Conceptul de dinastie

Conceptul de dinastie

Conceptul de “ dinastie “ contine in el insusi o negare a mortii – daca individul este muritor, nemurirea trebuie obtinuta prin succesiunea, potential nesfarsita, a generatiilor.

[ ... ]

“ Ideea unei familii care sa fie in slujba guvernului, generatie dupa generatie, asa cum se intampla cu multe familii din Anglia “, scrie Rose [ Fitzgerald ] Kennedy in 1941, “ mi se pare un concept la care ar trebui sa ne gandim si pe care ar trebui sa-l promovam si in tara noastra “.

Fiica politicianului de profesie irlandezo-american John Fitzgerald, din Boston, ( * primarul Bostonului ), nu s-a referit numai la inalta artistocratie engleza.

In prima jumatate a secolului 20, fantezia publicului american a fost atatata de Saga familiei Roosevelt, din care au provenit doi dintre cei mai importanti presedinti ai secolului : Theodore Roosevelt ( 1901 - 1909 ) si Franklin Delano Roosevelt, singurul presedinte al Statelor Unite care a fost ales de patru ori pentru Casa Alba ( 1933 -    1945 ).

Ambitiile si abilitatile clanului Kennedy, [ ... ] sunt strans legate de Saga familiei Roosevelt, care a fost pentru Kennedy atat un model, cat si un adversar.

Theodore ( “ Teddy “ ) Roosevelt a fost un tata devotat, care si-a educat copiii constient in spiritul pretentiilor dinastice si care n-a facut niciodata un secret din acest lucru.

Fiul sau, Theodore Junior, si-a indreptat ferm privirile catre Casa Alba.

[ ... ]

Prima mutare in jocul pentru Casa Alba a fost facuta de Franklin [ Roosevelt ] atunci cand, in 1905, s-a casatorit cu o verisoara indepartata : nepoata lui Teddy, Eleanor Roosevelt.

[ ... ] Legand cele doua ramuri ale familiei, tanarul Franklin a castigat privilegiul de a folosi, in scopuri personale, si numele legendar al unchiului sau prin alianta, ceea ce a si facut fara scrupule.

Si Franklin Roosevelt a nutrit sperante dinastice.

Pentru a-i pregati in vederea unei cariere politice, el le-a incredintat fiilor sai, James si Franklin Junior, sarcini importante si se parea ca toate usile li se deschideau, cu atat mai mult cu cat mama, Eleanor, a devenit dupa moartea presedintelui [ * sotului ei ], autoritatea morala de neconstestat a Partidului Democrat si purtator de cuvant al aripii reformatoare.

In 1960, ea isi ridica glasul impotriva nominalizarii lui John F. Kennedy la candidatura pentru presedintie.

Insa, in acea perioada, visele dinastice ale familiei Roosevelt se apropiau deja de sfarsit.

Franklin D. Roosevelt Jr. a colectat voturi pentru John F. Kennedy de la minerii si fermierii saraci din Kentucky, folosind numele tatalui, care mai era inca privit ca un fel de sfant pentru faptul ca a luat apararea oamenilor de rand impotriva “ regilor ordinii noastre economice “, si a fost recompensat pentru aceasta cu un post insignifiant de ministru adjunct al comertului.

[ ... ]

Clanul Kennedy n-a reprezentat numai o noua generatie si o noua dinastie, ci si o schimbare de paradigma in interiorul clasei conducatoare a Americii.

Pana la al doilea razboi mondial, America era in mana paturii superioare, a asa-numitilor  WASP : white, anglosaxon and protestant ( albi, anglosaxoni si protestanti ).

Din aceasta clasa superioara faceau parte si cateva familii de provenienta scotiana, germana si franceza precum si familiile “ Knikerbocker “ din New York, urmasii fostilor colonialisti olandezi, cum au fost si cei din clanul Roosevelt.

Ferdinand Lundberg aprecia intr-o carte remarcabila, aparuta in 1937, ca aproximativ 60 de familii controlau principalele institutii din America : scolile de elita si cele mai renumite universitati, Wall Street, mass-media, Casa Alba etc.

Aproape toti faceau parte din patura superioara a WASP.

Totusi, in interiorul WASP, chiar in sanul celor 60 de familii, existau diferentieri mai subtile si mai putin subtile.

In Boston, orasul din care provine familia Kennedy, se spunea, referitor la principalele doua familii, ca Saltonstall-sii discuta numai cu Cabot Lodges, dar Cabot Lodges discuta numai cu Dumnezeu.

Nici in New York-ul mai putin puritan, lucrurile nu erau cu mult diferite.

In 1924, Mrs. John Van Rensselaer atragea atentia asupra faptului ca societatea new-yorkeza este dominata de Vanderbilt, Astor, Morgan, Davidson, Belmont, Vanderlip si Gould, dar ca numai una dintre acete familii a cunoscut ‘ apreciere sociala inca inaintea Razboiului civil “, anume familia Astor care se tragea insa la randul ei doar dintr-un “ negustor de piane din Walldorf, Germania “.

Nici una dintre aceste familii nu-si poate urmari arborele genealogic pana la Revolutie, nemaivorbind si de perioada coloniala.

Superbogatii Rockfeller sunt considerati in cercurile cele mai bune ca asociali [ ... ].

[ ... ] Daca si familii ca Rockfeller erau mai degraba evitate de inalta societate, in ciuda  puritatii lor etnice si a corectitudinii religioase – John D. Rockfeller a fost un baptist convins -, cei care nici macar nu faceau parte din WASP – evreii, cei proveniti din Europa de Est sau Sud, catolicii irlandezi cum erau cei din clanul Kennedy – erau despartiti de aceasta ca printr-un zid de sticla.

Joseph P. Kennedy si-a inceput cariera in domeniul bancar si-si mai amintea de Anunturile de angajare, in care se putea citi : “ irlandezii nu trebuie sa se osteneasca sa candideze “.

Manipuland Bursa cu speculatii, de genul celor care au dus la crah-ul de la Bursa din 1929, si pe care el insusi le-a interzis ca reprezentant al presedintelui Franklin Roosevelt, - prin comertul cu whisky scotian si de B–Pictures de la Hollywood, Kennedy a ajuns al doisprezecelea pe lista celor mai bogati oameni din America.

In ciuda acestui fapt, sotia sa Rose si fiica sa, n-au fost invitate niciodata la balurile “ lumii bune din Boston “, si nici el insusi n-a fost primit ca membru al cluburilor selecte, nici in Boston si nici in resedinta sa de iarna de la Palm Beach.

“ M-am nascut aici. Copiii mei s-au nascut aici. Ce dracu ‘ trebuie sa mai fac pentru a deveni american ? «  , a exclamat el deznadajduit.

Era limpede ca pentru el, a deveni american insemna sa fie acceptat de WASP.

De cele mai multe ori, Joe Kennedy reactiona ambivalent la asemenea jigniri.

Pana la moarte, ele i-au hranit resentimentele fata de aristocratia din  WASP, motoul sau fiind : «  Don’t get mad, get even «  - Nu te enerva, razbuna-te.

Unul din instrumentele acestei razbunari a fost politica.

De aceea, el a fost unul dintre primii sustinatori ai lui Roosevelt in care vedea atat un salvator al capitalismului, cat si un tradator al propriei sale clase – aristocratia WASP.

Dupa ce sustinerea unei intelegeri cu Hitler a dus la ruptura cu Roosevelt, si la prabusirea carierei sale politice, el si-a transferat motivatia asupra fiilor.

“ Aceasta tara nu este privilegiul protestantilor “ – acestea au fost cuvintele cu care si-a indemnat, in 1956, fiul sa participe la lupta pentru presedintie.

In acelasi timp insa, Joe depunea mari eforturi pentru a putea forta accesul spre patura conducatoare, daca nu pentru el, macar pentru fiii sai.

Si pentru acest obiectiv, politica era un mijloc de atingere a scopului.

Speculantul la Bursa, total lipsit de experienta politicii externe, l-a determinat in 1937 pe Roosevelt sa-l numeasca Ambasador in Marea Britanie, unde a intretinut relatii stranse cu inalta aristocratie, si unde a fost primit la Curte.

Inainte de plecare i-a spus unui asistent : “ Nu impacheta prea multe. Nu ramanem decat pana in momentul in care vom fi trecuti in Registrul social ; dupa aceea, ne intoarcem la Hollywood si mai facem niste bani “.

Cu toate ca si el a fost victima unei prejudecati rasiale, Joe Kennedy impartasea, in general, prejudecatile rasiale ale clasei conducatoare din America.

Proaspat numitul reprezentant al  SUA la Londra i-a declarat ambasadorului german ca intelege pe deplin politica Führer-ului fata de evrei ; in fond, nici la Boston evreii nu erau primiti in cluburile mai selecte.

Nu si-a trimis fiii la scoli catolice, ci la Internatele in care isi educa copiii aristocratia WASP, astfel incat acestia au asimilat sporturile practicate de clasa conducatoare, dialectul reprezentantilor acesteia, gusturile lor, manierele si atitudinea lor de superioritate condescendenta, ei neputand fi deosebiti prin nimic de urmasii “ familiilor mai bune “.

“ Nu conteaza ce esti “, le-a explicat el, “ ci ceea ce cred oamenii ca esti “.

( extras din “ John F. & Jacqueline Kennedy “ Capitolul “ Dolarii si dinastiile “, Alan Posener,  Editura Paralela 45, Pitesti, 2005 – titlul original : “ John F. und Jacqueline Kennedy “, Alan Posener, 1997, Berlin )