea directiei se datoreaza diferentei de intensitate cu care sunt sesizate sunetele, de catre cele doua urechi.
Sunetele mai grave sunt localizate pe baza diferentei de faza, adica a momentului in care sunt percepute, intai de o ureche, si apoi de cealalta.
Desigur, si diferentele de intensitate, si cele de timp sunt foarte mici – de pilda, diferenta de timp este sub o miime de secunda !
Inconstientul nostru este totusi capabil sa le sesizeze, si sa le transpuna in impresii ale unei directii.
Pozitia sursei sonore – in fata sau in spatele nostru – este detectata datorita reliefului urechilor.
Daca astupam pavilionul urechii cu ceara, lasand liber numai canalul auditiv, nu vom mai putea stabili daca sunetul vine din fata, sau nu.
Auzul este un simt extrem de important, fiindca, pe de o parte, ne da informatii privind fenomene foarte indepartate, iar, pe de alta, deoarece prin el intelegem vorbirea celorlalti, asigurandu-se astfel comunicarea si colaborarea intre oameni.
( - extras din Psihologie generala, prof.univ.dr. Andrei Cosmovici, Univ. Al.I. Cuza, Ed. Polirom, Iasi, 1996 )
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu