Anii ’60. O zi din viata presedintelui. Zidul Berlinului. Criza rachetelor din Cuba ( 10 )

Anii ’60. O zi din viata presedintelui. Zidul Berlinului. Criza rachetelor din Cuba ( 10 )

In particular, relatiile Est-Vest aveau sa fie in centrul atentiei lui Kennedy.

In iunie 1961, in urma evenimentelor petrecute in Golful Porcilor, Kennedy s-a intalnit cu Hrusciov la Viena pentru a discuta problema Germaniei, mai ales problema spinoasa a Berlinului.

Cei doi oameni de stat aveau o parere foarte proasta unul despre celalalt.

In august 1961, la ordinele lui Hrusciov, autoritatile din Germania de Est au inceput sa construiasca o zona de securitate, formata dintr-un zid, campuri minate si sarma ghimpata pentru a opri fluxul continuu de germani care treceau din Berlinul de Est spre Occident, aspirand catre o viata noua.

Exodul reprezenta un element deloc placut pentru politica blocului comunist si un pericol la adresa stabilitatii regimului din Germania de Est.

Zidul urma sa aiba o lungime de aproximativ 150 km si o inaltime medie de 4 metri.

El urma sa puna capat fluxului de refugiati. Incercarile multor berlinezi care au mai continuat sa fuga si dupa construirea zonei de securitate aveau sa se sfarseasca tragic. Kennedy nu a reactionat foarte dur in fata acestei miscari a lui Hrusciov, pentru ca, realmente, era foarte putin de facut.

Construirea zidului era o incalcare a drepturilor omului, dar nu exista nicio modalitate de a reactiona eficient la ridicarea acestuia, fara riscul unui razboi nuclear.

In unele cercuri, Kennedy a fost criticat pentru lipsa lui de reactie fata de ceea ce se intampla in Germania. Episodul a folosit si pentru a-i demonstra in continuare lui Kennedy slabiciunea CIA, care nu reusise sa prevada modul cum va rezolva blocul comunist problema fluxului de refugiati ce treceau in Berlinul de Vest.

Problema Berlinului a fost un test important pentru mandatul prezidential al lui Kennedy, dar cel mai mare test al credibilitatii Administratiei a avut loc la mijlocul anului 1962, cand guvernul sovietic si cel cubanez au cazut de acord sa instaleze rachete nucleare in Cuba.

Golful Porcilor a furnizat dovezi ale ostilitatii americane fata de regimul lui Castro. In multe privinte aceasta ostilitate s-a intensificat ca urmare a umilirii personale suferite de Kennedy dupa esecul debarcarilor brigazii de exilati cubanezi.

Actiunile secrete pentru subminarea lui Castro au continuat, si Kremlinul nu putea exclude posibilitatea unui atac american direct impotriva insulei.

Hrusciov dorea nu numai sa continue dezvoltarea relatiilor dintre blocul comunist si cel mai nou membru al sau, deoarece Castro se declarase marxist-leninist la 2 decembrie 1961, dar era constient si de faptul ca rachetele din Cuba vor oferi o moneda importanta de negociere in cadrul tratativelor referitoare la Berlin sau la alte cateva zeci de zone fierbinti de pe glob.

In Cuba urmau sa fie stationate  rachete balistice cu raza medie de actiune, precum si rachete cu raza scurta de actiune pentru a fi folosite impotriva unei eventuale forte de invazie.

Aceste rachete aveau sa fie puse sub comanda unor forte sovietice stationate pe insula si lansate tot de acestea.

La sfarsitul lunii iulie 1962, CIA monitoriza o activitate de constructie a sovieticilor pe insula.

Pentru cresterea fortelor conventionale ale Cubei se adaugase si un nou program de constructii militare.

La 29 august, recunoasterea aeriana a identificat construirea unor amplasamente de rachete sol-aer.

Problema era ce isi propuneau sa protejeze ?

La 4 septembrie, Kremlinul si Casa Alba au efectuat un schimb de mesaje in care Kennedy avertiza Uniunea Sovietica in legatura cu desfasurarea unui potential militar ofensiv in Cuba, iar Hrusciov promitea sa nu provoace niciun incident decat dupa alegerile pentru Congres de la mijlocul mandatului, care urmau sa aiba loc in noiembrie. Era o recunoastere tacita a realitatilor politice ale puterii prezidentiale.

Politica externa era o zona-cheie a politicii  SUA, iar de modul in care se rezolva o anumita criza depindea aprobarea venita din partea poporului, si, in noiembrie, ocuparea locurilor din Congres.

Iar de acestea depindea nivelul de putere si autoritate al presedintelui.

Cu perspectiva alegerilor in minte, adoptarea unei linii dure fata de Uniunea Sovietica in orice criza devenea un imperativ politic pentru orice presedinte.

La 14 octombrie, Statele Unite au aflat sigur ce anume urmau sa protejeze rachetele sol-aer identificate in august.

O alta recunoastere aeriana cu avioane U-2 a dezvaluit amplasamentul zonelor de lansare pentru rachetele balistice cu raza medie de actiune.

Reactia lui Kenedy a fost interesanta.

A format un grup special, care sa-l consilieze si sa discute poblemele : Comitetul Executiv al Consiliului de Securitate Nationala ( Ex-Com ).

Dupa deliberari indelungate, presedintelui i-au fost prezentate trei optiuni, de la negocierile secrete la un atac imediat si la o eventuala invazie.

Kennedy a preferat o solutie de mijloc : o blocada navala impotriva Cubei.

Aceasta ar fi trimis un mesaj clar Uniunii Sovietice, ca Statele Unite nu aveau de gand sa lase Cuba sa devina o baza pentru armele ofensive indreptate impotriva Statelor Unite.

Asadar, erau departe de niste discutii private si de posibilitatea unei solutii de compromis, dar  nici nu exista garantia ca va duce la un schimb nuclear imediat, ceea ce ar fi putut sa se intample in cazul unei optiuni atac aerian/invazie.

Abia pe 22 octombrie Kennedy a facut public ceea ce se petrecea in Cuba si reactia pe care urmau s-o aiba Statele Unite.

Congresul a fost informat, iar dupa aceea presedintele s-a adresat direct poporului american, prin intermediul televiziunii, in legatura cu aceasta situatie grava.

Decizia lui Kennedy de a se adresa poporului american ne intriga.

Faptul ca presedintele se adresa unei tari intregi prin intermediul televiziunii si al radioului transforma ceea ce era deja o situatie dificila intr-o criza majora.

Blocada navala ar fi putut fi aplicata prin trimiterea unor mesaje corespunzatoare la Moscova, dar fara a fi informat si poporul american.

Unele persoane din Administratie, precum Bundy, au aparat miscarea ca fiind corecta si potrivita.

Intr-o democratie, poporul trebuie sa stie ca exista o asemenea amenintare serioasa la adresa tarii, iar din cauza presei deosebit de active ar fi existat riscul ca la cunostinta poporului sa ajunga o versiune deformata a faptelor.

In plus, pentru ca populatia sa aiba timp sa faca pregatirile civile necesare pentru razboi, ea trebuia sa fie informata.

Totusi, aceste explicatii au fost contestate de unii istorici, precum Stone si Russell, care au argumentat ca decizia de a vorbi in public era legata mai mult de incercarea lui  JFK de a-si consolida autoritatea si imaginea sa prezidentiala decat de dorinta unei guvernari sincere.

Evenimentele din Golful Porcilor stirbisera reputatia lui Kennedy ca om al actiunii ferme si decise, iar problema Berlinului ii daunase si mai mult.

Noua criza din Cuba ii permitea presedintelui  SUA sa-si recupereze autoritatea pierduta. Unii istorici au mers chiar mai departe si au afirmat ca John Kennedy a escaladat in mod deliberat criza pentru a-si consolida imaginea de presedinte.

Unul dintre istorici, T. G. Paterson, a afirmat :

Criza rachetelor din Cuba i-a oferit ocazia presedintelui SUA de a-si exercita calitatile manageriale si de a afirma puterea sefului de stat. Ceea ce este inca si mai sugestiv in legatura cu reactia lui Kennedy la gestul nesabuit al sovieticilor de a instala rachete in Cuba este ca nu a recurs la diplomatie, optand pentru discursul televizat in locul unei abordari directe a Moscovei, pentru a-l informa pe Hrusciov ca prezenta lui inoportuna in zona Caraibelor nu va fi tolerata.

Kennedy practica o diplomatie mai degraba publica decat privata, si in felul acesta a marit considerabil sansele de declansare a unui razboi ( Paterson, 1988, p. 203 ).

Acuzatia lui Paterson este devastatoare ; oare un presedinte putea sa riste in mod deliberat anihilarea tarii lui si, eventual, stingerea vietii pe planeta numai de dragul ratingurilor din sondajele de opinie si a posibilitatii obtinerii catorva voturi in plus pentru democrati la alegerile de la mijlocul mandatului ? Indiferent cat de demonizat a fost Kennedy de unii istorici recenti, este greu de crezut ca ar fi putut alege in mod constient un astfel de curs de actiune numai de dragul consolidarii imaginii lui publice ca om de actiune hotarat.

( extras din  «  Presedintii americani : 1945-2004 « , Capitolul 4 : John F. Kennedy, G.H. Bennett, Editura Stiintelor Sociale si Politice, Bucuresti, 2004 ; titlul original : “ The American Presidency “, Ed. Sutton Publishing, G. H. Bennett, 2000 )