Mântuirea ca limitã divinã impusã rãului ( Papa Ioan Paul al II-lea )

Mântuirea ca limitã divinã impusã rãului ( Papa Ioan Paul al II-lea )

Cum trebuie sa fie inteleasã mai exact aceastã limitã a rãului de care vorbim ? În ce constã esenta rãului ?

Cand vorbesc despre limita impusa rãului, ma gandesc, mai inainte de orice, la limita istoricã, pe care Providenta a impus-o raului totalitarismelor ce s-au afirmat in secolul XX : national-socialismul si, mai apoi, comunismul marxist.

Imi este greu ca, din aceasta perspectiva, sa nu fac unele reflectii de ordin teologic.

Nu e vorba de a face acel tip de anchetã care este calificata adesea ca “teologie a istoriei”. Este vorba, mai curand, de o ancheta care cautã sa coboare mai adanc, prin intermediul reflectiei teologice, pana la radacina raului, pentru a-i descoperi posibila depasire prin lucrarea lui Cristos.

Cel care poate pune o limita definitiva raului este chiar Dumnezeu.

El este, prin esenta, Dreptatea, pentru ca este Cel care recompenseaza binele si pedepseste raul cu o perfecta adecvare la situatia obiectiva.

Aici e vorba de raul moral, este vorba de pacat.

Dumnezeul care recompenseaza si pedepseste apare deja in Raiul pamantesc, la inceputurile istoriei omenirii.

Cartea Genezei descrie in detaliu chinul suportat de stramosi dupa pacatul originar ( cfr.Gen 3, 14-19 ).

Iar chinul lor s-a prelungit de-a lungul istoriei omenirii.

Pentru ca pacatul originar este un pacat ereditar. Ca atare, el aratã predispozitia înnãscutã a omului catre pacat, înclinatia catre rãu inradacinata in el mai mult decat cea catre bine.

Existã in om o slabiciune de natura morala innascuta, care merge mana-n mana cu fragilitatea fiintei sale, cu fragilitatea psiho-fizica.

Iar acestei fragilitati i se alãturã numeroasele suferinte pe care Biblia, inca din primele ei pagini, le indicã drept pedepse ale pacatului.

Se poate spune ca istoria omului este, inca de la inceput, marcata de limita pe care Dumnezeu Creatorul o pune raului.

Conciliul Vatican II a spus multe despre toate acestea in Constitutia pastorala Gaudium et spes.

Ar merita sa redam aici expunerea introductiva pe care Conciliul o dedicã situatiei omului din lumea contemporana si nu numai.

Ma voi margini la cateva citate pe tema pacatului si a caracterului pacatos al omului : “Omul, daca isi cerceteaza launtrul inimii, descoperã ca este inclinat si spre rau si cufundat in multe feluri de rele ce nu pot proveni de la Creatorul sau, care este bun. Refuzand adeseori sa-L recunoasca pe Dumnezeu ca pe principiul sau, omul a frant si ordinea cuvenita in relatie cu scopul sau ultim si, in acelasi timp, intreaga armonie cu sine, cu semenii sai si cu intreaga creatie.

Asadar, omul este impartit in sine insusi. De aceea intreaga viata a oamenilor, fie individuala, fie colectiva, apare ca o lupta, o lupta dramatica intre bine si rau, intre lumina si intuneric. Mai mult, omul se descopera incapabil de a iesi de unul singur biruitor asupra atacurilor raului, asa incat fiecare se simte legat in lanturi.

Insa Domnul insusi a venit ca sa-l elibereze pe om si sa-l intareasca, reinnoindu-l din launtru, iar “pe stapanitorul lumii acesteia” ( In 12, 31 ), care il tinea pe om in robia pacatului, sa-l alunge afara.

Iar pãcatul il micsoreaza pe om, impiedicandu-l sa-si atinga plinatatea.

In lumina acestei Revelatii, atat chemarea sublima, cat si profunda mizerie pe care o experimenteaza oamenii isi aflã semnificatia ultimã”.

Asadar, nu se poate vorbi de “limitã impusa raului » fara a lua in consideratie continutul cuvintelor de mai sus.

Dumnezeu insusi a venit sa ne salveze, sa-l elibereze pe om de rau, iar aceasta sosire a lui Dumnezeu, aceasta « Venire », pe care o celebrãm atat de voios in saptamanile care preced Nasterea Domnului, are caracter mantuitor.

Nu ne putem gandi la limita pusa chiar de Dumnezeu raului, in diferitele sale forme, fara sa ne raportam la misterul Mantuirii.

Oare misterul Mantuirii este raspunsul la acel rau istoric care, sub diferite forme, revine in  intamplarile omului ?

Sa fie acesta raspunsul si pentru raul vremurilor noastre ?

S-ar putea spune ca raul lagarelor de concentrare, al camerelor de gazare, al cruzimilor unora dintre politisti, ma rog, al razboiului total si al sistemelor bazate pe dictatura – un rau, de altfel, care stergea programatic prezenta Crucii -, s-ar putea spune, zic, cã acel rau a fost mai puternic decat orice alt rau.

Daca totusi am privi mai atent istoria popoarelor si a natiunilor care au trait experienta sistemelor totalitare si a persecutiilor din cauza credintei, am descoperi ca tocmai acolo s-a dovedit cu limpezime prezenta victorioasa a Crucii lui Cristos.

Iar aceasta prezenta poate ca ne va aparea, pe acel fundal dramatic, si mai impresionanta.

Celor supusi actiunii programatice a raului nu le ramane nimic altceva decat Cristos si Crucea Sa ca izvor de autoaparare spirituala, ca promisiune a victoriei.

Oare sacrificiul lui Maximilian Kolbe in lagarul de la Auschwitz nu a devenit un semn al victoriei asupra raului ?

Sau Istoria lui Edith Stein – mare ganditoare din scoala lui Husserl – care, fiind arsa in cuptorul crematoriului de la Birkenau, a impartasit soarta atator fiice si fii ai lui Israel ?

Si, dincolo de aceste doua nume, care au ajuns sa fie rostite impreuna, cate altele, in acea istorie dureroasa, se evidentiaza printre tovarasii de prizonierat prin maretia marturiei aduse lui Cristos rastignit in inviat !

Misterul Mantuirii lui Cristos este inradacinat mult mai adanc in existenta noastra.

Viata contemporana este dominata de civilizatia tehnica ; pana si la ea ajunge eficienta acestui mister, asa cum ne-a amintit Conciliul Vatican II :

“Daca cineva se intreaba, asadar, cum poate fi invinsa aceasta nenorocire, crestinii afirma ca toate activitatile omului, care sunt zilnic puse in primejdie prin trufie si prin iubirea neoranduita de sine, trebuie purificate si duse la desavarsire prin Crucea si Invierea lui Cristos.

Intr-adevar, rascumparat de Cristos si transformat in fapturã nouã in Duhul Sfant, omul poate si trebuie sa iubeasca si lucrurile create de Dumnezeu.

De la Dumnezeu le-a primit si le priveste si le respecta ca izvorand din mana lui Dumnezeu.

Multumind pentru ele Binefacatorului, folosindu-se si bucurandu-se de fapturi in saracia si libertatea spiritului, omul intrã in adevarata posesie a lumii, ca unul care nu are nimic si totusi le stapaneste pe toate”. ( Gaudium et spes )

Se poate spune ca, prin intermediul Constitutiei Gaudium et spes, Conciliul elaboreaza definirea lumii de la inceputul documentului  : “el [Conciliul] are in fata ochilor lumea oamenilor, intreaga familie umana, cu toate realitatile in mijlocul carora traieste ; lumea, teatrul istoriei neamului omenesc, marcata de efortul, de infrangerile si de victoriile acestuia ; lumea, care, conform credintei crestinilor, este creata si pastrata de iubirea Creatorului si care a cazut, ce-i drept, in robia pacatului, dar a fost eliberata de Cristos rastignit si inviat care a frant puterea celui rau, pentru a fi transformata dupa planul lui Dumnezeu si a ajunge la desavarsire”.

Parcurgand paginile din Gaudium et spes, se observã cum revin mereu « cuvintele-cheie » : Cruce, Inviere, mister pascal.

Toate impreuna inseamna : Mantuire.

Lumea este mantuita de Dumnezeu.

Scolasticii vorbeau de status naturae redemptae – starea de natura mantuita.

Desi Conciliul aproape ca nu foloseste cuvantul “Mantuire”, face referire la ea in multe randuri.

In limbajul Conciliului, Mantuirea este inteleasa ca moment al misterului pascal care culmineaza cu Invierea.

Exista o ratiune pentru o asemenea alegere ?

Cand am cunoscut mai indeaproape Teologia orientala, am inteles mai bine cum, secundara acestei tratari a Conciliului, existã o importanta caracteristica ecumenica.

In insistenta asupra Invierii isi gasea expresie spiritualitatea caracteristica marilor Parinti ai Orientului crestin.

Daca Mantuirea constituie limita divina impusa raului, nu poate fi decat un motiv : in ea, raul este invins radical prin bine, ura prin iubire, moartea prin Inviere.

( extras din Memorie si Identitate - Introducere de Cardinal Joseph Ratzinger Papa Benedict al XVI-lea, Ion Paul al II-lea, Ed. RAO, Bucuresti, 2006 )