Anii ’60. O zi din viata presedintelui. ( 7 )

Anii ’60. O zi din viata presedintelui. ( 7 )

Ea voise sa ramana cu el si cu copiii. O viata normala, un trai de zi de zi i se parea cel mai bun mijloc de a-si combate depresiunea. Dar el fusese de alta parere : avea sa uite mai usor daca pleca undeva departe. Ea ii replicase ca, din punct de vedere politic, nu era poate momentul cel mai potrivit. Tinand seama ca alegerile aveau sa aiba loc in anul urmator, o croaziera pe iahtul unui milionar grec ar fi putut face impresie proasta. Dar el nu voise sa tina seama de aceasta, astfel ca ea pleca, si despartirea lor deveni un fel de straniu hiat intre o tragedie si alta.

Fusese o despartire mult mai mare decat si-o inchipuiserra. In pofida mijloacelor moderne de comunicatie si a unei prioritati absolute, erau tot atat de departe unul de altul ca si o pereche din vremea reginei Victoria.

Jackie crezuse ca telefonul avea sa suprime distantele. Dar decalajul fusurilor orare se dovedi o piedica de neinlaturat. I se intampla sa astepte trei ore in sir, dupa care telefonista sa-i spuna ca nu poate obtine legatura. Si ea se consola cu gandul ca, oricum, niste convorbiri interceptate de necunoscuti n-ar fi putut stabili intre ei o adevarata intimitate ; si atunci se aseza si-i scria scrisori de cate zece pagini – punctate cu mici trasaturi, cum obisnuia ea -, in care ii spunea ce dor ii este de el si cat de rau ii pare ca nu puteau sa se bucure impreuna de destinderea ei pe care o aflase pe Mediterana.

Spre mirarea ei, isi dadu seama ca el avusese dreptate cand insistase sa plece in calatorie, caci aceasta avea asuprã-i un efect cu adevarat binefacator. Pretutindeni era sarbatorita ; sora ei Lee, care o insotea, ii scrise lui Kennedy, prefacandu-se suparata de faptul ca Jackie era atat de rasfatata si ca i se facusera atatea daruri, in timp ce ea insasi nu primise decat “ trei bratari mici, pe care nici macar Caroline n-ar fi vrut sa le puna de ziua ei “. Saptamanile acelea ii priira foarte mult doamnei Kennedy, facand-o sa-si schimbe gandurile, ceea ce si dorise de fapt presedintele.

Grecia si Marocul fusesera atat de ireale si ii dadusera in asemenea masura impresia ca se afla intr-alta lume, incat atunci cand se reintoarse, la 17 octombrie, era cu mult mai linistita decat si-ar fi putut inchipui.

Inainte se opusese intotdeauna ca presa sa faca publicitate in jurul copiilor lor, dar acum ea autoriza revista “ Look “ sa publice o serie de fotografii ale micului John.

Dupa alte doua week-end-uri insorite petrecute la Atoka, la proprietatea lor din Middleburg ( in statul Virginia ), Jackie se hotari sa-si reia viata publica.

La moartea micului Patrick se anuntase ca avea sa se odihneasca pana la 1 ianuarie, dar doctorul John Walsh, ginecologul ei, o considera total restabilita, astfel ca hotari sa-si reia rolul de “ primã doamnã “ inainte de data stabilita.

Mai mult decat atat, activitatea ei nu avea sa se limiteze numai la obligatiile care o priveau in mod direct ; astfel, desi socotea fotbalul un sport plicticos, avea de gand sa asiste impreuna cu sotul ei la meciul care urma sa aiba loc intre echipa armatei si echipa marinei, indata dupa sarbatorirea zilei de Thanksgiving. “ Vom merge impreuna in campanie – ii spusese ea -. Voi face campania alaturi de tine, oriunde te vei duce “. Si cand el o intrebase daca aceasta includea si calatoria cu Lyndon, ea deschisese pe loc agenda ei imbracata in piele rosie si scrisese “ Texas “ in dreptul datelor de 21, 22 si 23 noiembrie.

A doua zi, Kennedy isi informa cei doi principali consilieri politici, Ken O’Donnell si Larry O’Brien, de hotararea pe care o luase impreuna cu sotia sa. Deputatul Albert Thomas din Houston, care era de fata, avea sa-si aminteasca mai tarziu “ ca toti trei ramasesera cu gurile cascate “. Jackie nu mai fusese in Texas, nu calcase niciodata in sud-vest ; de fapt, de la alegerea presedintelui nu pasise niciodata dincolo de Middleburg. Cand Salinger transmise stirea, la 7 noiembrie, intreaga presa o publica la loc de frunte.  Lady Bird se grabi sa-i scrie “ primei doamne “, de la ferma : “ Ziarele ii consacra presedintelui pagina a cincea, Lyndon e pe ultima, iar dumneavoastra pe prima “.

Iar Charlie Bartlett, un ziarist prieten al familiei, ii telefona lui Kennedy cã un vanzator de ziare din Saint Louis ii spusese : “ Asta-i o fata cu cap “. “ Spre deosebire de noi ceilalti “, glumise ironic presedintele.

Insa fata de Jackie recunoscuse : “ Are dreptate omul cu ziarele. Hotararea ta a facut o impresie excelenta. Avand in vedere ca nu esti mereu cu mine, esti cu atat mai apreciata atunci cand ma insotesti. “ Se vedea cat de colo ca era incantat.

Dar tot atat de limpede era – si faptul o mira pe Jackie – ca perspectiva il si agita.

Se temea ca ea sa nu regrete mai tarziu ca se hotarase sa-l urmeze. Dorea ca aceasta calatorie sa-i faca placere, asa incat sa-l mai insoteasca si alta data.

Si, cu acel indarjit spirit competitiv pe care il avea inradacinat in el din frageda copilarie, hotari ca sotia sa sa le apara texanilor in cea mai favorabila lumina.

Vointa lui Kennedy putea deveni uneori o forta primejdioasa, dar in aceasta imprejurare ea il facu sa patrunda intr-un domeniu oarecum exotic, in care se obicei sotii nu prea indraznesc sa se aventureze.

Pentru prima oara de la casatorie, el isi intreba sotia cum avea de gand sa se imbrace.  Dallasul il preocupa in mod deosebit : “ Vom avea dineuri la care vor participa toate acele bogatase din Partidul republican, acoperite de vizoane si briliante – ii spuse el -, si trebuie sa fii la fel de stralucitoare ca oricare din ele. Dar fii simpla, arata-le texanelor ceea ce inseamna intr-adevar bunul gust “.

Iar Jackie se grabi sa-i aduca rochiile pe care intentiona sa le ia cu dansa si sa i le arate. Toaletele asupra carora cazura de acord si pe care avea sa le puna daca timpul avea sa-i ingaduie erau aproape toate dintre cele mai vechi din garderoba ei : cateva taioare galbene si bleu, cateva rochii bej si albe, iar pentru Dallas un taior roz cu guler bleumarin si cu o micuta calota roz asortata.

Vazand ca el mai parea inca preocupat, il intreba : “ Dar daca este atat de important sa fiu impecabila la Dallas, de ce sa strabatem orasul intr-o masina deschisa, in care vantul are sa-mi ravaseasca parul ? “

Dar el stia bine de ce. Ca sef de stat trebuie sa te arati, este un imperativ politic. Trebuie sa treci prin multime, sa te plimbi fara graba in mijlocul ei. Isi amintea o fraza ironica dintr-o scrisoare primita dupa o vizita facuta in iunie la El Paso : “ Am fost foarte fericiti ca v-am vazut trecand in jet-ul dumneavoastra “. Si fiindca fusese intotdeauna meticulos, incerca si de asta data sa rezolve lucrurile in amanunt.

In ajunul plecarii in Texas telefona de doua ori Pamelei Turnure, secretara de presa a sotiei sale, ca sa discute despre problema coafurii.

Pam fu de parere sa se ridice capota masinii prezidentiale, la care el raspunse ca nici nu putea fi vorba de asa ceva ; in afara de cazul in care ar fi plouat cu galeata,  trebuiau sa se arate multimii. Atunci Pam propuse sa se aleaga un drum mai scurt. Dar presedintele se opuse si la aceasta sugestie : cortegiul trebuia sa defileze 45 de minute.

Mai vorbira putin despre palarii, pana cand presedintele, care era strain de subiect si foarte constient de aceasta lipsa a sa, puse capat discutiei printr-o gluma : “ Du-te cu Dave Powers si plimba-te vreo trei sferturi de ora prin Washington cu o masina deschisa si vom vedea cum ai sa arati la intoarcere “.

(  extras din “ Moartea unui presedinte 20-25 Noiembrie 1963 “ Prolog. Lãncier , de William Manchester, Editura Politicã, Bucuresti, 1968 – London 1967  )