Pãrintele Dometie (1924-1975) ( Maica Ierusalima, stareţa mãnãstirii Rîmeţ)

Pãrintele Dometie (1924-1975) ( Maica Ierusalima, stareţa mãnãstirii Rîmeţ)

“Doamne Iisuse Hristoase, fã-mã vrednicã si dã-mi putere ca prin simplele mele cuvinte sa marturisesc, aici, despre Parintele Dometie, duhovnicul nostru.

În mãnãstirea Rîmeţ, din muntii Apuseni si in intregul Ardeal, mai cu seamã, memoria sa e vie. Printr-însul a lucrat Dumnezeu si a impartit liniste, pace sufleteasca si iertare de pacate. Prin el, toti cei ce l-au cautat si i-au carut rugaciunea si sfatul, il vedeau pe Dumnezeu. Si la noi, in România, setea de Dumnezeu e mare. Parintele si-a daruit viata, inima si gandul Tatalui nostru ceresc ; s-a incredintat mainilor Sale si a trait bucuria ca depindea de El si-I apartinea, prin intreaga sa iubire.

In lumina acestei icoane, a Parintelui nostru, vorbesc, ca un martor viu, al vietii sale.

Parintele Dometie (Stelian Manolache) s-a nascut la 13 octombrie 1924, in satul Mãrculesti – comuna Bãlãnesti, judetul Buzãu, din parintii Ioan si Filofteia, tarani, fiind cel de-al patrulea din cei doisprezece copii. A fost crescut, in dragoste de Dumnezeu, in respect pentru muncã cinstitã si cu simtul raspunderii fata de semeni. Isi terminã clasele primare si urmeaza apoi seminarul teologic din Buzau. Se dovedeste un elev sârguincios, cu multa aplicare pentru carte. Se înscrie apoi la Facultatea de Teologie din Bucuresti, absolvind-o cu calificativul exceptional – cu o tezã de licentã despre “Mãrturisirea de credintã a lui Petru Movilã”.

A fost un elev si student cuminte, evlavios, modest, cu iubire de slujbe, mare cantaret. Duhovnicul de la manastirea Sâmbãta de Sus, Arsenie Boca, cunoscut si iubit de credinciosii din intreaga tara, il numea Cucuzel – dupa numele unui mare cantaret din Athos. La aceasta manastire, venea in vacanta, in fiecare vara, studentul teolog Stelian Manolache, ca si alti tineri si studenti. Multi dintre ei au imbratisat viata monahala. La glasul Parintelui Arsenie si la predicile Sfintiei Sale a simtit si tanarul student chemarea spre o viata mai inalta.

Aici a luat hotararea de a se darui pe sine insusi si de a-si consacra viata, gandul si vointa lui Dumnezeu. Aici a acceptat sa fie cu Iisus, in toate zilele si a inteles cuvintele apostolului Matei (8, 19) : “Invatatorule, Te voi urma oriunde vei merge”.

Imediat, dupa terminarea Facultatii de Teologie, in anul 1949, tanarul licentiat se duce la manastirea Prislop, langa Hateg, unde se afla atunci Parintele Arsenie si ii ramane ucenic. Este închinoviat si hirotonit diacon si mai apoi preot. La 14 septembrie – Ziua Crucii – din acel an, este tuns in monahism, primind numele de Dometie.

Acolo, langa Parintele Arsenie, noul monah creste duhovniceste, isi purificã suletul si se implineste, ca un icenic adevarat al Domnului. Acolo, devine el insusi un duhovnic iscusit, bland, milostiv si iubitor de cei sarmani, de cei in necaz si incercati greu in ispite. In privinta hotararii sale de a se consacra vietii monahale, cu prilejul unei serbari, organizate in satul sãu natal, Parintele a spus : “Eu voi merge in Ardeal, unde am primit chemarea la calugarie si acolo vreau sa-mi ramana oasele”.

La Prislop, a slujit la Sfantul altar cu evlavie si râvnã ; cu o mare daruire se consacra credinciosilor, prin cuvant si sfat.

Veneau la manastire credinciosi cu multe rãni sufletesti. Ii mangaia si incuraja. Iesea cu ei, in mijlocul naturii, pe dealuri si poieni si-i desfãta prin cantari bisericesti, uneori petrecandu-i pana aproape de gara.

In mai 1952, Parintele Dometie a fost mutat cu aceeasi misiune la Schitul Afteia- Cioara, ctitoria Sfantului Sofronie. A stat putin aici, dar a reinviat acest asezamant spiritual, asezat sus in munte, greu accesibil.

La chemarea sa a fost construit drumul la manastire, au venit sa-l ajute multi credinciosi, cu treizeci de care cu boi.

Parintele statea de vorba cu fiecare credincios, ii asculta durerile si necazurile, le adresa cuvinte de incurajare, ii marturisea.

De la schit plecau linistiti si impacati deplin.

Parintele se gandea la frumoase perspective ; se gandea sa infiinteze o manastire de maici. Se grupasera in jurul sãu peste douazeci de tinere, de pe valea Sebesului. Dar vrajmasul, care nu suferea bisericile ii pregatea multe necazuri. Tot mai des, organe de Stat si imputerniciti de la Deva, Alba si Sebes il amenintau cu arestarea.

Veneau multi oameni la schit.

Valea Cugirului era plina de credinciosi, in fiecare sarbatoare.

Erau insa grele probleme atunci.

Stalinismul era in culmea puterii. In fata situatiei create la sarbatoarea Adormirii Maicii Domnului (15 August) cand mii se credinciosi urcasera pana la schit, dupa sfanta slujba, Parintele s-a hotarat sa plece.

Intre timp, fusese la Episcopia Aradului, unde discutase cu Prea Sfintitul Episcop Andrei Mageru, motivele care il obligau sa plece si a primit iesirea canonicã din eparhie.

Si iatã cum, dupa ce savarsise Sfanta Liturghie, si reusise sa-i spovedeasca pe toti, sa-i impartaseasca, dupa predicã, a plecat.

S-a strecurat pana in vale si atunci cand oamenii s-au dezmeticit s-au pus pe plans.

Cautau deznadajduiti fiindca nu-l aflau nicaieri. Ne spunea Parintele, mai apoi, cum in drum spre gara, prin padure, a auzit voci. Ca sa nu intalneasca pe nimeni si sa nu fie vazut a stat pe loc si s-a gandit in ce parte s-o ia.

S-a ascuns dupa un stejar gros si la putinã vreme a vazut persoane civile cu cainele politist dupa ei.

Parintele s-a rugat Maicii Domnului, daca este ingaduit, sa-l acopere, cum stie Ea. S-a alipit de stejar si s-a rugat, pana au trecut.

Nu l-au vazut si nu l-au simtit.

Dupa ce s-au departat, Parintele si-a continuat drumul spre gara.

Am aflat apoi ca securistii il cautasera la manastire atat pe Sfintia Sa, cat si pe noi, surorile care fusesem acolo.

Intre timp plecaseram si noi. Dumnezeu ne ajutase si ne invatase ce sa facem.

A doua zi, Parintele ne-a intalnit, asa dupa cum fusese intelesul, in gara Vinţ.

Celor care doresc, ne-a spus Parintele, le propun sa ne indreptam spre eparhia Buzaului.

Acolo Sfintia Sa era bine cunoscut.

Eram douasprezece fete din comuna Pianu, Pianu de Sus, Loman, Laz, Petresti, Sãsciori.

În ajunul zilei Sfintei Cruci, 1952, Parintele ne astepta in gara Ploiesti.

A fost mana lui Dumnezeu ca am ajuns acolo cu bine.

Parintele Dometie s-a retras la manastirea de calugari Ciolanu, iar fetele la manastirea de maici de la Rãtesti. Aici au urmat scoala monahalã. Parintele venea de la Ciolanu, de trei ori pe saptamana. Ne era si director.

Parintele Dometie il rugase pe Prea Sfintitul Episcop Antim al Buzaului, inca de la sosirea noastra, ca grupul nostru de ardelence sa invete adevarata traditie calugareasca ortodoxa, iar dupa ce vom fi intarite, in aceasta rânduialã, sa fie de acord sa ne reîntoarcem in Ardeal, unde sa infiintam o manastire de maici.

Au fost incercari pentru a renunta la gandul reintoarcerii. Dar cuvantul Parintelui Dometie era clar pentru noi si asa am luat calea Mãnãstirii Rîmeţ. Parintele n-a putut veni odata cu noi, fiind inca oprit la Episcopia Buzaului, pana in 1957.

Dar ramasese in permanenta legatura cu noi.

In 2 iunie 1957, ne-a tuns in monahism pe sapte dintre surori.

In martie 1959, Parintele Dometie a fost numit duhovnicul manastirii Rîmeţ de catre Prea Sfintitul Episcop Teofil al Clujului.

Manastirea e unul din cele mai vechi asezaminte monahale ortodoxe, din Transilvania si se aflã pe valea sapata de apa Geoagiului in muntii Trascãului. Drumul spre manastire descoperã credinciosului si calatorului un monument istoric unic, datand din secolul XIV. Istoria sa a fost grea, suportand dese “stricari” si alungari ale calugarilor.

In anul 1762 cade pradã tunurilor generalului habsburg Bukow.

Pe filele ingalbenite ale unui Octoih, un calugar nota lapidar “Sris-am eu Silvestru monahu cand au stricat necredinciosii manastire de la Rîmeţ si cea de la Geoagiu, in anul 1762, in august 20, intr-o zi de sambata, spre pieirea lor”.

Noi furtuni s-au abatut asupra ei.

In 1785, stapanirea straina pedepseste pe calugarii si credinciosii, din jurul Rîmeţului, care participasera la rãscoala lui Horea, Closca si Crisan, cu o noua “stricare”.

Acelasi calugar insemna cu amaraciune, pe o alta carte bisericeasca : “Am insemnat acest lucru, cu jale adevarat, cand au stricat manastirile cea de la Geoagiu si de la Rîmeţ, la întâia stricare fost-a numarul anilor 1762, iar la a doua stricare vãleat 1785, luna decembrie in 23 zile, intr-o zi de marti. Scris-am eu Silvestru monahu”.

In 1792, Curtea de la Viena dã un decret prin care ingaduie sa se repare biserica “dar numai ca bisericã de mir”.

Desi, astfel, manastirea se desfiintase, credinciosii o considerau o bisericã manastireasca, numind-o “maicã” a celor sapte biserici de pe valea Rîmeţului.

Viata monahala se reface abia in 1940, cu cativa calugari si e transformata in manastire de maici, prin hotararea Sfantului Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane, in 30 octombrie 1955.

La sosirea Parintelui Dometie si a maicilor la Rîmeţ, locul era aproape pustiu, luminat doar de vechea biserica. Cu greu se putea ajunge aici – 18 kilometri nu era drum.

Trebuia trecuta apa raului, prin vale, de douazeci si doua de ori.

Masina nu putea intra.

Locul era sarac. In chilii, nu erau sobe. Nu era luminã electricã. Noi, maicile nu ne gandisem in ce lor vom ajunge.

Nu cunosteam asprimea si pustietatea in care se gasea Rîmeţul. Numai Parintele Dometie si Varsanufie il stiau.

Dupa ce ne-am asezat aici i-am spus Parintelui Dometie, care continua sa ne imbarbateze : “Vai Parinte, cã la spatele lui Dumnezeu ne-ati adus aici”.

Era greu, dar eram fericite si pline de entuziasm in tot ceea ce faceam.

Parintele ne indemna sa avem rabdare, sa ne rugam si sa avem nadejde.

Dar, suferinti noi, s-au abatut asupra manastirii.

In anii 1959-1960, in timpul regimului comunist, multe maicute au fost izgonite din manastiri si trimise in viata civila.

Unele manastiri au fost desfiintate.

Si la manastirea Rîmeţ, maicile au fost alungate si silite sa se imbrace civil.

Cel mai greu moment a fost in 26 octombrie 1959, cand Parintele a fost chemat la Cluj, impreuna cu maica staretã Lavrentia.

Acolo li s-a pus in vedere sa ne dea drumul acasa si “daca se întâmplã sa facem tulburare, el va plati cu capul si viata lui. Lumina soarelui nu o va mai vedea”.

Cand Parintele a sosit seara acasa, impreuna cu maica staretã, noi, cateva maici din sobor ne-am dus sa-i intampinam, la locul ce se numeste Precup, in jos pe vale, nestiind cu ce vesti vor veni.

Parintele s-a pus pe plans si ne-a spus : “Asa a cerut satana, sa va cearnã. Acum trebuie sa fiti tari si sa dati dovadã de hotararea voastra nestramutata de a sluji lui Dumnezeu si de a-i fi Lui predate, pentru intreaga viata”.

Ne-am intors la manastire. Nimeni, in noaptea aceea, n-a dormit, nici un ochi. Parintele ne-a strans in biserica si ne-a vorbit : Soborul fusese unit, in toti acesti ani, dar atunci, mai mult ca oricand.

Am plecat din manastire in primavara anului 1960 – 13 mai.

A fost cea mai mare durere din viata noastra.

Tinere si batrane trebuia sa dezbracam haina monahala si sa luam drumul pribegiei prin lume. Toata obstea a inteles ca trebuie sa ne resemnam, sa nu provocam vreo tulburare, ca Parintele sa poata ramane liber si noi sa-l mai putem avea printre noi.

In dimineata zilei de 13 mai, Parintele a savarsit Sfanta Liturghie si tot soborul s-a impartasit.

Ne-am strans apoi in curte, pentru a plecat, pe jos, spre Teius.

A venit atunci mosul Groza, in varsta de aproape 90 de ani (locuia mai sus de manastire) si a spus Parintelui : “Parinte Dometie, lasa-ma sa bat clopotele manastirii, ca nici una din maicute sa nu piara in valurile lumii, cã tot aceste clopote le-am tras si in primul razboi mondial si n-a pierit, nici unul din feciorii nostri din Rîmeţ, ci s-au intors teferi acasa”.

Ce planset mai era atunci, Doamne, Doamne !

Era atata jale si atata durere cã Parintele nu stia pe care s-o impace. Pentru a ne usura durerea, ne-a insotit, pe jos, pana la Teius.

Intoarse, pentru un timp la locurile noastre de nastere, ne-am strans la un loc, cele care eram in sate apropiate si dupa un an de zile, in 1961, am construit, la Rîmeţ, cu Parintele, casa de la Parohie, numai in trei luni, cu scopul de a ne reintoarce aici, sa lucram impreuna covoare, ca civile.

Militia a prins de veste, ne-a luat buletinele de identitate si ne-a scos din casa parohiala.

Am incercat apoi sa obtinem aprobarea sa lucram la Sectia de Covoare din Teius.

Ne-au raspuns cã nu este loc pentru noi calugaritele, decat intr-un grajd, la Ursu – in semn de batjocura.

Solutia asta a dat-o Secretarul de Partid, care a ajuns la mare rãu (singura fatã ce avea a înnebunit).

Parintele n-a sfatuit sa acceptam. Am curatat grajdul, am sters paianjenii, am amenajat incaparea, cat a fost cu putinta.

Am aranjat o camera pentru Atelierul de Covoare, o camera de dormit si o bucatarie.

Am bagat curentul electric, am facut teracote pentru incalzit si am dat altã fatã fostului grajd.

Militia venea noaptea peste noi, ne controla, se uitau pe sub paturi, si de multe ori cautau si-n oalele de mancare, aflate pe sobã.

Nu stiam ce ganduri au cu noi, dar destul ca eram urmarite, pas cu pas.

In cele sase luni de zile cat am locuit in acel grajd, sarmanul Parinte venea noaptea, pentru a nu fi vazut si pârât la Securitate, cu desaga in spate.

Ne aducesa cuvantul sau, binecuvantarea sa si mancare.

Ne aducea parastase, lapte, cas, ouã.

El nu lua bani de la oameni, pentru slujbe, nici pentru simbrie, dar daca oamenii ii dadeau de ale mancarii, le primea pentru noi.

Aproape in fiecare saptamana, batea drumul, pe jos, de la manastire si in crucea noptii, cand numai cocosii erau treji si cantau, Parintele venea pe albia raului, legat cu broboadã la cap sa nu i se vada barba, cu dulama zuvelcatã in cureaua de la brau, pentru a nu fi cunoscut ca e calugar si, prin fundul gradinii, ajungea la noi, la noua locuinta din grajdul de la Teius.

Nici aici n-am reusit sa stam decat pana in 1962, in 13 martie ; ne-au impus sa parasim Teiusul, ca sa nu ne strangem din nou si sa refacem manastirea.

Ne-am hotarat sa mergem la Aiud, unde se afla sediul Cooperativei de Covoare.

Parintele Dometie ne-a sfatuit, ca odata cu noi sa aducem si pe celelalte maici, care lucrasera cu noi, inainte de desfiintarea manastirii.

Parintele ne-a dat bani de drum si am plecat prin muntii Sebesului, prin comunele unde se aflau rasfirate maicile.

Toate au venit cu noi.

Asa am ajuns la reorganizarea Sectiei de Covoare si strangerea maicilor, dupa desfiintare.

Organele locale erau parca multumite de noi.

Nu le dadeam nici un necaz.

Ne faceam datoria, depaseam planul de productie, in fiecare luna ; nu stiam altceva decat sa muncim si sa ne rugam.

Timp de noua ani cat am fost la Aiud, Parintele ramasese la Rîmeţ si era preot misionar la patru biserici, printre mocani, in satele de munte.

El ne cumpãra hainutele si ne ajuta cu tot ceea ce avea.

Cand venea la noi, in fiecare saptamana ne strangeam in casa ce ne cumparase, ne rugam impreuna, luam masa impreuna iar Parintele isi scutura buzunarele de ultimul leu, dandu-ne nouã tot ceea ce castiga.

La plecarea spre manastire, Parintele ne spunea : “Maicutelor faceti bine si dati-mi cinci lei, pentru drum”.

Asa a fost viata lui, jertfa lui si nu-l putem uita vreodata.

“Rugati-vã neîncetat” ne spunea Parintele.

“Daca il aveti pe Hristos in rugaciunile voastre il alungati pe satana. Numai asa, imparatia lui Dumnezeu se aseaza in voi, cum ne invatã Sfantul Ioan Casian”.

Prin rugaciune, simteam ca ochii nostri se ridicã spre lumina dumnezeiasca. Eram in pribegie, eram imprastiate, dar prin rugaciune eram impreuna.

N-am incetat sa ne rugam pentru intoarcerea noastra la manastire. Parintele ne-a facut sa intelegem si sa traim tâlcul cuvintelor apostolului “Tu insa, cand te rogi, intrã in cãmara ta si, inchizand usa, roaga-te Tatalui tau, Care este in ascuns, si Tatal tau, Care vede in ascuns, iti va rasplati tie” (Matei 6, 6).

Am stat la Aiud, din 13 martie 1962 pana in 1969, primavara, cand s-a acceptat sa revenim la manastire, imbracate civil, cerandu-ni-se sa organizam o Sectie de Covoare la care sa aducem si femeile localnicilor, ale mocanilor, pentru ca acestea sa aiba o sursa de existenta.

Bunul Dumnezeu ne implinise rugaciunea.

Ne intorceam acasa, dupa multe umblari, la cei mari si dupa multa neliniste si chin sufletesc.

Greutati mari erau insa multe. In perioada desfiintarii manastirii, aceasta fusese luata de Stat, cu forta si in incinta ei se organizase o cabana si un bufet.

Eram ca niste chiriase si stateam la un loc cu turistii.

Nu puteam suporta acest fel de iad, in incinta manastirii.

Parintele Dometie si noi n-am avut odihnã si ne-am dus cu rugaminti peste tot, unde am crezut mai bine.

Revenite la manastire am reinceput lucrul.

Trebuia refacuta vechea capela.

Am lucrat timp de un an, ca sa putem folosi capela, in scopul cuvenit.

Pentru prima data, de la desfiintare, Parintele savarsea Sfanta Liturghie, in capelã, dupa ce fusese sfintita.

Intr-una din zilele sfantului post de Pasti am fost surprinse de Secretarul Judetean, impreuna cu alti delegati ai Consiliului Popular Alba, care venisera sa ne vada cum ne-am aranjat.

Cand au intrat pe coridor si le-am deschis usa fostei capele si cand au vazut-o imbracata in haina ei adevarata, ni s-au adresat rastit : “Ce-ati facut aici ? Ce ati promis cand vi s-a dat aprobarea ca sa veniti aici ? “

N-au fost putine emotiile si temerile noastre, dar cu credinta puternica in Dumnezeu ne-am luat curajul si le-am raspuns ca n-am facut altceva decat ceea ce trebuia sa facem, cã aceasta biserica nu este ingaduit sa fie pesterã de talhari si casã de desfrau, asa cum i-au dat ei destinatia, ci casã de rugaciune”.

Si ne-au raspuns : “Voi va puteti face mucenice, noi nu vrem sa ne facem, cã avem neveste si copii”.

Au intrat si in biserica. Parintele era in odajdii.

În fata faptului împlinit au amutit.

Le-am promis ca nu le vom da de lucru si ca nu vor avea de suferit de pe urma noastra.

Ei au plecat si noi am ramas hotarate sa continuam, ceea ce, cu voia lui Dumnezeu incepusem.

Am construit un Atelier mare de Covoare.

Am reusit sa-i convingem cã acea cabana ce functiona in manastire nu-si avea rostul aici.

Ne-am angajat sa construim cu mainile noastre o alta cabana, in afara manastirii.

Si am ridicat-o, in 1973.

Am construit o scoala, cu o singura clasa, mai sus de Ateliere, pentru copiii satului din Valea Manastirii. A fost construita intr-o luna – in octombrie 1972, cand Parintele a prins un buldozer de pe vale, cu care a rupt un mal din dealul unde scoala de aflã si azi.

Mult a dorit Parintele sa se ridice aceasta scoala.

Aceasta existase cu multe secole inainte.

Cand manastirea a fost devastata in vremea habsburgilor in secolul XVIII, copiii satenilor din jur au ramas fara invatatura de carte. Atunci satenii din Rîmeţ si Ponor s-au plans autoritatilor de situatia jalnica in care se gaseau copiii lor : “Noi Rîmeţii si Ponorii, de cându-s aceste doua sate, noi acolo (la manastire) ne-am pomenit a avea o scoala si dascali si prunci de invatã si daca ni se ia si aceea, noi ramanem, fara invatatura ca dobitoacele”.

Dupa ani de grele incercari, in 1972, la inceput de ianuarie “prin oameni alesi si ingaduiti de sus” s-a ajuns la autorizarea manastirii si la reluarea normala a vietii monahale.

Micul sobor de atunci, impreuna cu Parintele am refacut paraclisul, s-a adaugat arhondaricul (tot mai multi credinciosi ne cautau) – stãretia, trapeza, s-au extins chiliile, s-a organizat o colectie muzeala, cu documente vechi, in legatura cu istoricul manastirii, carti vechi de slujbã, icoane pe lemn, icoane pe sticlã, obiecte cu caracter etnografic.

S-a construit o noua clopotnitã, un pod peste râu, s-a introdus lumina electrica, incalzire centrala si s-au savarsit multe alte lucrari pentru buna gospodarire a manastirii.

Ne grabeam, cu osârdie sfanta.

Vroiam parca sa ajungem la ceea ce ani multi nu am fost lasate sa implinim.

Totul s-a facut cu ruga noastra, cu sufletul si palmele noastre, cu sangele nostru.

Mi-l amintesc pe Parintele, cum, cu mainile, pline de sange, isi scosese ciorapii din picioare, i-a tras pe maini ca sa poata rezista pana la descarcarea completa a unui vagon, cu boltari si tiglã, din Teius.

Parintele Dometie cu Parintele Varsanufie sãpau stancile cu baroase, iar maicile cãrau piatra si pamantul cu galetile, din mana in mana.

Parintele lua asupra sa muncile cele mai grele, robotea toata ziua neobosit, fara sa uite slujbele randuite.

El ne invãta sa fim increzatoare in puterile noastre, dar sa nu uitam ca Tatal nostru este cu noi si ne ajutã.

El spunea credinciosilor : “Voi sunteti cei ce arati, semãnati si lucrati pamantul, dar rodul lui il daruieste Dumnezeu, prin purtarea Lui de grija”.

În iulie 1975 ne-au bantuit inundatiile, care s-au abatut si asupra manastirii.

Apa a venit mare, bãtea in zisuri, in unele locuri a trecut peste ziduri – duminicã 6 iulie, apele s-au retras. Dupa savarsirea Sfintei Liturghii Parintele Dometie luã o parte din maicile mai tinere si plecara, pe jos, pana la Geoagiu, prin padure, pe vale nefiind posibilã circulatia, din pricina stricaciunilor provocate de ape.

Mergeau sa aduca alimentele de la masina manastirii, care fusese prinsã de inundatie.

Maicile ce l-au insotit ne-au spus ca Parintele era mahnit, dar si-a tinut curajul.

Pe drum au cantat : “Si-a pierdut ciobanul oile ».

De la Geoagiu spre manastire si-au impartit greutatea, dupa putere.

Fiecare, cu straita in spate, au apucat calea intorsului.

Parintele a ramas sa ia desagii cu paine, ca fiind cei mai grei.

Maicile i-au vazut oboseala ce-l cuprinsese si i-au dat o greutate mai mica.

Pe fata fiecareia se citea o tristete pe care n-o puteau explica.

Mai erau opt kilometri de drum.

Parintele obosise si mai mult, nu mai avea aer.

Maicile ramasesera imprastiate, in urmã.

Cand au sjuns in dreptul bisericii de la Parohie, trebuiau sa treaca peste o prapastie.

Parintele le-a facut atente.

Dar, in acel moment s-a lasat jos, fara sa spuna un cuvant. Le-a privit pe toate si s-a stins.

A murit crestineste, fara dureri, asa cum e moartea dreptilor. Manastirea era in bocete si plans nemangaiat. A fost un moment de mare incercare si numai cu mila lui Dumnezeu si ajutorul Maicii Domnului am putut trece acest moment. Ne ramanea sa ducem mai departe ceea ce ne invatase si povatuise si sa urmam pilda vietii lui de jertfã si adanca iubire pentru Iisus Hristos : “Fericiti sunt cei ce ascultã cuvantul lui Dumnezeu si-L pazesc” (Luca 11, 28).

( extras din Pãrintele Dometie, Mânãstirea Rîmeţ 2000, Maica Ierusalima, Stareta Mãnãstirii Rîmeţ )