Anii ’60. O zi din viata presedintelui. ( 9 )

Anii ’60. O zi din viata presedintelui. ( 9 )

Toate acestea se petreceau miercuri, 20 noiembrie 1963, in cea de-a doua din cele doua ultime zile supraaglomerate pe care le petrecu Kennedy la Washington inainte de plecare, iar celor care ar putea avea impresia ca presedintele Statelor Unite isi consacra o prea mare cantitate de energie problemelor vestimentare si coafurilor, nu le-ar strica sa afle care a fost activitatea sa din timpul acestor ultime ore petrecute la Casa Alba.

Ziua de luni fusese o zi de discursuri oficiale si de campanie electorala in Florida ( alte zece voturi ale electorilor, care nu puteau fi nesocotite ), iar in dimineata de marti sosise la birou foarte devreme.

Pe agenda sa telefonica figurau pentru urmatoarele 48 de ore un sir neintrerupt de convorbiri telefonice cu Cabinetul restrans, cu consilierii prezidentiali, cu Curtea Suprema  si cu Congresul.

In acest rastimp vorbi de sapte ori la telefon cu Robert Kennedy, care avea sa-si aminteasca mai tarziu ca dispozitia fratelui sau in acele momente, ca si in toate cele zece zile ce precedasera calatoria, era destul de sumbra.

In acea dimineata de marti, presedintele parea destul de taciturn. Copiii se aflau cu mama lor la tara, astfel ca el nu putuse sa ia obisnuita lectie de franceza de dupa micul dejun.

Era, de altfel, un secret pastrat cu sfintenie. De Gaulle se arãta din ce in ce mai dificil si presedintele ajunsese la concluzia ca mijlocul cel mai bun de a-i satisface amorul propriu era de a invata limba franceza – de a o invata cu adevarat -, pentru a putea negocia cu el direct in limba lui.

Acesta era Kennedy :  lua o hotarare intr-un acces de entuziasm si o aducea la indeplinire pe apucate. Profesoara sa era doamna Jacqueline Hirsch, care era si profesoara Carolinei. Din luna septembrie, ea dadea lectii presedintelui si fiicei sale dimineata, la Casa Alba. “ De cat timp crezi ca voi avea nevoie ? “, o intrebase el la inceput. “ De un an “, ii raspunsese doamna Hirsch. Ambitios, presedintele nu putuse sa-si infraneze tentatia de a-i replica : “ Pariez ca imi vor ajunge sase luni “. Fara doar si poate ca facea progrese enorme, uimitoare chiar. Neputand rezista ispitei, incerca sa schimbe cateva cuvinte cu niste oaspeti dintr-o fosta colonie franceza.

Nimeni nu ghicise ce intentiona in realitate, dar doamna Nicole Alphand, sotia ambasadorului Frantei la Washington, cu spiritul ei deosebit de ager, prinsese ceva de veste si se grabise sa-si informeze sotul.

In dimineata aceea insa, lectia nu avu loc si presedintele, prost dispus, se duse direct in biroul sau. Aici o intreba pe doamna Evelyn Lincoln, secretara sa subtirica si bruneta, care aducea mult mai mult a profesoara decat Jacqueline Hirsch : “  Unde sunt clovnii ? “ Clovnii, atunci cand nu se faceau alte precizari, erau O’Donnell, O’Brien si Powers. “ S-au intors istoviti din Florida “, raspunse ea. Presedintele stramba din nas ; in locul prezentei amuzante a lui Powers, biroul sau fu invadat de o delegatie a Oficiului pasarilor si oualor, condusa de senatorul Everett N. Dirksen din Illinois, care, cu ocazia zilei de Thanksgiving, venea sa-i aduca plocon traditionalul curcan.

Urmara si alte audiente : ambasadorul Statelor Unite in Ghana, o delegatie de 90 de profesori din diverse state, secretarul de stat Dean Rusk, ambasadorul Statelor Unite in Indonezia si, in vederea unui alt proiect secret, Pierre Salinger.

La miezul noptii, Pierre urma sa ia avionul spre Honolulu impreuna cu Dean Rusk si McGeorge Bundy pentru un consiliu de razboi privitor la Vietnam ; apoi, impreuna cu Rusk si alti cinci membri ai cabinetului, avea sa plece in Japonia. Era imposibil de pastrat secretul tuturor deplasarilor lui Salinger, si presa prinsese de veste ca pleaca la Tokio. Li se spusese ziaristilor – care crezusera – ca Pierre pleca intr-o simpla calatorie de placere. De fapt, lucrurile stateau cu totul altfel : Kennedy nu uitase fiascoul din Japonia al predecesorului sau Eisenhower, pe care manifestatiile violente organizate de partidele de stanga il silisera sa-si contramandeze vizita in aceasta tara, si voia sa restabileasca prestigiul Statelor Unite acolo printr-o vizita in luna februarie. Pierre urma sa o pregateasca.

Presedintele isi semna corespondenta stand la biroul sau, cu ochelarii pe varful nasului. In timpul ultimelor trei luni, presbitia lui se agravase – inevitabilele semne ale varstei – si, exceptand momentele cand se afla in public, nu mai lucra decat cu ochelari.

-         Plec asta-seara – ii spuse Salinger. – Am venit doar sa-mi iau ramas bun.

Kennedy ridica capul si zambi.

Salinger ii spuse ca, in timpul vizitei in Texas, Mac Kilduff va prelua functia de secretar de presa.

In mod normal ar fi trebuit sa urmeze cel de-al doilea secretar de presa, Andy Harcher ; fiind insa un om de culoare, avea sa ramana la Washington.

-         Si cine se va ocupa de vizita cancelarului Erhard ? – intreba Kennedy. Cancelarul Germaniei Federale urma sa soseasca luni, pe cand Salinger avea sa fie indarat abia miercuri.

-         Va fi aici Andy.

-         O.K. Perfect. Presedintele facu o pauza si isi scoase ochelarii. Apoi adauga : - Tare n-am chef sa ma duc in Texas.

-         Nu va faceti griji – ii spuse Salinger. – Va fi o calatorie grozava si o sa vina sa va aclame mai multa lume ca oriunde.

Kennedy zambi din nou :

-         Intoarce-te repede.

Amurgul se lasase ; peste rondurile de trandafiri din gradina venea noaptea, si audientele continuau : onorabilul Roger Hilsman, onorabilul James Bell, domnul Richard Helms, domnul Hershel Peake. Unul dintre consilierii sai particulari, Fred Holborn, veni din biroul sau aflat in aripa de est a Casei Albe pentru a vorbi de Germania si de noua Medalie prezidentiala a libertatii, dar pe neasteptate convorbirea lor, care se desfasura pe un ton grav, masurat, fu intrerupta de o intrusiune familiala.

Doamna Kennedy ramasese la Atoka, dar copiii se inapoiasera. Micul John dadu buzna plangand, cu nasul insangerat, urmat de Caroline, care incerca sa-l mangaie. Nasul baietelului fu repede pansat si ei ramasera in biroul doamnei Lincoln, Caroline stand cuminte si desenand, iar John jucandu-se cu un serviciu de ceai pentru papusi.

Mac Bundy, care venise sa-si ia ramas bun de la presedinte, trebui sa se prefaca ca gusta  din “ placinta cu vanilie si cirese “ preparata de micul John, apoi, dupa ce declara ca o gasea grozava, putu, in sfarsit, sa se retraga pentru a pleca in Hawaii.

Walter Heller, seful Comitetului consilierilor economici ai presedintelui, ultimul inscris pe lista de primire, luase tocmai o portie invizibila de placinta cu o lingurita liliputana, cand se pomeni chemat inauntru.

“ Ma intorc indata – fagadui economistul -, dar mai inainte trebuie sa vorbesc cu taticul tau “.

Lui Heller i se paru ca cuvantul “ tatic “ suna oarecum ciudat, dar cel de “ presedinte “ i s-ar fi parut si mai ciudat baietasului.

Odata ajuns in birou, isi prezenta raportul asupra somajului si a noilor masuri luate de Kennedy pentru combaterea pauperismului.

“ Tin neaparat sa facem ceva in aceasta privinta si trebuie sa punem la punct un program bine chibzuit – ii spuse presedintele. – Dar cred ca tot atat de important este sa se stie ca ne ocupam si de oamenii cu venituri mici din suburbii. De altfel, aceste doua lucruri nu sunt incompatibile, asa ca da-i inainte in directia asta “. Dupa aceea isi lua copiii si se duse cu ei sa inoate putin in piscina.

Indata dupa cina se retrase in biroul galben, oval de la primul etaj, unde continua sa studieze dosare.

Este de-a dreptul de necrezut cate lucruri izbuti el sa rezolve intre ora de culcare a copiilor sai si momentul in care se retrase el insusi sa doarma.

Mai intai ciornele pentru discursurile pe care urma sa le tina in Texas.

Apoi o chestiune personala – carpeta de blana pe care voia sa i-o daruiasca lui Jackie de Craciun. Mai erau si toate acele noi probleme politice, fiindca din luna in luna se intensificau pregatirile pentru alegerile din 1964.

Presedintele presimtea ca Partidul republican avea sa-si taie craca de sub picioare desemnandu-l pe Barry Goldwater drept candidat, dar el nu putea sa se bizuie numai pe o asemenea sansa nemaipomenita, astfel incat se straduia din rasputeri sa consolideze Partidul democrat.

Indata dupa Labour Day ( Ziua muncii ), de pilda, Cliff Carter, consilierul de incredere al lui Johnson, organizase la Austin cartierul general al Partidului democrat din Texas.

Steve Smith, cumnatul presedintelui, petrecea acum patru zile pe saptamana la Washington cu treburile Comitetului national al Partidului democrat.

Pat Lucey lucra in aceeasi chestiune in statul Wisconsin, iar Helen Keyes la  Cleveland.

Daca Goldwater devenea mielul sacrificat, cu atat mai bine : luat de curentul istoriei, el avea sa dispara, nefiind sustinut decat de o mana de state.

Proportia majoritatii democrate era deocamdata o chestiune de pura supozitie, dar presedintele credea ferm intr-o realegere rasunatoare.

El avea convingerea ca la sfarsitul mandatului va deveni cel mai mare om de stat la lumii occidentale, poate chiar din intreaga lume, drept care si incepuse sa se gandeasca la un al doilea mandat Kennedy.

Trebuiau insa operate schimbari in guvern.

Fratele sau intentiona sa-si paraseasca postul de ministrul al justitiei, incepuse chiar sa vorbeasca despre departamentul sau la trecut.

Totusi, cel mai important om din guvern dupa presedinte nu putea sa se retraga la treizeci de ani.

Si apoi unde ar fi putut fi el mai util ?

Mai era si Dillon, care voia sa plece de la Ministerul de Finante si sa se intoarca la banca sa.

De asemenea, mai era problema Rusk. Intelegand ca presedintele tine sa fie propriul sau ministru de externe, Dean Rusk incerca sa-si scoata parleala pe alte cai.

Dupa realegere, cabinetul avea sa fie aproape sigur prezidat de secretarul de stat Robert S. McNamara.

Dar atunci cine avea sa se ocupe de problemele militare ?

Robert F. Kennedy – secretar de stat al apararii ?

Probabil ca nu ; tanarul frate al presedintelui intentiona sa faca ceva pentru a indrepta situatia tot mai grea din America Latina si incepea sa se gandeasca sa ceara sa fie numit, dupa plecarea lui Rusk, secretar de stat adjunct pentru problemele interamericane.

Dar remanierea cabinetului mai putea sa astepte. Deocamdata, presedintele trebuia sa se ocupe de eterna si exasperanta problema a Congresului.

De obicei, liderii Congresului luau micul dejun cu presedintele in fiecare marti. Din cauza calatoriei in Florida, aceasta masa in comun fusese amanata pentru miercuri la 8,45.

Oaspetilor sai la Casa Alba – senatorilor Mansfield, Humphrey si Smathers si congresmenilor Albert si Boggs -, presedintele le paru in acea dimineata foarte in forma. Ceea ce nu-l impiedica sa-i scuture nitel : mai era putin pana la finele lui noiembrie, se apropia Thanskgiving Day, sfarsitul anului batea la usa si nu votasera inca nici macar legile marunte de alocatiuni bugetare.

Ce faceau in definitiv acolo ? Ei il rugara sa mai aiba rabdare.

Scotandu-si ochelarii, isi freca nasul cu mana dreapta – aceasta mana neobosita, mereu activa, nervoasa si care parea uneori insufletita de o viata proprie – si sopti ca pentru sine : “ Cand esti departe de Washington, toate iti apar sub auspicii mai bune “.

Senatorul statului Minnesota, Hubert Humphrey si fruntasul Camerei Reprezentantilor, Hale Boggs din Louisiana, care ii auzisera vorbele, il insotira mai tarziu in aripa de vest. Unii membri ai Congresului, ii spusera ei, se aratau nelinistiti de zvonurile potrivit carora el ar fi putut avea neplaceri la Dallas.

Kennedy ridica din umeri. Mai avusese o discutie asemanatoare cu Boggs in 1962, cand fusese amenintat cu o manifestatie ostila la New Orleans.

Si de asta data dadu acelasi raspuns : ideea cã un presedinte al Statelor Unite n-ar putea sa se duca in oricare oras american i se parea pur si simplu inadmisibila.

Boggs ii aminti atunci de tensiunea care domnea in randurile Partidului democrat din Texas.

“ Domnule presedinte – spuse el mai mult glumind – va bagati intr-un adevarat viespar “.

Kennedy ii raspunse absent : “ Ei si, cu atat mai mult o sa vina oamenii sa ma vada “.

(  extras din “ Moartea unui presedinte 20-25 Noiembrie 1963 “ Prolog. Lãncier , de William Manchester, Editura Politicã, Bucuresti, 1968 – London 1967  )