Domnul Vucea ( Barbu Delavrancea ) ( 1 )

Domnul Vucea ( Barbu Delavrancea ) ( 1 )

Auzisem eu de turci, de muscali si de nemtii cu coadã ; ziua, la miaza-mare, ii vedeam inaintea ochilor cu palose late, cu sulite lungi, calari pe cai, sarind gardurile mahalalei, ca si cum ar fi sarit o dârã de bou ; ii vedeam robind roate de copii si de muieri, lasand in urma lor jale si nori grosi de pulbere.

Dar oricat m-ar fi spaimantat si fericit lumea basmelor s-a povestilor, cand mi-aduceam aminte ca de la S-tã Mãrie o sa trec la Scoala domneascã, din coloarea de negru ** [ ** Sectorul II Negru, in trecut, una din cele patru unitati teritorial-administrative in care era impartit orasul Bucuresti ], uitam si de turci, si de muscali, si de nemtii cu coadã, si de “tara cocorilor”.

Ma apropiam cu gandul, sfiicios, tremurand, d-acea vestitã scoalã, ca de un urs împãiat, gata sa fug.

Mi-era fricã si mi-era si dragã. Si mi-era dragã fara sa banuiesc nici cum e, nici unde e.

Doua lucruri aflasem : ca e “domneascã”, iar nu cum era a noastra din curtea bisericii, si ca dascalul e “profesor”, trebuind sa-i zici “Domnul”, iar nu cum ii ziceam noi, la al nostru, “Nea Nicutã”.

De pe la Sîn-Petru eu imi luam ghiozdanul, ii treceam bãierile pe dupe gât si colindam pe aceleasi carari din gradina noastra, zicand ca am plecat la Scoala domneasca.

Uneori imi legam de mijloc, c-un crampei din franghia mamei, taiat pe furis, si pe Grivei, si-l luam cu mine.

Cainele cãsca de caldura, repezea capul dupe muste, clantanind dintii.

Eu ii vorbeam de Scoala domneasca :

-         Hai, mãi Grivei, mãi, nu fi lenes. Acolo e scoalã, nu glumã... profesor mare si invatat, iar nu ca Nea Nicutã, care se încurcã cand zice cazania...

Mãi Grivei, este asa de grozav profesorul ca, d-ai vrea, chiar si tu ai invata carte... Ci lasã mustele, nu fi prost... Sa-i zici “Domnul” ca, de nu, iti mananca coada... Si sa nu scoti limba d-un cot, ca-ti mananca si urechile, bunãtat’ de urechi, mãi Grivei, mãi...

Cate nu spuneam si pisicii ! Parc-o simt si acum, ghemuita in san, calda si moale. Torcea, cu capul pe gura camasii, cu ochii lenesi si galbeni.

-         He ! he ! Mãrtinico.... hai la Scoala domneascã, cã sunt profesori buni ... Sa nu-ti fie frica... Daca ãi învãta adunarea, iti dã un soarece... la scadere iti dã doi.... la fractii te face imparateasca soaricilor... Daca nu te-i sili, sa stii, dragã Mãrtinicã, cã te ia de coada, te invarteste de trei ori si-ti crapa fierea de pamant...

Voiam sa sperii pisica. Pisica, sfîrr-sfîr, inchidea pleoapele lenes si nepasator, iar mie imi treceau fiori reci de-a lungul spinarii, caci eu credeam pe profesor atat de mare, ca mi-l inchipuiam mai mare si mai tare ca tata chiar .... Doamne, dar daca, in loc sa ia pisica de coada, m-o înhãta pe mine d-un picior ? ...

Se ducea cheful pe copcã, si ma intorceam acasa, insirand pisicii vorbe de mangaiere :

-         Lasã, Mãrtinicã, nu fi fricoasa, ca Domnul e bun... nu bate la palmã... nu pune în cârcã ca sa traga la spete... nici nu te-asterne cu talpile la falanga, ca Nea Nicutã, cand bea ce-a strans cu discul.

Mai erau cinci zile pana la Scoala domneasca. Toate lighioile din curte aflasera cã va sa ma duc la o scoala mare. Cainele, pisica si cei patru cai ai tatii stiau pe de rost cum trebuie sa fie in ochii Domnului : niciunul nu s-ar fi dus fara botini in picioare, caci desculti nu i-ar fi primit decat Nea Nicutã, c-un sfant pe lunã.

Noaptea visam scoala : un palat mare, mare si frumos, ca in basme, cu porti de fer, cu geamlâcuri, cu usi de clestari, ci ziduri vãpsite ca niste icoane, si mai impodobite decat steaua lui Nea Nicutã, incondeiata de Burghelea, zugrav vestit, caruia ii frecam vãpselele intre pietre, numai ca sa ma uit la el zile intregi cum din nimic scotea sfinti, ingeri, draci, cai si balauri.

Veni si ziua de Scoalã domneascã.

Abia se luminase. Ma desteptã frate-meu, care invãta la o scoala si mai naltã, si citea pe carti cu oameni cu pantalonii scurti si umflati, cu palarii mari, cu funde la ciorapi, cu sabiile mai multe scoase decat in teaca.

Mi-aduc bine aminte ca unul sarea de la al cincilea cat, si c-o mana isi tinea palaria. Grozav ii era de palarie !

De la Nea Nicutã apucasem sa citesc pe silabisite. Frate-meu ma invatase sa citesc ca pe apã in cartea de citire. La “cand cu ciuma lui Caragea, se raspandeau orasenii prin sate si satenii prin pustii”, nu m-ar fi oprit nimeni din turuiala. O ziceam dintr-o rasuflare. Ba uneori uitam sa intorc foile si tot nu faceam gresala. Frate-meu ma mai invatase cele patru socoteli si fractiile. Ce stiam mai bine era tabla lui Pitagora. Ma invatase si istoria cu sase domni vestiti : Radu Negru, de care as fi jurat ca fusese român, neam de arap ; Mircea cel Batran, in capul meu, se incurca in barbã ; Alexandru cel Bun, ala vodã, vei ; Stefan cel Mare de care radeam sa ma prapadesc, gandindu-ma ca fusese asa de pitic cã aprodul Purice se pusese piuã ca el, Stefan cel Mare, sa incalece calul ; Mihai Viteazul ma facea sa tai cu nuiaua varfurile de stir si de urzici cand il spuneam pe dinafara ; si, insfarsit, Constantin Brancoveanu ma facea sa plang de cate ori il taiau turcii pe el si pe coconii lui.

Si spunea c-o sa ma inscrie d-a dreptul in clasa a treia.

Mã desteptã.

Tresãrii. Imi tâcâia inima.

Si-mi zise :

-         Sa nu-ti fie frica. Sa spui tare si deslusit.

-         Tare... da...

Si nu vedeam inaintea ochilor de frica.

-         Si deslusit.

-         Si deslusit...

-         Sa nu tremuri.

-         Sa nu tremur...

Si mie-mi clantaneau dintii in gura.

Ma imbracai ; ma spalai cu apã rece ; ma incaltai cu niste pantofi noi ; mama ma pieptana si ma saruta pe frunte, asa ca o pricepui... “Sa nu-ti fie frica, sa nu mai dai de rusine”...

Stiam eu in cate feluri saruta mama : altfel de eram bolnav, altfel cand o ascultam, altfel cand invatam lectia, altfel de plangeam si voia sa ma impace, si cu totul altfel ma sãrutã cand ma trimise la Scoala domneasca.

Pe drum, bonca-bonca, ma impiedicam de toate pietrele. Inima imi zvacnea cum imi zvacnea cand altii se incercau sa-mi ia zmeul de coada.

Si tocmai departe, dincolo de S-tu Stefan, frate-meu se opri si-mi zise :

-         Aici e scoala.

Scoala !...

Mi se opri rasuflarea. Facui ochii mari. Nu-mi venea sa crez. Aceea sa fie Scoala domneasca ? Niste case lungi, pitici si darapanate. Dar n-avea porti inalte de fer, caci n-avea deloc. In fata scolii, o veche pivnita, plina cu gunoi ; in jurul ei, o curte mare cu balarii.

Asa case vazusem si eu.

Frate-meu ma lãsã in curte. O sumedenie de copii tipau, se zbenguiau, sareau intr-un picior la sodron, se jucau cu samburi de roscovã si cu nasturi.

Pai asa scolari mai vazusem si eu !...

De nu m-ar tranti... Si iacã, frate-meu ma luã de mana si-mi zice incet :

-         Sa mergem in clasa a treia. Directorul mi-a dat bilet sa te inscriu.

Cand intrai in clasa, vazui o vergea lunga, galbena si lucioasa, rezemata de masa profesorului, a Domnului.

Domnul – un om nalt, slab, cu barba rarã si înspicatã.

Domnul era incruntat si galben.

Domnul striga pe baieti c-un glas ascutit.

Baietii stau ca sfintii in banci. Vro trei, cu urechile rosii si aprinse ca focul, in genunchi, langa o tabla neagra ; lãcrâmile le picurau in cartile deschise si duse la varful nasului.

Vergea, lãcrâmi, urechi rosii. Domn uscat si nalt... Sã dusese curajul ! ...Dardaiam. Si frate-meu, dupa ce vorbi incet cu profesorul, imi sopti :

-         O sa te asculte, sa spui tare si deslusit.

Si plecã. Imi venea sa ma iau dupa dansul. Si n-am plans, nu de rusine, ci de frica.

Domnul se uitã la mine cu niste ochi osteniti. Intrasem in pamant. Cand deschise gura, mi se paru ca ma inghite.

-         Ei...bãiete... de cati ani esti ?

-         De opt... am implinit la Sîn-Petru...

Glasul imi tremura ca si cum mi-ar fi batut toaca pe beregatã.

-         Stii sa citesti ?

-         Stiu ...

-         Scoate “Lectura”.

Bag mana in ghiozdanul facut de mama dintr-o foaie de cuadrilat si scot Lupul si mielul. Asa ziceam noi cartii de citire, fiindca incepea cu : Lupul si mielul...

Ceru si el o carte s-o deschise. 
                                                                                    

Mie-mi juca cartea in maini si-mi jucã pana cazu jos.

Baietii rasera.

Ma aplecai sa iau cartea. Domnul strigã asa de tare “tãcere !”, ca încremenii cum eram, adus de mijloc.

-         Ia-ti cartea ! Deschide-o la foaia 50 si citeste !

Luai cartea. O deschisei. Eu o intorceam la foaia 50, ea se intorcea la foaia 80, la Ciuma lui Caragea. La 50 era Tentatia.

-         Ci zi odata, motologule !

Eu, de frica, incepui :

-         Tentatia ! ...

Cartea se deschise la foaia 80 ; si eu, trage-i tare si deslusit :

-         Cand-cu-ciuma-lui-Caragea-se-raspandeau-orasenii-prin-sate-si-satenii-prin pustii...

Scolarii pufnira de ras.

-         Dãstul, vad ca stii. Ce-ai invatat la aritmeticã ?

-         Adunarea, scaderea, inmultirea, impartirea si fractiile vulgare cu adunarea, scaderea, inmultirea si impartirea lor.

-         Cat fac 25 de magari si cu 15 boi ?

Ma gandii eu, ma razgandii. Imi dam cu socoteala : asta nu e adunare, ca frate-meu imi dã sa adun tot lucruri de un fel, si asa zicea el ca este adunarea.

Ei, trebuie sa fie inmultire. Daca frate-meu ar fi fost mai bun, mi-ar fi spus cat a dat pe un magar si pe un bou, ca sa pot spune cat fac toti la un loc.

Daca vazui ca nu se poate altfel, ma hotarari sa raspund :

-         Domnule, nu pot face socoteala pe magari si pe boi, ca tata n-are decat cai... la cai m-as pricepe...

Eu stiam ca tata cumparase un cal, pe Micul, cu 200 de lei.

Domnul rase, scolarii pufnira, pe mine ma podidira lacrimile.

-         Fie si pe cai. Ei, acum sa te vaz !

Ma duc la tabla ; iau tibisirul ; il scap de vro trei ori din mana si incep sa socotesc magarii si boii in cai, pe pretul Micului, adica pe 200 de lei. Adun 25 de magari cu 15 boi, inmultesc suma cu 200 de lei si ma intorc spre profesor. El se uitase in jos si nu vazuse nimic din socoteala mea.

Tusesc bine si strig :

-         Opt mii, Domnule !

Razi Domnul, si razi, si razi ! Cand se potoli, zise, privind in tavan :

-         Auzi, 25 si cu 15 sa faca 8 000 ! Monitor general ia-l si du-l in clasa a doua !

Monitorul general ma inhata de maneca si ma scoase pe use afara. Pe drum imi spuse : “Te-a dat indarat”.

Dupa cateva invartituri, deschise o use. Intrai in clasa a doua si dadui cu ochii de un profesor cu barba alba.

-         Domnule Vucea, pe dumnealui l-a dat indarat domnul Petran.

-         Ha, ha, tãtarul, indarat tãtatul .... ha, ha, tãtarule ! ... bine, tãtarule !...

Asa încãpui eu pe mana Domnului Vucea.

Dupe o luna de zile intelesesem rostul invataturii si cunosteam bine pe domnul Vucea.

Multi ani l-am visat. Chiar acum il vaz inaintea ochilor.

Scund, grasuliu, cu parul marunt si incaruntit, cu barba ascutita, potrivita din foarfeca, mai mult alba, si alba ca zapada in varful ei netezit ; niste ochi verzui, mici si repezi ; o fatã galbuie, curata si fara pic de sange. Iarna sã cocolosea intr-un bundã cu blanã lãtoasã, vara insa iti ramaneau ochii la el de frumos ce era imbracat : hainã albãstrie, pantaloni negri, jiletcã de dril nãutiu, cãlcatã si lustruitã, un lant de aur, gros ca pe deget.

Si ce curat ! Isi stergea ghetele cu batista, dadea necontenit bobârnace gunoaielor de pe haine, si dupe bobârnac sufla de trei ori, scurt si repede, si dupe ce sufla facea din gatlej : “hea, hea”.

Dar cand mergea, Domnul Vucea nu era defel ca ceilalti oameni. Ne uitam la el de departe. Pãsea iute, marunt, usor, ca un soarice, si scuipa in urmã cand trecea pe langa murdarii ; daca era noroi, calca din peatrã în peatrã, tot in crestetul pietrelor, scuturand picioarele ca o pisica. La usea cancelariii isi coprindea barba in mana dreapta, s-o netezea ridicand buza de deasupra in sus, ca si cum ar fi mârâit ; mustatile si le clantanea intre degete ; deschidea mana, sufla intr-insa, tusea si intra pe usã binisor, fara sa i s-auzã pasii.

Lectiile mergeau strunã. Nu invata nimeni nimic.

Clasa avea saisprezece banci ; bancile aveau saisprezece “primi” si saisprezece “monitori” ; peste monitori erau trei “monitori generali” : doi de invatatura si unul de “ordine”. “Generalii” ascultau pe monitori ; monitorii ascultau pe “primi” ; “primii” ascultau pe scolarii fara grad. Scolarii dau “interes” primilor, primii, monitorilor ; monitorii ungeau pe generali ; iar generalul de ordine, care nu punea note la invatatura, ci numai insemna, cu o cruce, cu doua si cu trei, pe cei ce nu sta smirna, cand ii venea lui poftã “sa se auza musca in tavan”, lua ce putea de la monitori, primi si scolari.

Generalii bateau pe toti ; monitorii, de la primi in jos ; primii, pe scolari ; scolarii sã târnuiau intre dansii.

Pentru nota “rãu” nu dadeai nimic ; pentru “binisor” : pâne, branza, masline ; pentru “bine” faceai bohaciul, simitul si placinta pe din doua ; pentru “prea bine”, pe langa celelalte, mai daruiai arsice si condeie de fer noi ; pentru “foarte bine”, ceva gologani, mai ales din banii noi, cari tocmai p-atunci iesisera ; “eminentele”, “eminentã micã” (e) si “eminentã mare” (E), cu ajutorul bancutelor si a jumatatilor de sfant.

Generalii aratau monitorilor sa invete “d-aici si pana aici” ; monitorii, primilor ; primii, scolarilor.

De obicei, Domnul Vucea, cand intra in clasa, noi fiind toti cu ochii pironiti in carte, incepea sa cerceteze notele. Pe “binisor” ii tragea de urechi, lui “rãu” ii tragea la palma cu linia latã, cu nuiaua sau chiar cu linia in patru muchii cand se facea foc.

Oh ! atunci era nespus de rãu ! Se scãrpina in barbã, repede de nu i se vedeau degetele, si poruncea fara milã :

-         Dã-i zece tãtarului, dã-i zece ! .... ha ! tãtarul ! ... zece ! .... cinci cum o fi si cinci pe dungã !

Generalii trageau strasnic. De cate ori auzeam “jart”, auzeam si “aoleo” ! Inima noastra, cat puricele, dodatã sã umfla si ni se poticnea rasuflarea.

Mi-aduc aminte ca odata am strans ban cu ban, din ce-mi da mama, pana am facut o jumatate de sfant. Doua saptamani nu luasem decat binisor si rau. M-a zguduit de urechi, mi-a tras la palma, iar in ziua cand era sa ajung la linia in patru muchi, la “cinci cum o fi si la cinci pe dungã”, am dat monitorului o jumatate de sfant. In ziua aceea mi-a dat : foarte bine, eminente mici si eminente mari.

Domnul Vucea, vazand asa minune, s-a scarpinat in barba s-a ras, un ras necajit.

-         Ha, tãtarul, vezi, tatarul, cand vrea invatã tatarul, da-i trei pe dunga ca poate si nu vrea !

Lunea la Domnul Vucea, era de spus. Spusul era cronica mahalalelor. Vucea sta pe catedrã, cu capul rezemat in maini, coatele pe catedrã. Un scolar repezea mana in sus, cu doua degete intinse.

-         Ha, ce este ? ... S-a intamplat ceva ?

-         E de spus, Domnule Vucea.

-         Bine, tatarule... spune, tatarule !

Si incepea.

-         Un geambas, da la prastie un cal neinvatat ; un copil mic, jucandu-se si nebagand de seama, a intrat in aria calului ; calul l-a calcat in picioare si l-a facut praf ; pe copil l-au ridicat mort, cu capul zdrelit si leoarca de sange.

Domnul Vucea se cutremura, se ingalbenea si, incheindu-se la haina, zicea :

-         Ha.... tãtar de copil !

Se scula altul si incepea.

-         Langa noi au calcat hotii. In casa erau cinci copii. Doi dormeau cu mã-sa si trei cu tat-sãu... Mi-e frica sa mai spui, domnule Vucea...

Vucea, tremurand, intreba :

-         Pe copiii i-au omorat ?

-         La trei le-au taiat capul cu satarul...celorlalti le-au bagat pumnul pe beregata...

-         Oh !... tãtarii !... Dar pe mumã ?

-         Mumei nu stiu ce i-au facut... s-au strans-o de gat cu stergarul....

-         Vezi, tãtarii ! ... Ce i-or fi facut ? ... S-au omorat-o blestematii... dar pe barbat ?

-         Pe el l-au jupuit de la talpi la crestet, apoi l-a dumicat bucatele si l-au facut morman in mijlocul casei ; in varful mormanului i-au pus capul cu dintii ranjiti...

-         Oh ! Oh ! ... cu dintii ranjiti !.... Pripãsel vin-aici, ticalosule !... Vin-aici !

Pripãsel era catelusul lui cret, de care nu se despartea.

-         Vin-aici ! striga Domnul Vucea, si incepea sa se plimbe prin clasa.

Si al treilea se scula, ca el stie una “mai frumoasa”.

Apoi venea al patrulea s-al cincilea, cu scorneli cari mai de cari mai încornorate.

Suna de iesire. Rugaciunea. Sã mântuia clasa.

Dupe pranz, tot lunea, era cercetarea vesmintelor s-a palariilor. Vesmintele sa fi fost curate si carpite. Palariile si caciulele cu bãieri pe dupe gat, atarnand pe spate.

Domnul Vucea ne lua pe rand. Dupa el mergeau cei trei generali : unul cu nuiaua, altul cu linia latã si cel mai infiorator, cu linia in patru muchii.

Pana sa cerceteze pe toti, pana sa faca moralã unora si pana sa bata pe cei de cuviintã, clopotul suna de iesire. Cu toti saream in picioare. Un general zicea Împãrate ceresc, Crezul si Luminã linã.

Domnul Vucea umbla binisor si pe furis cu nuiaua in mana, ca sa umfle pe cei ce n-ar fi stat drepti si smeriti inaintea lui Dumnezeu.

Si adeseori, cand ajungeam pe la “si iarasi va sa vie sa judece viii si mortii”, s-auzea cate un : “jart, trosc, pleosc, aoleo ! ha ! tatarule !”

Iacã lectiile de lunea.         

( extras din cartea Neghinitã, de Barbu Delavrancea, Colectia Prima mea bibliotecã, Ed. Ion Creanga, Bucuresti, 1974 )