Erou in Pacific
[ ... ] Istoria nu judeca, si cu atat mai bine, oamenii de Stat in functie de aparenta fizica si de sarmul lor. Si are o obiectivitate din ce in ce mai mare pe masura ce timpul trece.
John Kennedy – este reversul medaliei – a fost presedintele cel mai rapid analizat de catre istorici.
[ ... ] Insa el pastreaza un loc deosebit, impreuna cu Lincoln. In numele talentului, in numele tineretii, in numele curajului. Cu cat America invata sa-l inteleaga mai mult pe acela care a condus-o cu acest suras stralucitor, cu atat mai mult se familiarizeaza ea si se emotioneaza de nazbatiile si de faptele sale [ ... ], cu atat mai mult invata sa descifreze aceasta treaba care transcende o cariera politica : Viata.
John Fitzgerald Kennedy a fost cat pe ce sa-si piarda viata, in seara de 1 august 1943.
Cu trei ani mai inainte era student la Harvard ; in octombrie 1941, este sublocotenent in rezerva in Marina.
Dupa 7 decembrie si atacul impotriva Pearl Harbour, el se angajeaza in serviciul activ, insa va trebui sa astepte un an inainte de a ajunge a se gasi in Pacificul de Sud in aceasta noapte de august.
Comanda o vedeta lansatoare de torpile, o PT Boat. A sa poarta numarul 109.
In acea seara, misiunea sa consista in a trece prin apele stramtorii Blackett.
Este o noapte neagra si nu se arata niciun semn al prezentei inamice.
Sunt patrulari plictisitoare. Iar unul dintre oamenii din echipaj il tachineaza pe locotenentul sau in legatura cu Winston Churchill. Ii era greu sa creada ca tanarul sau comandant, care nu are decat douazeci si cinci de ani, ar fi putut sa-l cunoasca pe prim-ministrul britanic.
Este totusi adevarat, deoarece Joseph Kennedy, tatal lui John, a fost ambasadorul Statelor Unite la Londra pana in 1940.
Deodata, o masa enorma se profileaza la orizont.
Este un distrugator japonez, Amagiri, care taie literalmente in doua vasul PT 109.
Pupa ia apa imediat, provocand inecarea a doi membri ai echipajului.
Rezervoarele de benzina explodeaza si oamenii se arunca in mare, incercand sa scape de siajul mortal al distrugatorului care isi urmeaza calea.
Sunt raniti, arsi ; Kennedy reuseste cu greu sa ii adune pe supravietuitori in jurul bucatilor de epava care inca plutesc.
La capatul a cateva ore, ceea ce mai ramane din PT 109 incepe sa se scufunde.
Trebuie sa se hotarasca sa inoate pana la insula cea mai apropiata.
MacMahon, mecanicul de bord si veteranul vasului – are treizeci si sapte de ani – este prea grav ranit pentru a putea inota.
Kennedy ia intre dinti coarda atasata de vesta sa de salvare si incepe sa-l remorcheze.
Inoata timp de patru ore.
Timp de patru zile, supravietuitorii de pe PT 109 vor astepta ajutoarele.
Este practic sa fii erou de razboi atunci cand te lansezi intr-o cariera politica : ispravile lui Kennedy in Pacific nu o sa-i faca rau, din contra.
Insa el insusi nu reuseste sa ia toate acestea in serios.
Atunci cand este intrebat, cativa ani mai tarziu, cum se devine erou, el raspunde : “ Oh ! Stiti, aceasta s-a petrecut absolut involuntar. Japonezii mi-au scufundat vasul. “.
Rugat sa se exprime mai pe larg asupra a ceea ce a simtit pe momnt, el se multumeste sa spuna : “ A fost o experienta interesanta “.
John Kennedy are umor.
Atunci cand este salvat, infometat si insetat, pe insula din Pacific, i s-a anuntat imediat ca salvatorii au adus hrana : “ Nu, multumesc, tocmai am terminat o nuca de cocos. “
Iar atunci cand un medic al Marinei il examineaza si il intreaba de unde ii vin toate infectiile acestea cutanate pe care le-a dobandit inotand printre corali, el raspunde : “ Facand baie “.
Medicul se enerveaza : “ Stiti perfect de bine ca este interzis sa te imbaiezi in locurile acestea. Aveti interdictie sa va scaldati “.
( extras din Istoria Casei Albe, Jean-Luc Hees, Editura : Pro Editura si Tipografie, Bucuresti, 2008 – titlul original : La saga de la Maison Blanche, Editions Presses de la Renaissance, Paris, 2007 )
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu