Revenirea în Europa ? ( Papa Ioan Paul al II-lea )

Revenirea în Europa ? ( Papa Ioan Paul al II-lea )    

O chestiune foarte actualã este aceea a relatiei Poloniei cu noua Europã. Ne putem întreba ce traditii o leagã de Europa occidental contemporanã. Se pot naste probleme din recenta sa integrare în organismele europene ? Sfinte Pãrinte, cum vedeti amplasarea si rolul Poloniei în Europa ?

Dupa caderea comunismului, in Polonia s-au ridicat mai multe voci care sustineau teza necesarei reintegrari a Poloniei in Europa. Desigur, existau motive intemeiate in favoarea unei asemenea puneri a problemei. Fara indoiala, sistemul totalitar impus din Est ne despartise de Europa. Asa-numita Cortinã de Fier fusese un simbol elocvent al acestei despartiri.

Din alte puncte de vedere insa, teza “revenirii in Europa” – avand in vedere si ultima perioada din istoria noastra – nu pãrea tocmai corectã. Intr-adevar, desi politic despartiti de restul continentului, polonezii din acei ani nu precupetisera niciun efort pentru a contribui la formarea noii Europe.

Vorbind despre acestea, cum am putea sa nu ne amintim de lupta eroica impotriva agresorului nazist din 1939 si, mai apoi, de insurectia prin care Varsovia a reactionat la ocupatie, in 1944 ? Semnificativa a fost apoi dezvoltarea miscarii Solidarnosc, care a dus la caderea sistemului totalitar din Est – nu doar in Polonia, ci si in tarile vecine. E greu de acceptat fara nuantari teza potrivit careia Polonia “trebuia sa revina in Europa”.

Tara era in Europa, pentru ca participase activ la formarea ei. Am vorbit despre toate acestea de multe ori, protestand, intr-un fel, impotriva nedreptatii facute Poloniei si polonezilor prin teza prost interpretata a “revenirii” in Europa.

Tocmai acest protest ma face sa trec in revista istoria poloneza, pentru a ma intreba care a fost aportul natiunii la formarea asa-zisului “spirit european”. Este o contributie care dateaza de secole, de la “botezul Poloniei” si, mai ales, de la Congresul de la Gniezno, din anul 1000. Primind botezul de la vecina Boemie, primii suverani ai Poloniei Piastilor s-au angajat sa constituie, in acea parte a Europei, o structura statalã, care, in ciuda slabiciunilor sale istorice, s-a dovedit capabila sa supravietuiasca si sa devina chiar un bastion impotriva diferitelor presiuni externe.

Deci noi, polonezii, am luat parte la formarea Europei : am contribuit la dezvoltarea istoriei continentului, aparandu-l si cu armele. E de ajuns sa amintim, de exemplu, batalia de la Legnica ( 1241 ), cand Polonia a oprit invazia mongolilor in Europa. Si ce sa mai spunem de toata povestea cu Ordinul Teutonic, care a avut ecou si la Conciliul din Constanta ( 1414 – 1418 ) ? Dar aportul Poloniei nu a fost doar militar.

Si pe plan cultural Polonia a adus o contributie la formarea Europei. In acest sens, adesea sunt subliniate meritele Scolii de la Salamanca si, in special, ale dominicanului spaniol Francisco de Vitoria ( 1492 – 1546 ) la elaborarea dreptului international.

E adevarat. Dar nu se poate uita cã, mai inainte, polonezul Pawel Wlodkowic ( 1370 – 1435 ) proclama aceleasi principii ca temelie a unei convietuiri ordonate intre popoare.

Sa nu convertesti cu spada, ci cu vorba – Plus ratio quam vis – e regula de aur a Universitatii Jagellonica, care a avut atâtea merite in promovarea culturala europeana. In aceasta universitate si-au desfasurat activitatea savanti eminenti ca Matias din Cracovia ( 1330 – 1410 ) si Nicolaus Copernic ( 1473 – 1543 ).

O alta data meritã sa fie subliniata aici : in perioada in care Europa occidentala se afunda in razboaiele religioase ce au urmat Reformei, razboaie carora se incerca – gresit – sa li se puna capat prin principiul cuius regio eius religio, ultimul dintre Jagelloni, Sigismund Augustus, afirma solemn : “Nu sunt regele constiintelor voastre”.

Si, intr-adevar, in Polonia nu au existat razboaie religioase. Exista, mai curand, tendinta catre acorduri si uniri : pe de o parte, in politica, unirea cu Lituania si, pe de alta, in viata ecleziastica, unirea de la Brest, incheiata spre sfarsitul secolului XVI între Biserica Catolica si crestinii de rit oriental. Desi in Occident se stie prea putin din toate acestea, nu putem sa nu recunoastem contributia esentiala adusa astfel la formarea spiritului crestin in Europa.

Tocmai din acest motiv secolul XVI este numit, pe drept cuvant “secolul de aur” al Poloniei.

Secolul XVII insa, mai ales in cea de-a doua parte a sa, marcheaza prezenta unor semne de criza atat la nivel politic – intern si international -, cat si religios.

Din acest punct de vedere, apararea de la Jasna Gora, din 1655** [ ** Jasna Gora ( in latina Clarus mons ) este considerat “sanctuarul natiunii” datorita luminii pe care polonezii au primit-o intotdeauna de la icoana Madonei Negre, care este venerata aici, in vremurile intunecate ale razboaielor si ale ocupatiilor straine. Deja incepand cu secolul XV, Jasna Gora era sanctuarul frecventat de intreaga Polonie.

Pe vremea invaziei suedezilor ( 1655 ), care a intrat in istorie cu numele de “potop”, incinta sanctuarului a devenit o fortareata pe care invadatorii nu au reusit s-o cucereasca. Poporul a interpretat acel eveniment ca pe o promisiune de victorii in desele momente negative ale istoriei. Cfr. Ioan Paul II, Alzatevi, andiamo ! ( Ridicati-va, sa mergem ! ), Milano, 2004, pp.43-45 ], nu are doar aparentele unui miracol istoric, ci pote fi interpretata ca o avertizare pentru viitor, in sensul ca a pus in garda asupra pericolului care venea atat din Vest, dominat din principiul cuius regio eius religio, cat si din Est, unde se consolida tot mai mult omnipotenta tarilor.

In lumina acestor evenimente, s-ar putea spune ca, daca polonezii au vreo vina in fata Europei si a spiritului european, e ca au lasat sa piara minunatul spirit al secolelor XV si XVI.

Secolul XVIII a fost un secol de profunda decadentã.

Polonezii au permis ca patrimoniul Jagellonilor, al lui Stefan Bathory si al lui Ioan III Sobieski sa fie distrus.

Nu se poate uita ca, incepand chiar de la sfarsitul secolului XVII, tocmai Ioan III Sobieschi a fost cel care a salvat Europa de pericolul otoman in lupta de la Viena ( 1683 ). A fost o victorie care a indepartat acel pericol pentru o lunga perioada.

Intr-un fel, la Viena s-a repetat ceea ce se petrecuse in secolul XIII, cu ocazia bataliei de la Legnica.

Vina polonezilor a fost cã, in secolul XVIII, nu au stiut sa pastreze acea mostenire, al carei ultim aparator a fost invingatorul de la Viena.

Este stiut ca incredintarea natiunii dinastiei saxone s-a facut la presiuni externe, mai ales ale Rusiei, care aspira la distrugerea nu doar a Republicii Polone, ci si la acele valori a caror expresie era ea.

In secolul XVIII, polonezii nu au fost in stare sa opreasca acest proces de destramare, nici sa se apere de influenta distructiva adusa de liberum veto** [ Liberum veto consta in dreptul fiecarui membru al parlamentului ( sejm ) sa se opuna unei legi sau chiar tuturor actiunilor dintr-o sesiune legislativa, anulandu-le. Potrivit dreptului traditional, nobilii polonezi erau egali intre ei din punct de vedere politic si fiecare lege din parlament trebuia sa fie aprobata in unanimitate. Liberum veto, folosit pentru prima oara in 1652, a fost practicat tot mai des in anii urmatori, pana ce a paralizat sistemul politic polonez. Dupa repetate incercari, a fost eliminat prin Constitutia de la 3 mai 1791 ].

Nobilii nu au stiut sa restituie drepturile legitime pãturii medii si, mai ales, multimii de tãrani, eliberându-i din iobãgie si facându-i cetateni responsabili ai Republicii. Acestea sunt culpe autentice ale societatii nobiliare si, in special, a unei mari parti din aristocratie, ale unor demnitari ai Statului si, din pacate, si ale unor demnitari ecleziastici.

In acest mare examen de constiinta referitor la contributia noastra in Europa, trebuie sa dam o atentie deosebita istoriei secolului XVIII. Acest lucru ne va permite sa ne dam seama de vastitatea bilantului culpelor si al neglijentelor, dar ne va face si sa luam act de ceea ce, in secolul XVIII, a reprezentat inceputul înnoirii.

De exemplu, cum sa nu amintim Comisia pentru Educatie Nationala, primele incercari de rezistenta armata impotriva invadatorilor si, mai ales, marea contributie a Dietei de Patru Ani ? Oricum, greutatea culpelor si a neglijentelor a fost mai mare si a târât Polonia dupa ea. Dar si in cãdere, ea a dus cu sine, ca pe un testament, tot ceea ce avea sa devina mai apoi germenii reconstructiei independentei sale si ai contributiei ulterioare la edificarea Europei. Dar acet capitol avea sa se deschida doar odata cu caderea sistemelor din secolul XIX si a asa-zisei Sfinte Aliante.

Prin recuperarea independentei, in 1918, Polonia a putut sa participe iar in mod activ la formarea Europei. Datorita unor politicieni de marca si unor eminenti economisti, in scurt timp s-au putut obtine rezultate semnificative. Ca sa spunem adevarul, in Occident, mai ales in Marea Britanie, Polonia era privita cu suspiciune. Totusi, natiunea, an dupa an, s-a dovedit un partener de incredere al Europei postbelice. Chiar un partener curajos, dupa cum s-a dovedit in 1939 : in timp ce democratiile occidentale isi faceau iluzii ca pot obtine ceva tratand cu Hitler, Polonia a hotarat sa accepte razboiul, in ciuda netei inferioritati a fortelor sale militare si de tehnica de lupta.

Autoritatile poloneze au considerat ca, in acel moment, era indispensabil sa apere viitorul Europei si al spiritului european.

Cand, in seara de 16 octombrie 1978, am aparut la balconul Bazilicii Sfantul Petru ca sa-i salut pe locuitorii Romei si pe pelerinii adunati in piatã in asteptarea rezultatului Conclavului, am spus ca vin “dintr-o tarã indepartata”.

In fond, distanta geografica nu era asa de mare. Avioanele o acoperã in doar doua ore de zbor.

Cand vorbeam de departare, voiam sa fac aluzie la Cortina de Fier, care in acel moment inca exista. Papa, care venea de dincolo de Cortina de Fier, intr-un fel venea de departe, chiar daca, in realitate, venea chiar din inima Europei. Centrul geografic al continentului se gaseste, cu adevarat, pe teritoriul polonez.

In anii Cortinei de Fier, aproape ca se uitase de Europa Centralã. Se aplica destul de mecanic impartirea intre Vest si Est, luand Berlinul, capitala Germaniei, ca oras simbol, pentru ca apartinea si Germaniei Federale, si Republicii Democrate Germane. De fapt, aceasta impartire era total artificiala.

Folosea in scop politic si militar. Stabilea granitele a doua blocuri, fara sa tina seama de istoria popoarelor.

Pentru polonezi, era de neacceptat sa fie numiti popor din Est, avand in vedere si cã granitele natiunii, chiar in acei ani, fusesera deplasate catre Vest. Cred ca la fel de greu le-a fost sa accepte aceasta caracterizare cehilor, slovacilor, ungurilor, precum si lituanienilor, letonilor si estonienilor.

Din acest punct de vedere, chemarea unui papã din Polonia, de la Cracovia, putea avea o valoare simbolica elocventa.

Nu era chemat un singur om, ci intreaga Biserica de care el era legat prin nastere ; indirect, era chemata si natiunea careia el ii apartinea. Mi se pare ca si cardinalul Stefan Wyszynski a vazut si a exprimat cu multa profunzime acest aspect al evenimentului.

Eu unul am fost convins intotdeauna cã alegerea unui papã polonez are o explicatie si in ceea ce Primatul Mileniului si odata cu el episcopatul si Biserica poloneza reusisera sa infaptuiasca in ciuda limitelor opresive si a persecutiilor a caror victimã erau in acei ani grei.

Odatã, Cristos, trimitandu-i pe apostoli pana la marginile pamantului, le-a spus : “Imi veti fi martori” ( Fap 1, 8 ). Toti crestinii sunt chemati sa fie martorii lui Cristos. Mai ales Pãstorii Bisericii. Alegand ca papã un cardinal din Polonia, Conclavul facea o alegere angajanta : era ca si cum ar fi cerut marturia Bisericii din care venea acel cardinal – si o cerea pentru binele Bisericii universale. Oricum, acea alegere a avut o semnificatie deosebita pentru Europa si pentru lume. Era o traditie veche de cinci secole ca responsabilitatea Scaunului lui Petru sa fie data unui cardinal italian. Alegerea unui polonez nu putea sa apara decat ca o cotiturã. Era dovada ca acel Conclav, urmand indicatiile Conciliului, incercase sa citeasca “semnele timpurilor” si sa ia hotararile in lumina lor.

In acest context, am putea reflecta cu folos asupra contributiei pe care Europa central-orientalã o poate aduce astazi la formarea unei Europe unite. Am vorbit de mai multe ori despre aceasta.

Contributia cea mai semnificativa pe care natiunile din acea zona o pot oferi mi se pare ca este cea a apararii propriei identitati.

Natiunile Europei central-orientale si-au pastrat identitatea, ba chiar au si consolidat-o, in ciuda tuturor transformarilor impuse de dictatura comunista. Intr-adevar, pentru ele lupta pentru mentinerea identitatii nationale a fost o lupta pentru supravietuire.

Astazi, cele doua parti ale Europei – cea occidentala si cea orientala – se apropie din nou una de cealalta.

Fenomenul, cat se poate de pozitiv in sine, nu este lipsit de riscuri.

Riscul principal pe care il infruntã Europa de Est mi se pare ca este cel al pierderii propriei identitati.

In perioada autoapararii impotriva totalitarismului marxist, acea parte a Europei a parcurs un drum de maturizare spirituala, datorita caruia unele valori esentiale pentru viata omeneasca nu au fost dispretuite pe cat erau in Occident.

De exemplu, acolo este inca vie convingerea ca Dumnezeu este garantul suprem al demnitatii omului si al drepturilor lor.

Atunci, in ce constã riscul ?

Constã intr-o cedare acritica la influenta modelelor culturale negative, raspandite in Occident. Pentru Europa central-orientala, careia aceste tendinte ii pot aparea ca un fel de “promovare culturala”, aceasta este astazi una dintre provocarile cele mai serioase.

Cred ca, tocmai din acest punct de vedere, este in curs o mare confruntare spirituala, de al carei rezultat va depinde chipul acelei Europe care se formeaza la inceputul acestui mileniu.

In 1994, la Castel Gandolfo s-a tinut un simpozion pe tema identitatii societatilor europene ( Identity in Change ).

Intrebarea in jurul careia s-au dezvoltat reflectiile se referea la schimbarile aduse de evenimentele secolului XX in modul in care este conceputa identitatea europeana si chiar identitatea nationala in contextul civilizatiei moderne.

La inceputul simpozionului, Paul Ricœur a vorbit despre memorie si despre uitare ca despre doua forte importante, oarecum contrare, care opereaza in istoria omului si a societatilor omenesti.

Memoria este capacitatea care modeleaza  identitatea fiintelor omenesti atat la nivel personal, cat si la nivel colectiv.

Prin ea se formeaza si se defineste in psihicul fiecarei persoane perceptia propriei identitati.

Printre multele lucruri interesante pe care le-am ascultat cu acea ocazie, acesta m-a uimit in mod special.

Cristos cunostea aceasta lege a memoriei si s-a raportat la ea in momentul-cheie al misiunii sale. In timp ce instituia Euharistia in timpul Cinei celei de tainã, a spus : “Faceti aceasta in amintirea mea” ( Hoc facite in meam commemorationem ; Lc 22, 19 ).

Memoria evocã amintiri. Biserica este, intr-un anumit sens, “memoria vie” a lui Cristos : a misterului lui Cristos, a Patimilor sale, a mortii si a Învierii, a Trupului si a Sângelui Sãu. Si aceasta “memorie” se activeaza prin Euharistie. In consecinta, crestinii cand celebreaza Euharistia, facand “memoria” Invatatorului lor, isi descoperã continuu identitatea.

Euharistia scoate in relief ceva mai profund si totodata mai universal – scoate in evidenta divinizarea omului si noua creatie intru Cristos.

Vorbeste de mantuirea lumii. Aceasta memorie a mantuirii si a divinizarii omului, atat de profunda si atat de universala, este, in acelasi timp, izvorul altor amintiri personale sau comunitare. Ii permite omului sa se inteleaga pe sine la radacinile sale mai profunde si, totodata, in perspectiva definitiva a umanitatii sale.

Ii permite si sa inteleaga diferitele comunitati in care se formeaza istoria sa : familia, neamul si natiunea.

In sfarsit, ii permite sa inteleaga istoria limbii si a culturii, istoria a tot ceea ce este adevarat, bun si frumos.

( extras din Memorie si Identitate - Introducere de Cardinal Joseph Ratzinger Papa Benedict al XVI-lea, Ion Paul al II-lea, Ed. RAO, Bucuresti, 2006 )