Ziua de 2 mai 1972 si Edgar

Ziua de 2 mai 1972 si Edgar

Ziua de 2 mai 1972 se anunta frumoasa la Washington DC.

Dimineata, tocmai plecam de acasa, cu greutate. Trei atacuri de cord, succesive, in cursul ultimilor cinci ani, ma slabisera mult. Trupul ma lasa, in timp ce creierul imi ramasese intact.

Incercam sa ignor acest regres, continuand sa merg la birou in fiecare zi, chiar daca depasisem usor varsta pensionarii. Activ fiind, ma simteam infinit mai bine decat acasa la mine, contempland prabusirea lenta a trupului meu.

In ziua aceea, ca si cand niciun strop din durere nu trebuia sa se iroseasca, in timp ce ma apropiam de automobilul in care ma astepta soferul, mi-am dat seama ca uitasem inauntru un dosar important.

M-am intors, pasind incet, in casa si, in momentul cand deschideam usa, am auzit soneria telefonului.

Unii sustin ca tonalitatea acestuia variaza in functie de circumstante. Taraitul ei imperativ era totusi acelasi ca de fiecare data. La celalalt capat al firului era James Crawford.

Telefonul lui ma surprindea, fiindca Crawford iesise la pensie din ianuarie si nu se obisnuia, in FBI, ca un fost sofer, si in plus negru, sa aiba o astfel de initiativa, chiar daca servise cu cinste timp de treizeci si sapte de ani.

-         Buna ziua, domnule Tolson, imi pare rau ca va deranjez, Crawford la telefon.

-         Tocmai ieseam, Crawford, ce s-a intamplat ?

-         Am o veste foarte proasta, domnule. Directorul nostru e mort.

M-am sprijinit cu o mana de masa pe care era asezat telefonul, cautand in acelasi timp, pe dibuite, cu cealalta, ca si cum as fi fost in bezna, spatarul unui mic fotoliu, in care m-am lasat sa cad in momentul urmator, fara a spune o vorba. In clipa aceea, singurul meu gand a fost sa-mi controlez respiratia si sa incerc sa-mi stavilesc valul de emotie care ar fi putut sa-mi fie fatal. Dupa o lunga tacere, am reluat pe un ton care se straduia sa ascunda tulburarea care pusese stapanire pe mine.

-         Spune-mi, Crawford, cum s-a intamplat ?

-         Nu stiu, domnule. M-am dus acolo dimineata devreme pentru a tunde arbustii din jurul casei domnului director. M-am mirat ca nu-l vad, desi era tarziu, iar usa casei ramasese deschisa.

-         Deschisa larg ?

-         O, nu ! Vreau sa spun, nu era inchisa cu cheia.

-         Unde l-ai gasit ?

-         Pe jos, langa patul lui, si, nu stium daca asta are vreo importanta, dar era dezbracat.

-         Nu cred sa conteze, Crawford, insa, spune-mi, l-ai chemat pe doctorul Choisser ?

-         Da, domnule, e pe drum.

-         Esti sigur ca e mort ?

-         Absolut sigur, domnule.

-         Bine, Crawford, rolul tau s-a incheiat, multumesc.

-         Pot face ceva pentru dumneavoastra, domnule ?

-         Nimic, Crawford, nimic.

Am pus receptorul in furca si am plans, pe urma mi-am revenit in fire. In imprejurari de o asemenea importanta, este obligatoriu sa-ti amani durerea.

Mi-am ascuns deci uriasa tristete. El ar fi facut la fel in locul meu, cred.                       

Cu mainile tremurand, am deschis mica agenda de telefon, cu numerele indispensabile.

La ora aceea, ea trebuia sa fie inca acasa.

Am format numarul de trei ori pana sa reusesc.

-         Miss Gandy, Tolson la aparat.

-         Da, domnule Tolson, ce mai faceti ? mi-a raspuns, cu vocea aceea rece, pe care o folosea cand vorbea cu mine.

Am continuat, evitand orice afectare.

-         Domnul Hoover a murit, miss Gandy.

-         O, Dumnezeule ! exclama ea, prada unei emotii sincere. Si cand s-a intamplat asta ?

-         Chiar in aceasta dimineata. Sau poate azi-noapte. Miss Gandy, am nevoie de dumneata. Nu voi putea merge azi la birou, ma simt cam slabit, ca sa fiu sincer, si as vrea sa-mi conserv puterile care mi-au mai ramas pentru a merge la domiciliul domnului Hoover. As vrea sa-l informezi personal pe John Mohr despre tragica veste. La randul lui, sa faca la fel cu Alex Rosen si cu Mark Felt, avand drept consemn ca ei sa raspandeasca aceasta informatie celor doisprezece sefi de divizie, cu ordinul ca fiecare sa-si informeze personalul. In plus, miss Gandy, vreau ca un telex codificat sa fie trimis celor cincizeci si noua de birouri locale, ca si celor nouasprezece delegatii pe care le avem in strainatate. Si ... ai putea sa-i spui lui Mohr sa se ocupe el de organizarea funeraliilor, eu nu ma simt in stare. Domnul Hoover era francmason si i-as fi recunoscator daca inmormantarea va respecta obiceiurile ordinului sau. De asemenea, trebuie sa-l anunte imediat pe ministrul Justitiei si sa-i ceara sa-l informeze pe Presedinte.

-         Bine, domnule. Dar, domnule, nu va spun nimic nou, directorul obisnuia sa-l sune direct pe Presedinte la Casa Alba. Ca urmare a disparitiei sale, dumneavoastra sunteti director ad-interim, poate ca ati putea sa ...

-         Nu se pune problema, miss Gandy, nu se pune problema. Nu a existat decat un singur Director, iar eu nu voi fi niciodata decat adjunctul sau, intelegi ? Spune-i lui Mohr sa-i ceara ministrului Justitiei sa se ocupe el de aceasta problema. Si ... Uitasem ce era mai important. Dosarele sunt bine acolo unde sunt, dar nu se stie niciodata, cu revolutia care se prefigureaza. Te rog sa organizezi, cat mai discret posibil, transportul lor la mine acasa. Cred ca aici vor fi mai in siguranta. Evident, este un secret pe care nu trebuie sa-l stie decat Mohr. Daca poti organiza acest transport in cursul zilei, ar fi dragut din partea dumitale. Te las cu durerea, miss Gandy, ai grija de dumneata, nu cred ca ma voi intoarce la birou, si poate e timpul ca si dumneata sa te pensionezi, nu voi avea obraznicia de a te intreba cati ani ai, insa ...

-         Saptezeci si cinci ani, domnule Tolson.

-         Cum trece timpul, ai cu patru ani mai mult ca mine, dar se pare ca anii dumitale cantaresc mai putin decat ai mei.

-         Sunt secretara domnului Hoover din 1918, domnule Tolson, cu sase ani inainte de a ne deveni director.

-         Stiu, miss Gandy, asta este si motivul pentru care am incredere in dumneata, in legatura cu dosarele. Noi doi am avut cateva diferende, dar adesea acest lucru se intampla cand doua persoane sunt la fel de devotate unei fiinte aflate cu multe deasupra obisnuitului. Asta numesc eu  ‘ sindromul Sfantului Petru “. Sa ravnesti sa stai la dreapta Tatalui. Pot conta pe dumneata, nu-i asa ?

-         Puteti, domnule Tolson.

Ma gandeam ca nu ne vom revedea, cu siguranta, niciodata, si ca vorbeam pentru ultima oara cu persoana care il servise cel mai fidel pe Edgar, in afara de mine.

Nota : Aceasta fictiune se sprijina pe evenimente reale si pune in scena personalitati care apar sub numele lor adevarat. Unele dintre cuvintele lor sunt imaginare, altele sunt fidele manierei in care au fost redate in carti si articole. [ ... ]

( extras din “ Blestemul lui Edgar “, Amintiri atribuite lui Clyde Tolson  ( 1932-1972 ), Capitolul 12, - Marc Dugain, Editura  RAO, Bucuresti, 2007 pt versiunea in lb romana august 2008 – titlul original “ La malédiction d’ Edgar “, Editions Gallimard, Paris, 2005 )