La Londra
Sosirea familiei Kennedy la Londra a facut tot atata zarva precum cea a unei Altete Regale. Presa engleza se amoreza numaidecat de acest miliardar fara astampar, caricatura a americanului voluntar si stangaci.
Baiat bun, fara fasoane, [ ... ] cateodata comic in felul sau de a brusca o societate mandra sa posede o panoplie impresionanta de traditii.
Pasiunea neasteptata facuta de jurnale pentru Kennedy fu o sursa de informatii pretioasa, caci cel mai mic dintre faptele si gesturile sale era relatat fara intarziere.
Biroul nostru de la Londra contribuia in egala masura la informarea noastra.
Totusi il foloseam cu prudenta.
Daca ar fi fost in posesia unei probe formale a supravegherii noastre, Kennedy ar fi denuntat scandalul, apoi l-ar fi transformat intr-un excelent argument electoral impotriva lui Roosevelt.
Am aflat astfel, fara efort, ca Rose si cinci dintre copii il urmasera in resedinta sa londoneza. Cei doi baieti mai mari ramasesera in Statele Unite ca sa-si continue studiile superioare, la Harvard.
Joe Kennedy junior, cel mai mare, era copia fidela a tatalui sau.
Al doilea, John, luase forma fetei caracteristica familiei Fitzgerald, usor rotunda, cu maxilare puternice care contrastau cu o zveltete de ascet hindus.
Mai ramanea pe teritoriul tarii Eunice, care avea grija de Rosemary [ ... ].
In Anglia, familia Kennedy traia pe picior mare. Orgoliosul irlandez nu voia sa se acomodeze cu mijloacele limitate ale unei ambasade si nu ezita sa bage mana in punga pentru a ameliora conditiile obisnuite.
Un mod de a se delimita, o data in plus, de diplomatii pe care-i considera “ o banda de cofetari “.
Cu aceasta plecare departe, n-ar fi gresit sa spunem ca, atunci cand Kennedy mergea, lumea i se infatisa pur si simplu ca o imensa farfurie.
Se arata dintr-o data favorabil politicii conciliante pe care prim-ministrul Chamberlain o ducea fata de Germania.
Cand nazistii invadara Austria, chiar in saptamana cand isi luase in primire postul, il intalni pe ambasadorul Germaniei la Londra.
Ii impartasi simpatia sa pentru regimul lui Hitler, “ benefic pentru poporul german “, si regreta ca imaginea acestuia a fost umbrita, in Statele Unite, de catre un lobby evreiesc, care influenta guvernul si presa.
Ambasadorul german se declara satisfacut de aceasta convorbire si puse luciditatea politica a lui Joe [ Kennedy ] pe seama originii sale bostoniene, un oras in care cluburile cele mai importante erau inchise pentru evrei de cincizeci de ani incoace.
Vara se intoarse in tara, constient dintr-odata de dificultatea de a-si apara interesele electorale de pe celalalt mal al Atlanticului.
Isi verifica popularitatea din tara, in crestere, din cauza careia Roosevelt deveni banuitor, Presedintele avand certitudinea ca Kennedy se folosea de postul sau ca de o trambulina pentru a i se opune la alegerile din 1940.
Intors la Londra, Joe isi lasase fiul mai mare de garda la New York. Acesta din urma mostenise de la tatal sau un gust mecanic pentru femei, ceea ce facea din el un stalp al Stork Club-ului, El Marocco-ului si al altor locuri la moda.
Proaspat iesit de la Harvard, nu-si ascundea ambitia de a deveni intr-o zi primul presedinte catolic al tarii, daca tatal sau nu ar fi ajuns inaintea lui, ceea ce la data aceea considera a fi mai mult decat probabil.
Spre deosebire de parintele sau, el profesase pe fata idei socialiste si un soi de recunostinta rece pentru ceea ce faceau comunistii spre binele poporului lor.
Chiar daca aceasta ardoare dezordonata disparuse, Edgar imi ceru sa-l tin sub supraveghere, nu atat pentru propriile lui idei, cat pentru ajutorul pe care i-l putea aduce tatalui sau.
Adesea, fratele lui mai mic putea fi vazut in aceleasi locuri, pentru aceleasi scopuri. John era departe de a degaja aceeasi forta fizica ca Joe, insa aceasta fiinta plapanda era inzestrata cu o energie surprinzatoare, amestecata cu o indolenta sarcastica, pretext de a-si afirma distanta fata de ambitiile familiale al caror unic mostenitor era Joe.
La data aceea e sigur faptul ca cei doi frati isi disputau femeile, insa nicidecum viitorul.
Cand l-am intrebat pe Edgar daca considera util sa-l avem sub ochi si pe John, mi-a raspuns : “ Ne-ajunge tanarul Joe, n-o sa deschidem totusi o gradinita de copii “.
Acordul de la München il tulbura pe Roosevelt, care sovaia intre izolationism si tentatia de a reactiona la miscarea tentaculara a Reichului.
Trebuie sa recunoastem ca izolarea se bucura de aprobarea intregii tari.
Americanii erau preocupati mai mult de rezultatele echipelor lor de fotbal ori de baseball decat de politica internationala, care nu-i privea in niciun fel.
Pierderea de vieti, fara a fi amenintati direct, fusese o experienta pe care o cunoscusera numeroase familii in 1917, si nu se punea problema sa fie luata de la capat o astfel de aventura funesta.
Roosevelt nu avea incredere in Chamberlain, pe care il socotea la fel de alunecos ca o bila de biliard muiata in ulei.
Insa il aprecia pe Churchill.
Kennedy, pe care temperamentul lui, chipurile direct, ar fi trebuit sa-l apropie de acesta din urma, il considera un betivan autoritar.
Lauda Acordurile de la München, ca pe un model de intelegere cu o dictatura expansionista.
Cand i se impartasira criticile tot mai numeroase fata de viziunea sa asupra afacerilor europene, Kennedy matura toate reprosurile cu dosul palmei : “ In afara de evrei si de antifascistii convinsi, nu vad cine ar putea, in tara bunului simt, sa-mi reproseze ceva “.
Cred ca Roosevelt a inteles atunci ca terenul politicii internationale era singurul unde se putea delimita clar de concurentul sau la investitura democrata.
Dar o facu in primul rand din convingere, intr-o alocutiune in care il dezavua pe irlandez : “ Nu poate fi pace acolo unde domnia legii este inlocuita cu consacrarea repetata a fortei, nu poate fi pace acolo unde amenintarile cu razboiul sunt in mod deliberat puse in slujba unei politici nationale “.
Pe vremea aceea, Edgar facuse din Roosevelt favoritul sau. Frictiunile cauzate de supravegherea sotiei sale nu le stricasera inca relatiile, si, chiar daca Edgar il socotea un fel de Imparat de stanga, era sigur ca Roosevelt il va mentine in functie dupa alegeri.
In ce ma priveste, fara a abuza de distanta pe care o am astazi, pot spune ca n-am crezut niciodata ca Kennedy l-ar putea invinge la alegerile din ’40.
Asteptand, observam amuzat evolutia politicii internationale a Statelor Unite, supusa rivalitatii dintre cei doi barbati.
“ Nebunul “ ajunse la paroxism dupa Noaptea de Cristal. ( ? )
Intr-un elan caritabil catolic, Kennedy lua initiativa unui plan anglo-american de salvare a populatiilor evreiesti, in Acordul cu Chamberlain, plan ce consta in dirijarea evreilor germani, cel putin a celor care mai ramaneau, cu vaporul spre Africa sau spre tari occidentale din afara sferei de influenta a nazistilor.
Ideea a fost inmormantata de catre Departamentul de Stat.
Insisi evreii americani, dincolo de prea putina incredere pe care o acordau antisemitului notoriu, nu vazura in asta decat un plan hibrid care se indeparta de ideea lor de a indrepta aceste populatii spre Palestina.
Roosevelt presimti o manevra a ambasadorului, asa ca lasa initiativa acestuia sa se impotmoleasca in nisipurile indiferentei.
Kennedy se dezlantui contra Presedintelui in declaratiile sale facute presei britanice.
Edgar facu sa ajunga la Roosevelt cateva exemplare din hebdomadarul de stanga “ Week “ in care Kennedy il acuza pe Presedinte ca este pionul lobby-ului evreiesc si isi asigura interlocutorii de apropiata infrangere in alegeri a acestuia.
Invazia Poloniei si Declaratia de razboi a Marii Britanii si a Frantei, catre Germania, ii creara o stare de panica de nedescris.
Numirea lui Churchill in fruntea guvernului britanic dadu ambasadei sale o lovitura fatala.
Churchill nu voia sa aiba deloc de-a face cu el si comunica direct cu Roosevelt.
Izolationistul fu el insusi izolat de catre Foreign Office.
Lordul Halifax vorbi despre el, intr-o Nota, ca despre “ un specimen dezgustator de farseur si defetist “.
Kennedy, care propovaduise negocierea cu Germania pentru o impartire a lumii in zone de influenta, avu parte de primele bombardamente germane asupra Londrei care ii produsera o groaza totala, in vreme ce Roosevelt, amuzat sa-l vada in bataia bombelor, intarzia rechemarea sa.
Cand se intoarse, la sfarsitul lui septembrie 1940, cu cateva saptamani inainte de alegeri, Kennedy, tremurand inca de o teama retrospectiva, nu avea pe buze decat o singura fraza : “ Roosevelt si jidanii ne imping drept spre razboi “.
Kennedy se aratase asa cum era cu adevarat, un razboinic al vremurilor de pace.
Razboiul ii producea o frica viscerala si era gata de orice ca sa-i intoarca spatele.
Fu la un pas de a-l sustine pe candidatul republican contra lui Roosevelt.
Ideea ca proprii sai copii, in special cei doi mai mari, ar putea sa moara intr-un conflict care nu privea America il umplea de revolta.
Il stia pe Roosevelt izolationist de ochii lumii.
Intelesese, de asemenea, ca zambetele sale nu erau decat masca dispretului.
I se alatura in cele din urma printr-un discurs solemn, crezand ca poate opri in loc o cariera politica ce tocmai se incheiase.
M-am intrebat deseori, atunci cand ne pregateam pentru alegeri, de ce nu s-a prezentat pana la urma.
Mi se pare ca a avut un soi de premonitie ca ar merge impotriva cursului Istoriei.
Supravegherea noastra nu fusese inutila.
Am avut doar acea usoara amaraciune pe care o simti cand castigi un meci prin neprezentarea adversarului.
Nota : Aceasta fictiune se sprijina pe evenimente reale si pune in scena personalitati care apar sub numele lor adevarat. Unele dintre cuvintele lor sunt imaginare, altele sunt fidele manierei in care au fost redate in carti si articole. [ ... ]
( extras din “ Blestemul lui Edgar “, Amintiri atribuite lui Clyde Tolson ( 1932-1972 ), Capitolul 5 - Marc Dugain, Editura RAO, Bucuresti, 2007 pt versiunea in lb romana august 2008 – titlul original “ La malédiction d’ Edgar “, Editions Gallimard, Paris, 2005 )
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu