Sfântul Ioan Casian, apropierea dintre Apus si Rãsãrit

Sfântul Ioan Casian, apropierea dintre Apus si Rãsãrit

Un luminãtor al credintei odrãslit pe pãmânt românesc ( Patriarhul Teoctist al Bisericii Ortodoxe Române )

Colectia “Pãrinti si Scriitori Bisericesti” se îmbogãteste cu noi volume din tezaurul plin de bogãtii duhovnicesti al operelor Sfintilor Pãrinti si al scriitorilor bisericesti care, în acet fel, ies la luminã spre a fi hranã spiritualã pentru slujitorii Sfintelor Altare, pentru teologii si pentru credinciosii Bisericii noastre strãbune.

Adevãrat izvor si focar de spiritualitate crestinã ortodoxã, asa cum s-a dovedit în decursul istoriei sale, acest tezaur a odrãslit, sfinti, pilde si modele vrednice de urmat, care, totodata, au lasat si opere scrise, autentice file de Pateric sau Învataturi si îndemnuri la o viatã religioasã si moral-duhovniceascã bineplãcutã lui Dumnezeu si adevaratilor crestini.

Unul dintre acesti sfinti pe care Biserica noastra strabuna i-a dat Ortodoxiei, si nu numai Ortodoxiei, ci crestinatatii intregi, a fost Sfântul Ioan Casian, originar din partile noastre, cu o viata moral-duhovniceasca aleasa si vrednica de urmat si, totodata, cu o operã filocalicã in care straluceste, cu adevarat, lucrarea harului lui Dumnezeu prin ispiratie, asa cum a fost mereu la sfintii scriitori de-a lungul Istoriei mantuirii neamului omenesc, ceea ce face ca opera sa sã fie un adevarat dreptar in viata crestinului ortodox.

Pentru ca a trait o foarte mare parte a vietii sale în Apus, a fost numit “pãrintele literaturii duhovnicesti apusene”, fapt ce este o cinste pentru Biserica si neamul nostru deoarece, din cele zece neamuri latine, suntem singurul popor de sorginte latinã si de credintã crestinã ortodoxã si apostolicã, - Sfântul Apostol Andrei, “cel dintâi chemat la apostolie”, fiind cel care a aruncat sãmânta Evangheliei Mântuitorului Hristos, pe acest codru de pamant dintre Dunãre si Mare, chiar in timp ce noi ne formam si ne consolidam ca popor român din simbioza geto-dacicã si romanã.

Am aparut in Istorie ca popor român si crestin in acelasi timp, inaintea altor neamuri, care s-au crestinat mult mai tarziu.

Prin originea noastra latinã suntem legati de Apus, iar prin credinta noastra crestina ortodoxa si apostolica, de Rasarit.

De aceea, vocatia noastra, in aceasta epocã de apropiere intre neamuri si Biserici, are un rol deosebit de important.

Dar aceasta vocatie a poporului român nu s-a manifestat doar in vremea noastra, ci chiar de la inceputurile Bisericii crestine.

Ca drept dovada avem chipul si personalitatea Sfantului Ioan Casian, care era, asa cum am vazut, de “neam scit” ( natione scytha ), cum il prezintã cel mai vechi biograf al sau, Ghenadie din Marsilia, deci era nascut in partile noastre, dar trãitor, in cea mai mare parte a vietii sale, la Roma, dupa ce calatorise prin cele mai importante oaze monahale ale lumii crestine : in Palestina ( unde sora sa a ramas calugarita ), in Egipt, la Constantinopol, impreuna cu Sfantul Gherman, unde l-au cunoscut pe Sfantul Ioan Gurã de Aur.

Astfel, in viata si gandirea sa gasim idei valoroase in ceea ce priveste apropierea dintre Apus si Rasarit, dintre Biserica Ortodoxa si cea Catolica, el aruncand adevarate punti de unificare intre cele doua Biserici, care au fost una la inceput, doar Schisma Cea Mare de la 1054 fiind cea care le-a despartit, pe o perioada mare de timp.

Mai mult, Sfantul Ioan Casian a fost ucenicul de Dumnezeu-cuvantatorului Ioan Gurã de Aur, care il hirotonise diacon la Constantinopol.

Acesta a fost impulsul pentru care Sfantul Ioan Casian a mers la Roma, pentru a-i lua apararea parintelui sau duhovnicesc, adresand întâistãtãtorului Bisericii Romei rugamintea clerului si credinciosilor din Constantinopol, ca Papa Inocentiu I sa vina in ajutorul arhipastorului lor, care se afla intr-un nou exil din cauza dusmanilor sai.

La Roma, Sfantul Ioan Casian s-a invrednicit de harul Tainei Preotiei.

Totodata a legat o stransa prietenie cu viitorul Papã Leon cel Mare. Dupa ce a stat o vreme la Roma, a plecat la Marsilia, unde a intemeiat douã mânãstiri, una de monahi si alta de monahii, identificate de cercetatori cu cele de la Saint Victor si de la Saint Sauveur.

Acestor manastiri le-a alcatuit primele reguli monahale din Apus, organizandu-le dupa modelul celor rasaritene.

Prea multe date despre viata Sfantului Ioan Casian nu se cunosc.

Nu se stie astfel, sigur, anul nasterii si nici acela al mortii. ( Probabil 360 – nasterea si 430 sau 435 – anul mortii ).

Ghenadie de Marsilia, in lucrarea sa intitulata De viris illustribus, se exprimã laconic : “Casian, de neam scit, hirotonit diacon la Constantinopol de Ioan cel Mare ( Sfantul Ioan Gura de Aur ) si preot in Marsilia, a infiintat doua manastiri, una de barbati si alta de femei, care existã pana astazi”.

Deci Sfantul Ioan Casian s-a nascut in Scitia Micã, adevar sustinut si de parintele Arheologiei românesti, profesorul Vasile Pârvan, apoi de invatatul francez H.I. Marrou si de Owen Chadwich, rectorul universitatii din Cambridge.

Desi in acest loc nu se aflã nicio manastire, niciun schit, nicio biserica, poporul dreptcredincios, care intotdeauna a lasat urmasilor cu sfintenie datinile si traditiile, pastreaza amintirea ‘podisului lui Casian”, “satul lui Casian”, “pestera Casian”, “piatra scrisã” în satul Seremet, numire datã probabil din epoca turceasca.

Toate aceste denumiri pastrate prin traditie ne poarta gandul prin veacuri inapoi la epoca in care a trait Sfantul Ioan Casian.

Prin Sfantul Ioan Casian, monahismul, aflat deja in floare din epoca primelor veacuri crestine, s-a organizat pe temeiuri noi, fapt care se strãvede din Opera sa.

Inca din veacul al IV-lea, centrul vietii monahale era pustia Egiptului.

Pustia era considerata de asceti, locul binecuvantat al noii lupte, cea duhovniceasca, ei considerandu-se de fapt noii martiri ai mortificarilor, patimirilor, ai posturilor si rugaciunilor neintrerupte, pana la fericita contemplare a luminii dumnezeiesti in linistea specifica singuratatii.

In pustie a inflorit asceza crestina, care a luat chipuri diferite. Asceza, adica nevointele personale, ajutate si binecuvantate de harul dumnezeiesc, a inflorit atat in viata chinovitica din manastiri, apoi in lavre, cat si in cea eremitica, asa cum este cazul sihastrilor, anahoretilor sau pustnicilor, dar care veneau din cand in cand in comunitatea celorlalti, pentru a le impartasi din experientele lor duhovnicesti.

Pe timpul Sfantului Antonie cel Mare se afla in pustia Egiptului un numar impresionant de mare de asceti.

Dar asceti nu se aflau numai in pustia Egiptului, ci si in Orientul Apropiat, in Palestina, Siria cu Antiohia si Arabia.

Toti acesti asceti tindeau spre asemanarea cu Dumnezeu, spre desavarsire, avand ca modele in aceasta viata pe martiri, al caror ecou din perioada persecutiilor mai era inca viu.

Sfantul Ioan Casian, in Operele sale, ne dã o serie de indrumari moral-duhovnicesti, in primul rand pentru monahi, dar valabile pentru toti crestinii si cu putinta de urmat in aceasta viata pamanteasca – ele constituind adevarate tezaure de traire crestina.

Adevarata sa Operã de scriitor a alcatuit-o in primul rand pentru vietuitorii doritori de frumusete duhovniceasca, din cele doua mari centre manastiresti infiintate de ele : Saint Victor si Saint Sauveur.

Aceasta opera este alcatuita din trei lucrari :

1. Asezãmintele mânãstiresti ( 417 – 418 ),
2. Convorbiri duhovnicesti ( in anul 420, s-au scris zece Convorbiri, in 426 alte sapte, iar intre 426 – 429 Convorbirile XVII – XXIV ), si
3. Despre întruparea Domnului, împotriva lui Nestorie ( 430 ).

Primele doua opere au continut moral-duhovnicesc, cu referire speciala la vietuitorii din manastiri, iar ultima este cu continut dogmatic, alcatuita la cererea arhidiaconului Leon, viitor papã, si are meritul de a fi unul dintre instrumentele pregatitoare ale Sinodului III ecumenic din anul 431.

Acest volum din Colectia “Parinti si Scriitori Bisericesti”, cuprinde aceste Opere din care vedem cu prisosinta nazuintele crestine ale vietii Sfantului Ioan Casian, ajunse la o inaltime duhovniceasca unica.

El a facut apologia vietii monahale, indeosebi a celei pustnicesti, careia ii acorda valoare supremã, ca mijloc de infrangere a vietii pacatoase prin departarea de lume si unirea dupa har cu Ziditorul a toate, prin contemplarea si eforturi ascetice continui.

Totodata insa, Sfantul Ioan Casian accentua si viata monahala de obste, care se mentinea in comuniune cu cea eremitica prin acei pustnici care coborau din cand in cand in comunitate, pentru a se cumineca impreuna si pentru a impartasi din bogatele lor experiente duhovnicesti.

Mai mult, indemnurile la viatã moral-duhovniceasca deosebita sunt valabile pentru toti crestinii, nu numai pentru monahi, ca de altfel si invataturile de credinta, Sf. Ioan Casian fiind un teolog profund, mai ales cã in vremea sa a trait si Fericitul Augustin care accentua predestinatianismul, si caruia i-a raspuns, indirect, in Convorbirea a XIII-a.

De aceea, recomandam cu caldura slujitorilor Sfintelor Altare, ierarhi, preoti, monahi, teologilor si credinciosilor Bisericii Ortodoxe Romane operele Sfantului Ioan Casian, cel din neamul nostru odraslit, care ne indeamna, atat prin viata, cat si prin gandirea sa, la o traire plina de floril virtutilor, bineplacuta Mantuitorului Hristos, intru a Carui invatatura de-viata-datatoare trebuie sa vietuim pentru unirea dupa har cu Dumnezeu, urmand intru toate pe Hristos, “Calea, Adevarul si Viata” noastra.

Acesta a fost si impulsul launtric puternic pentru care Sfantul Ioan Casian a scris un Tratat special despre Mantuitorul Hristos, cu un an inainte de Sinodul III ecumenic de la Efes ( anul 431 ), sinod care  - completat cu al IV-lea ecumenic – a stabilit dogma unirii ipostatice.

Datorita vietii sale curate, virtuoase si pline de ravna pentru “viata ingereasca in trup”, el s-a bucurat de o foarte mare pretuire chiar din timpul vietii sale, in primul rand din partea Sfantului Ioan Gura de Aur, al carui ucenic era, apoi din partea papilor Leon cel Mare si Grigorie cel Mare, precum si din partea patriarhului Fotie.

Traduceri grecesti din Operele sale au circulat in lumea crestina si au fost incluse, partial, in Filocaliile ortodoxe.

Sub formã de Sentinte Monastice, traduse din greceste, parte din Operele Sfantului Ioan Casian s-au raspandit prin acele apophtegmata patrum, in toata lumea crestina.

Din Operele sale s-au folosit si teologi din lumea apuseana, ca :

1. Alquin,
2. Petru Damian,
3. Dominic,
4. Toma de Aquino,
5. Ignatiu de Loyola,
6. si altii.

Toate acestea arata clar valoarea si pretuirea Sfantului Ioan Casian de neam scit, din partile noastre, introdus in Mineie la 29 februarie, in anii bisecti, si la 28 februarie pentru ceilalti ani, cu descrierea pe scurt a vietii sale.

De aceea Sfantul Ioan Casian, ca Sfant Parinte originar din tinuturile noastre, cu o gandire teologica profunda si filocalica, pastrata in aceste Opere de mare valoare pentru teologia si spiritualitatea crestina, ramane unul din cei mai importanti Parinti pe care trebuie sa-i cunoasca si sa le urmeze indemnurile toti slujitorii Sfintelor noastre Altare, teologii si dreptcredinciosii nostri, pentru progresul lor duhovnicesc, personal, dar si al Bisericii noastre strabune.

( “Cuvant inainte” la lucrarea : Sfantul Ioan Casian, Scrieri alese, Colectia “Parinti si Scriitori Bisericesti”, ditura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române – 1989 ).

( extras din Pe Treptele Slujirii Crestine, Vol.VI, V Teoctist Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii ortodoxe Române, Bucuresti, 1992 ) 

Pasiunea cãrtilor, Arjen Dijksman si Le navire ( Corabia ) de Matei Visniec

Pasiunea cãrtilor si a lecturii
Târgul de carte din Balcani de la Paris
Le navire ( Corabia ) de Matei Visniec, de la Arjen



Cu patru zile în urmã, Arjen ( Dijksman ) a fost la Târgul de Carte din Balcani ( Salon du livre des Balkans ) de la Paris, de unde a ales sa-si cumpere o carte "Sindromul de panicã în orasul Luminilor", tradusã în limba francezã si scrisã de Matei Visniec, care i-a oferit si o dedicatie.

Intrucat este pasionat de lectura si de literatura si poezie, s-a simtit foarte bine in atmosfera Targului de Carte si a Mesei Rotunde ai carei Cavaleri erau atat Matei Visniec, cat si autori din tari precum Albania, Turcia, Serbia, Macedonia.

Mi-a scris si mi-a trimis un poem intitulat "Le navire", de Matei Visniec, pe care il voi reda mai jos, astfel cum este el in limba fancezã.

Apoi, in aceasta dupa-amiaza am cautat referinte despre aceasta carte pe internet, si am gasit cateva Fragmente, extrase din "Sindromul de panica in orasul Luminilor", care mi-au aratat succesul de care s-a bucurat de-a lungul timpului, la evenimente internationale, poemul "Corabia" sau "Le navire".

Voi reda poemul "Le navire", asa cum mi l-a trimis Arjen, care mi-a explicat ca nu l-a gasit in limba românã, si apoi voi indica un link ( un lien ) catre sursa fragmentelor din carte, pe care le-am gasit pe internet.

"Le navire

Le navire coulait lentement nous disions

et qu’est-ce que ça fait qu’il coule le navire et puis

nous disions tous les navires coulent

un jour et nous nous serrions la main

en guise d’adieux

mais le navire coulait si lentement

qu’au bout de dix jours nous ceux qui

nous étions serré la main nous regardions encore

honteux et nous disions ce n’est rien c’est juste

un navire qui coule plus lentement

mais il finira bien par couler voilà

mais le navire coulait si lentement

qu’au bout d’un an nous avions encore honte

nous ceux qui nous étions serré la main et

chaque matin nous sortions un par un

nous mesurions l’eau hmm c’est pour bientôt il

coule lentement mais sûrement

mais le navire coulait si lentement

qu’au bout de toute une  vie d’homme

nous sortions encore un par un et nous regardions

le ciel et nous mesurions l’eau et nous grincions des dents

et nous disions ça ce n’est pas un navire

c’est une…

c’est une… "

Fragmente din cartea Sindromul de panica in orasul Luminilor pot fi citite aici :
http://www.cartearomaneasca.ro/catalog/carte/sindromul-de-panica-in-orasul-luminilor-184/arunca_o_privire.html

Ce a scris Antoanella ( Iulia Motoc ) ?

Ce a scris Antoanella ( Iulia Motoc ) ?
Despre articolul din ziarul Cotidianul de vineri, 30 octombrie 2012 : "Je t'aime, moi non plus"



În urmã cu catva timp, am citit pe blogul Antoanellei Iulia Motoc un articol pe care ea l-a scris in limba engleza.
Astazi, in ziarul Cotidianul, am intalnit un articol care relua, in limba românã, articolul de pe blogul Antoanellei din trecut, si ii adãuga acestuia anumite deductii sau concluzii la care a ajuns autorul articolului ( de presa ) in chestiune.

Dar, mi s-a parut ca, ceea ce sta scris in limba românã, in ziar, nu semãna cu ceea ce citisem in limba engleza, in trecut, pe blogul Antoanellei.
Asa incat am cautat pe blogul Antoanellei articolul ei, pe care astazi presa l-a reluat in spiritul vremurilor : un spirit belicos si egoist.

Ei bine, si acum voi arãta mai jos articolul semnat de Antoanella, care ii apartine ei, in limba engleza, iar sub el, articolul Antoanellei, asa cum a inteles presa sa il redea, in spiritul vremurilor.
Din fericire, limba englezã este una singurã si nu poate fi tradusa in limba românã decat intr-o singura versiune : aceea care respecta adevarul spuselor Antoanellei, asa cum a dorit ea sa spuna, sa scrie.

" Thank you, Germany...

October 18, 2012

By iulia

I am in the session of the United Nations Human Rights Committee. My colleague, Professor Walter Kalin took the floor and said he regrets he could not speak his mother tongue, German. As a judge of the Constitutional Court of Romania, I took the opportunity to say that during this summer German has became my second mother tongue.

Comments are closed.

SURSA : blogul Antoanellei Iulia Motoc   iuliamotoc.com/2012/10/thank-you-germany/ "

___________

"

Ziarul Cotidianul

 AcasăPoliticăActualitateLumeaTop NewsAfaceriCelebrităţiTimp LiberMediaAccenteInvestigaţiiReportajArteAdministraţieJustiţieSănătate

Vineri, 30 noiembrie 2012, 16:29

Eur: 4.5059▼ |  Usd: 3.4687▼

  Antoanella und Angela = Liebe

Judecătoarea CCR Iulia Motoc, slugă în faţa Angelei Merkel

Acasă » Accente » Coţofana de serviciu

 .Într-o postare pe blogul personal din data de 18 octombrie a.c. şi intitulată “Thank you, Germany…”, judecătoarea CCR Iulia Antoanella Motoc dă dovadă de slugărnicie faţă de Angela Merkel, cancelarul Germaniei, “pantzerul” care vara aceasta a ieşit la un atac fără precedent în lumea diplomaţiei europene împotriva României şi a românilor care au votat pentru alungarea de la putere a lui Băsescu.

Magistrata Antoanella scrie că atunci când a fost la sesiunea Comitetului pentru Drepturile Omului al Naţiunilor Unite, un coleg al ei neamţ, profesorul Walter Kalin, i-a spus că regretă că aceasta nu a putut vorbi în limba lui maternă, germana. Antoanella s-a făcut imediat preş în faţa neamţului şi i-a spus că “în această vară, germana a devenit limba mea maternă pentru câteva momente”, cu trimitere la rafalele automate trase de cancelarul Angela Merkel în apărarea lui Băsescu şi împotriva românilor. Aşadar, vestala băsesciană a găsit de cuviinţă să trădeze limba strămoşilor săi din Potcoava, Olt, şi să-şi declare recunoştinţa slugarnică faţă de protectoarea faraonului său! "

Sursa : cotidianul.ro/judecatoarea-ccr-iulia-motoc-sluga-in-fata-angelei-merkel-200956/

 

Al doilea rãzboi mondial si planurile celor rãi ( 3 )

Al doilea rãzboi mondial si planurile celor rãi ( 3 )

Complotul luase nastere aproape imediat dupa ce dictatorul italian Benito Mussolini a fost indepartat de la putere pe 25 iulie 1943 de catre regele Victor Emmanuel al III-lea si de un grup de fascisti rivali.

Hitler era furios, mai ales pe “iubitorul de evrei” papa Pius al XII-lea, de care era sigur ca incurajase revolta.

Fusese tradat de toti – si asta intr-un moment in care Aliatii amenintau sa invadeze Italia.

In ziua urmatoare, a convocat o intalnire a liderilor sai militari in cartierul sau general din apropiere de Rastenburg, in Prusia Orientala, pentru a decide cum sa razbune aceasta umilinta. Printre participanti se aflau cei mai importanti consilieri militari ai lui Hitler, feldmaresalul Alfred Jodl si feldmaresalul Wilhelm Keitel.

Furia Führerului se reflecta in saracia mobilierului din sala de conferinte – o masa lunga, intinsa in mijloc, dar niciun scaun.

La o intalnire anterioara, comandantul Luftwaffe Hermann Göring fusese prins motaind in timpul discursului inflacarat al lui Hitler, astfel cã, de data aceasta, Führerul s-a asigurat ca participantii vor sta in picioare.

Nu avea sa doarma nimeni in timp ce ardea Roma !

Mussolini trebuie eliberat si readus la putere, urla Hitler. Iar regele si prim-ministrul trebuie gasiti si arestati. Roma trebuie curatata de dusmanii ei, inclusiv de evrei. Pentru asta, trupele germane trebuie sa ocupe Roma.

Cineva a intrebat de Vatican, unde cu siguranta se ascundeau multi evrei. Ar trebui sa blocheze toate drumurile care duc acolo ?

“O sa intru direct in Vatican”, a raspuns Hitler.

“Credeti ca Vaticanul ma impiedica pe mine ? Il ocupãm imediat ! Pentru mine, e acelasi lucru. Gloata e adunata acolo. O sa alungam turma aia de porci. Putem sa ne cerem scuze mai tarziu”.

Apoi a adaugat : “Trebuie sa distrugem puterea Vaticanului, sa-l capturam pe papã, sa-l deportam in Germania si sa spunem ca il protejam”.

Cum putea regele, un slabanog las, sa-l rastoarne pe atotputernicul Mussolini, cel mai bun prieten si colaborator al Germaniei, fara ajutorul si incurajarea unei persoane puternice ca papa, care il ura pe Duce ?

Ura era profunda si fusese demonstrata mai devreme, in timpul razboiului, cand un conspirator german anti-Hitler, Josef Müller, mi-a spus ca i-a dat lui Pius documente care detaliau crimele SS impotriva evreilor si polonezilor din Polonia.

Pius i-a aratat aceste documente ambasadorului italian pe langa Sfantul caun si i-a cerut sa ii spuna lui Mussolini de aceste crime.

Ducele s-ar putea sa reactioneze negativ la implicarea papalã in astfel de chestiuni, a avertizat ambasadorul.

Pius nu s-a lasat intimidat. Putea sa fie aruncat intr-un lagar de concentrare, a raspuns el, dar ar fi vinovat “in fata umanitatii” daca aceste atrocitati ar avea loc in Italia si voia ca Mussolini sa stie asta.

Era ingrijorat mai ales din cauza faptului ca Hitler incerca sa il convinga pe Duce sa-si trimita trupele fasciste la Vatican.

Acum Führerul urma sa afle, cu siguranta, de apropierea papei de ambasador, intarind suspiciunea cã Pius pusese la cale lovitura – si ca planuise sa vorbeasca despre genocidul nazist asupra evreilor.

Papa avea sa dezvaluie lumii cel mai bine pastrat secret al  SS-ului, desi s-ar putea ca nici macar poporul german sa nu inteleaga de ce a fost necesara o astfel de politica.

Ar putea fi nevoie ca Pius sa fie ucis, a sugerat Hitler. Intre timp, le-a ordonat trupelor sale sa-i gaseasca pe rege si pe oamenii sai si sa-i faca sa inteleaga ce li se intampla tradatorilor.

Victor Emmanuel al III-lea urcase pe tron la 1900 si devenise marioneta unui lung sir de premieri, dintre care ultimul fusese Mussolini, pe care il adusese la putere in 1922 pentru a-si salva fragila si corupta monarhie.

Din acel moment, regele nu refuzase niciodata semnarea unui decret fascist, in ciuda vederilor sale politice mai moderate.

In 1938, a aprobat, chiar daca ezitant, legile fasciste antisemite si l-a intampinat pe Hitler cu pompã si zambete in timpul vizitei Führerului la Roma.

Regele a prins curaj sa se opuna Ducelui doar dupa ce Marele Consiliu fascist, speriat de invazia Aliatilor din Sicilia si de prima bombardare a Romei, a cerut demisia lui Mussolini pe 25 iulie.

In acea zi, imbracat intr-un costum albastru inchis, cu fata descompusa dupa o noapte nedormita, Mussolini, desi suparat, parea destul de optimist pe cand intra in resedinta regala, Villa Savoia, pentru intalnirea cu regele.

Parea sa-l dispretuiasca mai putin pe micutul om cu mustati mari si albe pe cand punea sub semnul intrebarii legalitatea actiunii Marelui Consiliu.

Regele, a carui privire zbura, de obicei, in toate partile, indiferenta, il fixã acum pe vizitatorul sau si-i spuse fara menajamente :

Dragul meu Duce, nu ne mai foloseste la nimic. Italia este facuta bucati. Moralul armatei este la pamant. Soldatii nu mai vor sa lupte. Votul Marelui Consiliu este coplesitor... In acest moment, esti omul cel mai urât din intreaga Italie. Nu poti conta pe mai mult de un prieten. Dar ti-a mai ramas unul : eu sunt acela. De asta iti spun ca nu trebuie sa te temi pentru siguranta ta personala, caci iti voi asigura protectia. M-am gandit ca omul care ti-ar putea lua locul este maresalul Badoglio.

Mussolini era socat. Cu cativa ani mai devreme, in 1939, semnase un pact cu Hitler, visand la un nou Imperiu Roman, iar acum era demis de cel pe care il considera un rege-marioneta tradator, fara coloana vertebrala.

Victor Emmanuel l-a escortat pe Duce pana la intrarea vilei, zambind sters, si a dat mana cu el. Dupa cateva minute, un grup de politisti l-au luat pe dictator si l-au bagat intr-o ambulanta. Fusese arestat.

Maresalul Pietro Badoglio, cuceritorul Ethiopiei, era urmatorul oaspete al regelui – deloc surprinzator, din moment ce reusea tot timpul sa isi revina dupa o infrangere.

Chiar daca trupele sale fusesera zdrobite in Primul Razboi Mondial, cativa ani mai tarziu ajunsese sef de Stat Major.

In decembrie 1940, Mussolini l-a fortat sa demisioneze din armata dupa un dezastru militar aproape deplin in Grecia, dar a reusit sa revina – de data asta, ca premier.

Cum fascismul nu fusese inca eliminat, cel putin oficial, teama si oportunismul care ii facusera odata pe rege si pe Badoglio sa se umileasca in fata lui Mussolini ii faceau acum sa nu se poata hotari in privinta desprinderii de Axã.

I-au asigurat pe germani ca “razboiul continua”, dar, in acelasi timp, au inceput sa negocieze pe la spate un armistitiu cu Aliatii.

Nu puteau sa abandoneze Axa, spuneau ei, pana cand Aliatii nu aveau sa garanteze ca vor trimite cincisprezece divizii sa apere Roma – si pe ei insisi.

In cele din urma, Aliatii au fost de acord sa parasuteze o singura divizie aeropurtata in Roma.

Simultan, au planificat sa trimita trupe americane in Sud, la Salerno.

La 7 septembrie 1943, in noaptea dinaintea parasutarii trupelor, Badoglio a fost vizitat la Roma de doi americani, generalul de brigada Maxwell Taylor si inca un ofiter, care se strecurasera cu indrazneala de pe o nava italiana pe tarm si fusesera dusi in capitala cu o ambulanta.

Obiectivul lor era sa evalueze conditiile pentru aterizarea trupelor aeropurtate.

Badoglio, imbracat in pijamale si in halat de baie, era pe cale sa-i intampine cand general-maiorul Giacomo Carboni, a carui sarcina era sa apere Roma de germani, fu socat de infatisarea premierului. Avea “o imagine demoralizatoare, cu capul lui chel, gatul galben cu riduri lungi, ochi fara sprancene, sticlosi... o bizarã pasare fara pene”.

“Excelentã”, a spus generalul, “nu puteti aparea asa in fata a doi ofiteri americani necunoscuti. Sunteti inca un maresal al Italiei. Va rog sa va imbracati si sa va aranjati”.

Badoglio a fost de acord, dar hainele sale elegante nu ii puteau ascunde frica.

Fortele italiene, le-a spus el americanilor, nu erau inca pregatite sa garanteze securitatea celor trei aerodromuri pe care trebuia sa aterizeze divizia. Se parea ca nu vor fi niciodata pregatite. Pentru Badoglio si pentru subordonatii sai avea sa fie destul de tragic sa lase adorata lor Romã, leaganul destinului lor, sursa puterii lor, izvorul culturii lor, sa devina un camp de lupta devastat. Dar, mai rau, care puteau fi represaliile germanilor, daca operatiunea esua ?

“Daca anunt armistitiul iar americanii nu trimit suficiente intariri si nu aterizeaza aproape de Roma”, a spus Badoglio aproape in lacrimi, in timp ce statea pe scaun, inconjurat de amintirile unei cariere militare glorioase, “germanii vor ocupa orasul si vor aduce un guvern-marioneta fascist”.

Facand semn spre gat, a adaugat : “Eu sunt cel caruia ii vor taia gatul germanii !”

Totusi, Aliatii au mers mai departe si au anuntat armistitiul, asa cum planificasera, din moment ce trebuia sa coincida cu aterizarea trupelor la Salerno, pentru a se asigura ca trupele italiene nu ii vor ajuta pe germani in timpul invaziei.

Dupa ce a ezitat, Badoglio a transmis, cu o voce deprimata, gatuita, un mesaj la radio ; a confirmat ca Italia se predase Aliatilor si a cerut poporului sa nu le mai reziste invingatorilor, ci “oricarui atac care ar putea veni din partea altcuiva”.

In primele ore ale zilei de 9 septembrie, Badoglio, temandu-se pentru viata lui, l-a trezit pe rege si l-a indemnat sa fuga impreuna catre liniile Aliatilor din Sud.

“Sunt un om batran”, a murmurat monarhul. “Ce ar putea sa imi faca ?”

Nu a asteptat ca sa afle. Purtand o pelerina de ploaie peste uniforma, cu o veche servieta in mana, s-a urcat in limuzina sa Fiat si a plecat din oras, lasandu-i pe romani sa doarma in timp ce li se decidea soarta.

Un general i-a spus atunci lui Badoglio : “O sa dau cateva ordine inainte de a pleca. Banuiesc ca veti face la fel”.

Badoglio a raspuns : “Nu, voi pleca imediat”.

Si i-a abandonat si el pe romani – cu cateva ore inainte ca trupele germane sa marsaluiasca prin etern-chinuita Cetate Eterna. Prea tarziu pentru a-i prinde pe cei doi lideri italieni renegati inainte ca acestia sa sara in bratele americanilor.

Hitler a inceput sa urle de furie cand a aflat de fuga lor.

Dar macar stia unde sa-l gaseasca pe papã – la momentul potrivit, avea sa il faca sa vada al cui era viitorul.

( extras din Complot impotriva Vaticanului, Planul lui Hitler de a-l rapi pe Papa Pius al XII-lea, Dan Kurzman**, Ed. Litera International, Bucuresti, 2009, colectia International Bestseller, aparuta in 2007 sub titlul sau original “A Special Mission Hitler’s Secret Plot to Seize the Vatican and Kidnap Pope Pius XII”  )

( **Dan Kurzman este primul jurnalist care l-a intervievat pe generalul Wolff la eliberarea lui din inchisoare, dupa razboi. [...]  El a fost corespondent de politica externa pentru Washington Post )

                                              

Al doilea rãzboi mondial si planurile celor rãi ( 2 )

Al doilea rãzboi mondial si planurile celor rãi ( 2 )

                            

Faptul ca lui Wolff i-ar fi placut asta nu e surprinzator, pentru ca el si Himmler fusesera apropiati ani de zile. Amandoi erau nascuti in 1900, dar generalul il slujise pe seful SS cu devotamentul unui fiu dupa ce fusese numit aghiotantul sau, la putin timp dupa ce nazistii au venit la putere.

Cu farmecul lui natural, Wolff era mai mult diplomat decat executant, neamenintand astfel pozitia lui Himmler.

Desi cei doi aveau multe lucruri in comun, in special ambitia arzatoare, fiecare bazandu-se pe forta celuilalt pentru avansarea in cariera, personalitatile lor nu puteau fi mai diferite decat erau.

Inca din copilarie, Himmler, fiul unui profesor de scoala care avea iluzii de parvenire pe scara sociala pentru ca meditase cu ani in urma un print de provincie, era un singuratic tacut, bolnavicios, dizgratios, cu o barbie slabuta si ochi albastri-gri ca de marmura care priveau din spatele unui pince-nez, un inadaptat social dispretuit de colegii de clasa pentru ca ii pâra cand i se nazarea ca ar fi facut ceva nepermis.

Himmler era un fanatic ultranationalist care tanjea dupa putere, cautand sa-si satisfaca nevoile psihologice cu orice pret, chiar si cu pretul moral al genocidului.

A imbratisat cu inima deschisa ideologia lui Hitler, care indemna la crearea unei Germanii cu sange pur si a unei Europe purificate de mizeria evreiasca, dar prefera sa-i forteze pe evrei sa emigreze.

Totusi, Himmler a actionat cu un oportunism calculat cand Hitler i-a cerut sa declanseze genocidul.

Sperand ca intr-o zi sa il inlocuiasca pe Führer si sa conduca un imperiu care sa se intinda pana departe, in Asia, Himmler a inceput sa se impotriveasca ideii de ucidere a milioane de oameni. Iar la fel de oportunistul Wolff i-a stat alaturi intr-o cursa demonica despre care credea ca il putea catapulta spre apogeul puterii.

Intr-adevar, cand Germania parea ca pierde razboiul, ambii aveau sa ia in calcul posibilitatea unei lovituri de Stat care sa le grabeasca ascensiunea.

Presat de tatal sau sa urce pe scara sociala, asa cum facuse el insusi, Himmler a incercat sa-si compenseze defectele fizice si personale.

Dar era mai dornic sa se razbune pe societate decat sa-i castige simpatia, considerand-o un masiv agregat de umanitate ostila care il umilise in trecut si era probabil sa o faca si in viitor.

Spre deosebire de el, Wolff, care ducea o viata banala dupa ce luase parte cu eroism la Primul Razboi Mondial, tanjea sa se mai plimbe inca o data tantos pe coridoarele puterii si ale gloriei in cizmele lui negre lustruite, cu pieptul stralucind de medalii si inconjurat de doamne coplesite de admiratie.

In orice caz, pentru a-l intelege pe Wolff si rolul sau in Istorie, trebuie sa-l intelegem pe Himmler.

La inceputul anilor ’20, Himmler a incercat sa se inroleze in armatã pentru a-si putea demonstra barbatia in fata familiei, a cunoscutilor si lui insusi.

Mai voia sa-i infrunte pe dusmanii care umilisera Germania in Primul Razboi Mondial, asa cum voia sa-i infrunte si pe dusmanii din interior, in special pe evrei, care ii intruchipau, in ochii lui, pe toti cei care-l injosisera in trecut ( desi, personal, nu cunostea niciun evreu ).

Dar infatisarea lui neîndemânaticã, bolnavicioasa, nesanatoaa si conversatia lipsita de continut au atras doar obisnuitele priviri dispretuitoare si eticheta de “inapt” in numeroasele birouri de recrutare la care a mers.

In 1925, totusi, cand Hitler l-a acceptat pe Himmler in Partidul Nazist, interzis la acea vreme, noul membru savura gandul de a se implica in lupte de strada cu gastile rivale sau de a arunca, pur si simplu, cu pietre in evrei.

Aparent, Himmler a fost incurajat sa adopte aceasta atitudine agresiva de studierea vietii lui Tomas de Torquemada, inchizitorul general din Spania secolului al cincisprezecelea. Torquemada ii alungase pe evrei si le confiscase averile, actionand in numele Bisericii.

Un bun exemplu de urmat, in numele unui zeu in viata, Adolf Hitler, unul dintre putinii oameni care i-au tolerat vreodata prezenta respingatoare.

Parea sa fie alegerea ideala pentru conducerea Schutzstaffel ( SS ), la origine un grup select de garzi de corp alese pentru a-i proteja pe Hitler si pe alti lideri nazisti.

Dupa ce l-a preluat, in 1929, Himmler l-a transformat intr-o formatiune rasista de elita.

A infiintat Sicherheistdienst ( SD ), serviciul exclusiv de informatii al SS, care avea sa fie unit apoi cu politia secreta de Stat ( Gestapoul ), in subordinea SS-ului, pentru a forma un birou de securitate al Reichului.

Cand Führerului a venit la putere in 1933, urâtul de singuratic a devenit “inchizitorul general” modern care comanda un ordin de asasini de elita format din criminali cu uniforme negre care s-au constituit in noua clasa conducatoare a Germaniei.

Milioane de evrei si alti “dusmani ai Statului” erau la mana lui Himmler.

Avea el sa-si arate mila ?

Probabil observase ca, desi Torquemada ii alunga pe evrei din tara sa, acesta nu recursese la genocid.

Si nici Himmler nu avea sa faca asta. O sa-i jefuiasca de averi si-o sa-i expulzeze din Germania, dar cum ar putea sa ordone omorarea lor ? Doar nu era nebun !

Conform medicului finlandez al lui Himmler, Felix Kersten, care i-a devenit confident pe cand ii trata sefului SS durerile cronice de cap si de stomac, pacientul i-a spus :

“Ah,  Kersten, nu am vrut niciodata sa-i distrug pe evrei... Exterminarea era o afacere murdara.... [Dar] acum cativa ani, Führerul mi-a dat ordin sa scap ( de ei )... Am inceput si chiar am pedepsit excesele comise de oamenii mei...

In 1938, Roosevelt a facut investigatii in legatura cu intentiile noastre fata de evrei.

I-am spus care erau intentiile noastre : sa scoatem toti evreii din Germania... Am cerut ajutorul lui Roosevelt in aplicarea intregului proiect. Nu am primit niciodata raspuns...

In 1934, i-am propus Führerului sa le dam evreilor o bucata mare de pamant si sa ii lasam sa isi intemeieze un Stat independent acolo. Voiam sa ii ajut. Am intrebat in diferite parti ale tarii, dar nimeni nu-i voia pe evrei”.

Se gandea la Palestina ? a intrebat Kersten.

“Nu, Madagascar. Este o insula cu pamant bun si climã care li se potriveste evreilor... Puteam face o conferinta internationala si puteam aranja chestiunea cu Franta ( care detinea insula ), dar lucrurile au iesit altfel.

In cele din urma a inceput razboiul si a adus cu el imprejurari care au pecetluit soarta evreilor.”

Si, dupa cum se pare, Franklin D. Roosevelt a primit si a luat in considerare cererea, care i-a fost inaintata si lui Winston Churchill. Un oficial britanic i-a trimis un mesaj secretarului de Stat Cordell Hull la 20 februarie 1943, cu privire la diverse posibilitati de a-i salva pe evrei : “Imi amintesc ca, inainte de razboi, aparuse ideea de a-i trimite pe evrei sa locuiasca in Madagascar, ... [dar] zona nu parea adecvata din punct de vedere climatic, astfel ca s-a planificat trimiterea altor grupuri de refugiati acolo, daca era posibil, dar transportul era extrem de dificil”.

Nu este clar daca Hitler a intentionat vreodata cu adevarat sa-i trimita pe evrei in Madagascar, dar, dupa declansarea razboiului, i-a ordonat lui Himmler sa inceapa exterminarea. Iar seful SS nu se mai putea impotrivi ordinului, daca voia sa avanseze in ierarhia nazista. Nu avea sens sa isi puna in pericol propriul viitor si, posibil, capul pentru a salva un popor si asa dispretuit.

In afara de asta, s-a gandit el, exista, in cele din urma, o anumita logica in decizia de a-i extermina pana la unul.

Führerul ceruse ca intreaga Germanie si toate zonele controlate de germani sa fie epurate de evrei, pentru a asigura puritatea si dominatia rasei ariene, dar, daca nicio alta tara nu voia sa ii primeasca, ce alta optiune mai ramanea in afara genocidului ?

Totusi, oricat incerca, nu putea sa scape de depresia cauzata de ordinul lui Hitler.

Kersten avea sa spuna mai tarziu ca i-a dat un sfat lui Himmler : “Avea inca sansa de a ocupa un loc onorabil in Istorie aratand omenie fata de evrei si de alte victime ale lagarelor de concentrare, daca intr-adevar nu era de acord cu ordinele lui Hitler de a-i extermina. Putea, pur si simplu, sa uite de unele ordine ale Führerului si sa nu le indeplineasca”.

“Poate ca ai dreptate, Herr Kersten”, a raspuns Himmler, dar a adaugat ca “Führerul nu l-ar ierta niciodata si ar pune imediat sa fie spanzurat”.

Acest raspuns sugera nu numai un tip de loialitate utilitarã fata de Hitler, ci si un anumit sentiment de teama, o emotie care, in general, nu era simtita de acei fanatici nazisti care erau gata sa moara pentru sau cu liderul lor daca era necesar, desi intr-un alt moment avea sa declare ca s-ar supune tuturor ordinelor lui Hitler, chiar daca i s-ar cere sa-si ia viata. Asadar, acum trebuia sa-i ucida p evrei.

Cand Kersten “l-a implorat pe Himmler sa renunte la aceasta idee”, seful SS, socat, a mentionat cu disperare un precedent.

Nu-i exterminasera si americanii pe amerindieni ?

“Este blestemul maretiei”, a spus el, “de a calca pe cadavre pentru a crea o viata noua. Totusi, trebuie sa cream o viata noua, trebuie sa curatam terenul, altfel nu va rodi niciodata. Va fi o mare povara pentru mine”.

Astfel, cu Wolff alaturi, impartasind implicarea sefului sau de a recurge la cea mai rational-motivata crima din istorie, Himmler a incheiat pactul cu diavolul.

Nu-si putea pune la indoiala propria loialitate cautand si alte compromisuri morale.

Fie se retragea in obscuritate, poate chiar in mormant, fie se supunea pe deplin tuturor ordinelor pe care i le dadea stapanul sau.

Führerul nu avea sa permita niciun compromis. Cum putea sa-si dovedeasca mai bine loialitatea si sa-si deschida drumul spre culmi decat declansand un program de exterminae a tuturor evreilor pe care ii putea prinde in Germania si, poate, candva, in intreaga Europã ?

Decizia fiind luata, Himmler avea sa afle ca, pe masura ce masacra mai multi oameni, misiunea sa devenea mai usoara. Transformarea oamenilor in suboameni care puteau fi striviti ca viermii a devenit, in curand, un fenomen normal, cel putin in mintea, chiar daca nu si in constiinta sa, provocandu-i, pare-se, o durere fizica aproape insuportabila, ce l-a chinuit constant.

( extras din Complot impotriva Vaticanului, Planul lui Hitler de a-l rapi pe Papa Pius al XII-lea, Dan Kurzman**, Ed. Litera International, Bucuresti, 2009, colectia International Bestseller, aparuta in 2007 sub titlul sau original “A Special Mission Hitler’s Secret Plot to Seize the Vatican and Kidnap Pope Pius XII”  )

( **Dan Kurzman este primul jurnalist care l-a intervievat pe generalul Wolff la eliberarea lui din inchisoare, dupa razboi. [...]  El a fost corespondent de politica externa pentru Washington Post )