Anii '60. O zi din viata presedintelui ( 5 ) Oswald

Anii ’60. O zi din viata presedintelui.   Oswald  ( 5 )                                         

Si totusi ...

Destinul proiecta umbre invizibile. La Casa Alba, in acea zi de miercuri, capitanul de vas Oliver S. Hallett examina ultimele telegrame sosite pe adresa presedintelui. Erau mesaje fara importanta, dar prezenta in locuinta prezidentiala a acestui aghiotant naval adjunct era o cruda ironie.

Veniti prea de curand la Casa Alba pentru a fi invitati la receptie, Hallett si sotia sa erau totusi legati printr-o stranie fatalitate de evenimentul care avea sa se petreaca la mai putin de 40 de ore.

Hallett fusese numit in postul acesta cu 9 luni in urma. Mai inainte servise pe un submarin, iar si mai inainte sotia sa si cu el lucrasera la Moscova in imobilul cu zece etaje al Ambasadei americane in U.R.S.S. Hallett era atasat naval, iar sotia sa lucra acolo ca functionara la biroul de receptie. In ultimele zile ale lui octombrie 1959, un tanar slabanog si cu o privire cam ciudata intrase in holul principal al ambasadei si isi aruncase pasaportul verde pe biroul Joanei Hallett ; apoi, cu un accent american din sud-vest, ii declarase ca renunta la cetatenia americana.

Functionarii de la receptie nu se ocupa cu chestiuni de acest gen. Si nici atasatii navali. Dar ambasada era un fel de mic univers inchis si sotii Hallett il vazusera in mai multe randuri pe tanarul cel posomorat, care solicita mereu sa fie primit in audienta de ambasadorul Llewellyn E. Thompson si de alti membri ai consulatului. Acestia din urma incercasera sa-l convinga sa se lase repatriat, deoarece socoteau ca dezaxatii erau mai putin primejdiosi la ei acasa. Dupa un timp, capitanul si sotia sa il pierdusera din vedere. Dispozitiile privitoare la ei fusesera date si contramandate de cateva ori. In cele din urma, ca si Llewellyn Thompson care ajunsese ambasador itinerant in octombrie 1962, ei fusesera rechemati in tara.

Hallett intrase in familia functionarilor Casei Albe, si i se repartizase o locuinta pe Pennsylvania Avenue nr. 1 600, iar copiii lui Hallett fusesera inscrisi la scoala parohiala Stone Ridge, unde urmau si copiii lui Robert Kennedy si cei ai lui Sargent Shriver. Imobilul in care locuiau la Moscova ramasese undeva departe in urma. Erau multumiti ca scapasera de el, dar adeseori li se intampla sa vorbeasca intre ei de Moscova, si capitanul, sotia sa si fiica lor Caroline, in varsta de 16 ani, se intrebau ce s-o fi intamplat cu tanarul cel slabanog si nemultumit.

Isi aminteau de el foarte bine : aroganta sa, ciudata opacitate a privirii sale, gestul repezit cu care smulgea de pe biroul Joanei “ New York Herald Tribune “, pe care-l parcurgea cu lacomie de la prima pana la ultima pagina – caci parea un cititor pasionat.

Era un personaj antipatic, care-ti lasa, cu toate acestea, o impresie destul de puternica. Isi aminteau bine chipul si numele lui – Lee Harvey Oswald -, desi nu mai stiau nimic despre el. Adesea, stand de vorba in fata caminului, presupuneau ca el ramasese in Uniunea Sovietica.

Si totusi....

Oswald nu era in Rusia. In iunie 1962 declarase la consulat ca-si recunoaste greseala si, cu ajutorul unui imprumut acordat de Departamentul de Stat, se reintorsese in Texas, aducand cu sine o tanara rusoaica cu ochii de linx si o fetita in scutece. Dupa moartea lui, activitatea sa din perioada aceea avea sa suscite un imens interes. Dar, in urma unei cercetari amanuntite, se constatase ca dupa o serie de esecuri omul se reintorsese, in cele din urma, la Dallas.

Mai tarziu, declaratiile lui politice aveau sa provoace destul de multe confuzii, deoarece lui Oswald ii placea sa se pretinda marxist.

In realitate insa n-avea niciun fel de idealuri si in clipele sale de luciditate isi dadea foarte bine seama de aceasta. Era impotriva democratiei, a comunismului si in genere a lumii intregi. Intr-o schita biografica scrisa inaintea intoarcerii sale in America, el se declara stapanit de un ‘ spirit de independenta, provocat de indiferenta celorlalti “, iar in timpul calatoriei  de inapoiere se intreba ce s-ar intampla daca cineva – de buna seama el insusi – s-ar

“ ridica sa spuna ca se opune cu indarjire nu numai guvernului, dar si poporului, intregii tari, insesi bazelor societatii. Am auzit si am citit despre o asa-zisa renastere a americanismului in Statele Unite, nu acel extremism de dreapta, ci mai curand un americanism politicos, in aparenta lipsit de scop, reprezentat de miscari ca Grupul american pentru progres si Fundatia pentru libertate, si totusi dincolo de aceste atitudini patriotice nedefinite se ascund interesele nemarturisite ale marelui capital, care finanteaza aceste actiuni costisitoare. Spre care din ele sa ma indrept, spre un amestec de idealism hegelian desprins de orice contact cu realitatile religioase, spre revizionisti, sau spre un anarhism absurd ? Nu ! “

Elucubratiile sale ni-l infatiseaza ca pe un individ inconsecvent si plin de ura, dar nimic mai mult. A cauta o doctrina in aceasta harababura ar fi egal cu a cauta un os intr-o sepie. Cu toate acestea, el avusese la un moment dat intentia sa ramana in U.R.S.S., iar comportarea sa acolo, cat si atitudinea sa bizara dupa intoarcerea in tara i-au atras o atenta supraveghere din partea F.B.I.-ului. Instructiunile Biroului federal de investigatii cereau agentilor sa culeaga orice informatii care “ ar indica posibilitatea unui atentat asupra persoanei sau securitatii presedintelui “ ; de aceea s-ar fi putut presupune ca biroul F.B.I.-ului  din Dallas, compus din 75 de insi, avea sa semnaleze prezenta lui Oswald celor 5 functionari ai serviciului secret din acelasi oras. Dar acest lucru nu s-a intamplat. Dosarul lui Oswald se afla in mainile agentului F.B.I.-ului James P. Hosty jr., un fost absolvent al Universitatii Notre Dame din South Bend ( Statul Indiana ) in varsta de 35 de ani, inalt, voinic si admirator fervent al lui John F. Kennedy. Incepand de la data de 4 noiembrie 1963, Hosty stia ca Oswald intrase ca muncitor la Depozitul de manuale scolare de la intretaierea dintre Houston Street si Elm Street. Acest depozit constituia pentru un eventual tragator locul de panda cel mai nimerit de pe intreg traseul cortegiului prezidential, deoarece masinile aveau sa coteasca chiar in fata ferestrelor lui.

Un om inarmat cu o pusca putea cu usurinta sa ocheasca masina presedintelui din fata, in timp ce se apropia de cladire, sa astepte ca ea sa coteasca direct sub dansul, in unghi ascutit, si apoi sa traga atunci cand ea va fi pornit incet spre dreapta. Cu toate acestea, Hosty nu facu niciun fel de legatura intre Oswald si amplasamentul depozitului unde lucra acesta. El nu fusese instiintat in mod oficial de traseul pe care avea sa-l urmeze cortegiul si, cand ziarele locale publicara schita, singura sa grija fu sa-l poata zari pe Kennedy. “ Am citit ca avea sa vina dinspre Main Street – declara el cinci luni mai tarziu – Tot ceea ce ma interesa era sa ma postez undeva de unde sa-l pot vedea “.

Serviciul secret ar fi trebuit in orice caz sa inspecteze imobilul* ( * In 1961, Michael W. Tortina, inspector-sef la serviciul secret, a explicat autorului ca, intotdeauna cand un cortegiu prezidential trebuie sa incetineasca pentru a coti, intreaga intersectie este cercetata dinainte in modul cel mai amanuntit. ).

Dar n-a facut-o.

La 18 noiembrie ( * 1963 ), Lawson, trimisul special al serviciului secret, parcurse cu masina intregul traseu prevazut pentru vizita  presedintelui impreuna cu Jesse Curry, seful Politiei din Dallas, si Forrest W. Sorrels, seful biroului local al serviciului secret.

Sorrels era cel mai important dintre cei trei politisti.

Nascut la Red River, in Texas – ceea ce se vedea cat de colo -, era slab, colturos, adus de spate si cu ochiul patrunzator al unui batran copoi.

La inceputul carierei sale, la Tucson, facuse intr-o zi socoteala banilor ce fusesera gasiti asupra unui hot pe nume John Dillinger.

In 1935 intrase in S.S. – cum numesc astazi agentii tineri serviciul secret -, iar cand Franklin D. Roosevelt inaugurase la Dallas statuia lui Robert E. Lee de pe bulevardul Turtle Creek, Sorrels il insotise de-a lungul acelorasi strazi.

Nu era nevoie sa i se aminteasca de primejdia pe care poate s-o reprezinte un bun tragator. In clipa in care Curry, care conducea masina, intra din Cedar Springs Road in Harwood Street, Sorrels arunca o privire spre ferestrele pe sub care treceau, recunoscu fereastra dentistului sau si exclama : “ Drace, ce de locuri bune de panda ! “ Ceilalti doi incuviintara din cap si dadura din umeri. Erau peste 20 000 de ferestre pe intreg traseul si, evident, ar fi fost cu neputinta sa plaseze cate un agent la fiecare din ele. Ar fi trebuit pentru aceasta o armata intreaga si ar fi contravenit insusi scopului in care se facea aceasta calatorie.

De aceea nu se cercetã nicio fereastra, iar cand masina politei coti de pe Main Street spre Houston Street si cand Lawson intreba : “ Ce e cu acest Depozit de manuale scolare – Texas ? “ Curry si Sorrels ii explicara ca era ceea ce indica si numele sau.

E de presupus ca F.B.I.ul si serviciul secret facusera tot ceea ce se putea face. Probabil ca cei din sectorul condus de Curry considerau ca isi indeplinisera misiunea, de vreme ce inca de vineri ei incetara sa mai supravegheze multimea de la intersectia lui Houston Street cu Main Street – situata in apropierea locului unde avea sa se savarseasca atentatul -, si aceasta sub motiv ca in locul acela traficul avea sa se reduca simtitor.

Ar fi insemnat poate sa cerem prea mult agentilor de politie din Dallas aflati in vecinatatea Depozitului de manuale daca le-am fi pretins sa-si fi imitat colegii lor new-yorkezi, care se intorceau cu spatele la presedinte pentru a supraveghea ferestrele. Dar, daca ar fi facut-o, l-ar fi vazut desigur, ca toata lumea din jur, pe tragator asteptand la fereastra. Poate ca fiecare om si-a facut datoria. Poate ca atentatul n-ar fi putut fi evitat. Poate ca e absurd sa pretindem ca lucrurile ar fi putut lua o alta intorsatura.

Si totusi, si totusi ...

Chiar si absurditatea – admitand ca ar fi fost una – se dovedeste uneori utila. Cu timpul, toate umbrele destinului se clarifica si capata coerenta.

O umbra acoperise dosarul lui Hosty la F.B.I., iar alta instinctul lui Sorrels.

Si deoarece capitanul de vas Hallett lucra in biroul sau din aripa de est, o a treia umbra pandea chiar in Casa Alba in acea miercuri seara a anului 1963.

Iar o a patra umbra aparu mai tarziu, tot in acea noapte, pentru o clipa si fara ca nimeni sa-si dea seama, la locuinta ministrului de justitie din McLean, in Virginia ( Chain Bridge Road nr. 4 700 ).

Batrana casa, pe a carei imensa cutie de scrisori scria vizibil “ R. F. Kennedy “, era plina de animatie. Vreo saizeci de prieteni se adunasera pentru a sarbatori cea de-a 38-a aniversare a stapanului casei.

In timpul cinei, secretarul ad interim la marina Paul B. “ Red “ Fay Jr., un alt vechi si bun camarad de arme al presedintelui, conduse toasturile.

La ora 10, invitatii trecura in salonul alaturat, unde dansara in sunetele unui acordeon. Punctul de atractie al serii a fost, dupa cat se pare, demonstratia de cakewalk facuta de Barney Ross.

Oaspetii se retrasera putin dupa miezul noptii. Cand Bob Kennedy, care continuase sa stea de vorba cu Gene Kelly in biblioteca, urca in dormitor, Ethel tresari : isi adusese brusc aminte ca darul pe care il cumparase pentru sotul ei – o instalatie de sauna – ramasese nedespachetat la subsol.

In mijlocul forfotei generale uitase de dar.

Viata era prea plina, prea bogata, asa cum ii spusese lui Byron White la plecare :

“ Prea bine merg toate “.

Dar un alt invitat, Ken O’Donnell, plecase ingropand in memoria sa doua amintiri scurte si fragmentare, care aveau sa-i revina in minte in timpul acelui week-end.

Sotia lui David Brinkley ii pusese unele intrebari in legatura cu agitatia care domnea la Dallas.

O’ Donnell, taciturn ca de obicei, abia ii raspunsese. Ceva mai tarziu, in cursul serii, il intrebase si Bob Kennedy :

“ Ai citit scrisoarea lui Byron Skelton ? “

La care O ‘ Donnell incuviintase, dand din cap.

Toata luna, presedintele Comitetului national al Partidului democrat din Texas, Byron Skelton, fusese chinuit de presimtiri.

Lucrul acesta era in sine cu totul neobisnuit, caci nimanui nu i-ar fi trecut vreodata prin minte sa-l acuze pe Byron Skelton de poltronerie.

In varsta de aproape 60 de ani, era principalul asociat al biroului de avocatura Skelton, Bowmer and Courtney, membru in consiliul de administratie al cunoscutei “ First National Bank of Temple “ ( Texas ) si fost presedinte al Camerei de Comert din Temple. Cu hainele sale negre elegante, vocea sa blanda si bogata sa coama carunta, era insusi tipul respectabilitatii sudice.

Cu trei ani in urma jucase un rol de prim plan in organizarea unei confruntari istorice intre catolicul Kennedy si scepticii pastori protestanti de la Greater Houston Ministerial Association.

Ceea ce facuse Skelton la Houston ii adusese stima si recunostinta presedintelui. Acum Kennedy revenea sa faca un mare turneu in principalele centre urbane ale Texasului.

Presedintele Comitetului national ar fi trebuit sa fie mandru si chiar incantat.

Dar nu era. Se simtea nelinistit. Itinerarul presedintelui prevedea o oprire la Dallas si de câtãva vreme Skelton observa orasul cu un sentiment de ingrijorare crescanda.

Atmosfera devenise atat de incarcata in urma declaratiilor incendiare facute de unii si de altii, incat era de-a dreptul alarmat.

Un individ influentabil si cu un caracter labil – un “ apucat “, cum spunea el in intimitate – ar fi putut foarte usor trece la fapte. De aceea, la 4 noiembrie el se hotari sa actioneze. “ Ca sa fiu foarte sincer – ii scrise el in dimineata aceea ministrului justitiei -, proiectata calatorie la Dallas a presedintelui Kennedy ma ingrijoreaza foarte tare “.

Dupa ce reproducea cuvintele unui cunoscut locuitor al orasului, care declarase de curand ca “ Kennedy este o primejdie pentru lumea libera “, Skelton adauga : “ Un om care face o asemenea afirmatie este in stare sa faca un rau presedintelui “. Si el incheia aratand ca “ s-ar simti mai linistit daca itinerarul presedintelui n-ar include Dallasul “, si cerand “ sa se studieze cu toata seriozitatea “ anularea acestei etape.

Dar nu se multumi cu atat.

Doua zile mai tarziu, el scrise lui Walter Jenkins, mana dreapta a lui Lyndon Johnson, pentru a-si exprima din nou temerile in legatura cu orasul Dallas.

In concluzie, el ii spuse si lui Jenkins ca ar prefera ca presedintele si vicepresedintele sa stearga Dallasul de pe itinerarul lor.

Pentru a fi si mai sigur ca nu a lasat nicio usa la care sa nu fi batut, el lua avionul in saptamana urmatoare si pleca la Washington, unde se intretinu cu John Bailey si Jerry Bruno la sediul Comitetului national al Partidului democrat.

In cursul unei lungi conversatii cu Bruno, el expuse in mod amanuntit climatul politic din Dallas si propriile sale temeri.

Orasul nu e sigur – repeta el -, indiferent de fagaduielile facute, trebuia sa se evite oprirea la Dallas.

Dar rezultatul tuturor eforturilor depuse de Skelton fu absolut nul.

La 8 noiembrie, ministrul justitiei, care-l cunostea si-l lua in serios, comunica lui O ‘ Donnell scrisoarea, dar acesta fu de parere ca nu era vorba decat de un presentiment lipsit de temei.

Jenkins si Bruno crezura amandoi ca Skelton fusese pur si simplu jignit de faptul ca nici el si nici doamna H. H. Weinert, presedinta sectiei feminine a Comitetului national al Partidului democrat din Texas, nu fusesera invitati sa faca parte din suita presedintelui.

E drept ca si aveau de ce sa fie suparati.

Faptul ca nici unul, nici celalalt nu fusesera consultati in privinta calatoriei ( de care aflasera din ziare ) era o gafa nepermisa, datorata insistentei cu care Connally le pretinsese celor de la Casa Alba sa nu trateze decat cu el.

Bruno recunoscu lucrul acesta fata de Skelton, iar Jenkins discuta chiar aceasta chestiune cu guvernatorul.

Afrontul insa era relativ minor. Securitatea presedintelui trecea sau ar fi trebuit sa treaca inainte de orice.

Aceasta era si parerea lui Skelton, care intreprinse tot ce-i statea in putere pentru a se face auzit.

Insa chiar daca presedintele ar fi fost la curent cu temerile lui Skelton, fara indoiala ca el ar fi tinut totusi sa se duca la Dallas. Vizita fusese anuntata.

Orasul il astepta.

(  extras din “ Moartea unui presedinte 20-25 Noiembrie 1963 “ Prolog. Lãncier , de William Manchester, Editura Politicã, Bucuresti, 1968 – London 1967  )