Atributele naturale ale lui Dumnezeu ( Teologia dogmaticã )

Atributele naturale ale lui Dumnezeu ( Teologia dogmaticã )

Atributele numite naturale ale lui Dumnezeu sunt cele care apar ca specifice naturii sau firii dumnezeiesti, absolutã si infinitã, necuprinsã, în contrast cu ceea ce observãm în natura înconjurãtoare în care toate existentele, lucruri si fiinte, sunt contingente, relative, putând si sã fie si sã nu fie, în dependentã de diferite cauze, ca si de timp si spatiu. Prin toate atributele divine naturale se pune în evidentã unicitatea lui Dumnezeu si puterea Lui.

Aseitatea

Aseitatea, existenta în sine ( latinã “a se” = de la sine ; “ens a se” = existenta de la sine ) sau independenta absolutã a lui Dumnezeu înseamnã, negativ, cã El nu este conditionat de nimeni si de nimic exterior Lui si, pozitiv, cã are în sine însusi cauza si totul pentru a exista, cu tot ce implicã absolutul Lui. Aceasta se afirmã spunand cã Dumnezeu este fiinta absolut perfecta, neputand fi conditionat în nicio privintã.

El este plinãtatea, perfectiunea existentei si vietii ; El conditioneazã totul si toate, avand totul în sine dimpreunã cu principiul sau cauza propriei sale fiinte, fãrã început si fara sfarsit.

În concepte omenesti nu deplin corespunzatoare pentru a exprima absolutul fiintial, zicem cã Dumnezeu nu poate sa nu existe, sa nu fie, si cã este in mod necesar, cã este existenta absolutã.

Revelatia afirmã cu toata claritatea aseitatea lui Dumnezeu.

Însusi Dumnezeu îsi descoperã numele, nume ce cuprinde plinatatea existentei si vietii, independenta absoluta, detinatorul si izvorul tuturor perfectiunilor : “Eu sunt cel ce sunt... Cel ce este ( Iahve )... Acesta este numele Meu pe veci” ( Iesire 3, 14-15 ) ; “Eu sunt Alfa si Omega, zice Domnul Dumnezeu, Cel ce este, Cel ce era si Cel ce vine, atottiitorul...Cel dintâi si Cel de pe urmã, începutul si sfârsitul” ( Apoc. 1, 8 ; 22, 13 ) ; lui Dumnezeu “cine mai înainte i-a dat ceva ?... Pentru cã de la El si prin El si întru El sunt toate” ( Rom. 11, 35-36 ). “Dumnezeu era si va fi de-a pururi sau, mai curand, este de-a pururi...Cãci cuprinzand totul în El, El are fiinta, fiinta fara inceput si fara sfarsit, ca un ocean infinit si fara hotar” Sf. Grigore de Nazianz ; “Numele “Cel ce este” aratã cã intr-adevar El singur existã, ca El a fost totdeauna, ca este si va fi” ( Clement Alexandrinul ) ; “Dintre toate numele ce se dau lui Dumnezeu, cel mai corespunzator pare sa fie “Cel ce este”, pentru ca el cuprinde intreaga existentã, ca o mare nemãrginitã si nesfârsitã” ( Sf. Ioan Damaschinul ).

Spiritualitatea

Spiritualitatea, insusirea lui Dumnezeu de a fi duh, spirit, deci nematerial, substantial, simplu, nevãzut, perfect, rational, liber, în analogie cu sufletul omenesc, dar negându-i-se toate margaritarele acestuia si cu atat mai mult tagaduindu-i-se toate marginirile lumii, cum s-a aratat in cunoasterea apofaticã ; spiritualitatea este mai usor de afirmat, intrucat constituie nota specificã a obiectului credintei, insa de patruns si de experimentat, de trait, este foarte greu, cu toate ca Dumnezeu “nu este departe de fiecare dintre noi ; caci in El avem viatã, in El ne miscãm si suntem..., din neamul Lui suntem si noi” ( Fapte, 17, 27-28 ) ; “pentru cã de la El si prin El si în El sunt toate “ ( Rom. 11, 36 ).

În credintã, Dumnezeu ca fiintã spiritualã personalã este o evidentã ( Evr. 11, 1 ), evidentã în care se afirmã cu nebiruitã putere unicitatea spiritualã a lui Dumnezeu, adevãr care stã la temelia invataturii si vietii crestine, in doctrina, culta si morala.

Caci “Duh este Dumnezeu si cel ce se închinã Lui se cade sã I se închine în duh si în adevãr” ( Ioan, 4, 24 ) ; “Duh este Domnul si acolo unde este Duhul Domnului este si libertatea” ( II Cor. 3, 17 ).

Atotprezenta sau omniprezenta lui Dumnezeu

Atotprezenta sau omniprezenta lui Dumnezeu este atributul prin care se exprimã, negativ, independenta Sa in raport cu spatiul ; iar pozitiv, prezenta Sa peste tot in cele marginite.

Atotprezenta este subînteleasã în absolutitatea si infinitatea lui Dumnezeu, El fiind necuprins si imaterial, spiritual si absolut.

Pentru lucrurile din lume si pentru lumea insasi, spatiul este o conditie de existentã, ele neputând exista decat undeva, în spatiu.

Dumnezeu, insa, înconjoarã si cuprinde toate, fara a putea fi inconjurat sau cuprins ; “Dumnezeu care a facut lumea si toate cele ce sunt într-însa, fiind Domnul cerului si al pamantului, nu locuieste in temple facute de maini omenesti” ( Fapte, 17, 24 ) ; “Cerul este scaunul Meu si pamantul asternut picioarelor Mele. Ce fel de casã Îmi veti zidi voi si ce loc de odihnã pentru Mine ? Pe toate acestea mâna Mea le-a facut si sunt ale Mele, zice Domnul » ( Isaia, 66, 1-2 ) ; « Cerul si cerul cerurilor nu te cuprind, Doamne » ( III Regi 8, 27 ).

Iar expresiile biblice, cã « Dumnezeu este luminã » ( I Ioan, 1, 5 ) si cã « locuieste in lumina neapropiatã”, inaccesibilã ( I Tim. 6, 16 ), “luminã” si “întru luminã », au înteles de imagini.

În înteles pozitiv, atotprezenta lui Dumnezeu înseamnã pretutindenitate, faptul ca Dumnezeu umple tot spatiul, subintelegandu-se ca il si depaseste la infinit. « Unde mã voi duce de la Duhul Tãu si de la fata Ta unde voi fugi ? De mã voi sui la cer, Tu acolo esti ; de mã voi pogorî în iad, Tu si acolo esti ! De voi zbura pe aripile zorilor si mã voi muta la marginile mãrii, si acolo mã va povãtui mâna ta si dreapta ta mã va sprijini” ( Ps. 138, 6-9 ) ; “Au nu umplu eu cerul si pamantul, zice Domnul ? » ( Ier. 23, 24 ) ; Tu, Doamne, « toate le umpli, tuturor le esti de fatã, nu cu vreo parte, ci deodatã, întreg, tuturor” ( Sf. Ioan Hrisostom ).

Atotprezenta lui Dumnezeu este realã si esentialã, adica nu numai prin energii, ca si cum prin acestea s-ar actiona de la distantã de fiintã, lucrarile dumnezeiesti nefiind niciodata despartite de Dumnezeu insusi.

Ea ramane nepãtrunsã de cugetarea omeneascã, desi, pe temei de credintã, cugetarea omeneasca poate afirma cu certitudine cã prezenta lui Dumnezeu este diferitã ca mod, altfel in cer, în lumea spirituala îngereascã, altfel pe pamant, în oameni buni si drepti si pãcãtosi, si cu totul altfel în Iisus Hristos, în Bisericã, în Sfintele Taine si in special în dumnezeiasca Euharistie.

Vesnicia

Vesnicia, eternitatea, este atributul prin care, se afirmã independenta absolutã a lui Dumnezeu fatã de orice limitã ori succesiune temporalã, se remarcã implerea timpului de catre Dumnezeu, El fiind prezent in fiecare moment al timpului, fara intrerupere sau succesiune.

Dumnezeu nu este supus timpului, dar timpul este supus lui Dumnezeu, ca orice creaturã, cum este si el.

Existentele create se gasesc, dupa voia Creatorului, încadrate în timp, cu început, cu schimbari si cu sfarsit ; Dumnezeu, insa, este supratemporal, deasupra oricarei impartiri temporale. “Mai înainte de a se naste muntii si de a se forma pamantul si lumea, din vesnicia vesniciilor, Tu esti Dumnezeu, ...Caci înaintea ochilor Tãi mia de ani este ca ziua de ieri ce a trecut si ca o strajã de noapte” ( Ps. 89, 2, 4 ) ; “O singurã zi, înaintea lui Domnului, este ca o mie de ani si o mie de ani ca o singurã zi” ( II Petru, 3, 8 ) ; Dumnezeu este “Cel ce este si Cel ce era si Cel ce va sã vinã” ( Apoc. 1, 4 ). Vesnicia este un prezent continuu ( Fer. Augustin ).

Neschimbabilitatea sau imutabilitatea lui Dumnezeu

Neschimbabilitatea sau imutabilitatea lui Dumnezeu, în strânsã legatura cu vesnicia Lui, exprimã permanenta neîntreruptã, neschimbabilã si vesnicã, a fiintei si a hotãrârilor lui Dumnezeu. Este o corelatie deosebita intre vesnicie si neschimbabilitate. Caci cugetând pe Dumnezeu ca vesnic, ca prezent continuu, fara inceput si fara sfarsit, fara succesiuni de momente temporale, vesnic acelasi, prin chiar aceste insusiri ce i le atribuim, îl cugetãm ca neschimbabil.

Si, invers, cugetand pe Dumnezeu ca neschimbabil, netrecator de la o stare la alta, la El si pentru El neexistand nicio masura de trecere sau schimbare a succesiunilor intra stãri, adica timpul, il cugetãm pe Dumnezeu, prin aceasta chiar, ca vesnic.

La Dumnezeu “nu este schimbare, nici umbrã de mutare” ( Iacov, 1, 17 ) ; “Demult ai întemeiat tu pamantul si cerurile sunt lucrul mainilor Tale. Acelea vor trece, iar Tu vei ramane ; toate ca o hainã se vor învechi si ca pe un vesmânt le vei schimba si schimbate vor fi. Iar Tu acelasi esti anii Tãi nu se vor sfârsi” ( Ps. 101, 26-28 ).

Aceeasi idee de existenta absoluta neschimbabila o exprimã si numele divin Iahvé, “Cel ce este” ( Iesire, 3, 14 ).

La Dumnezeu, absolut fiind, nu se poate vorbi despre vreo schimbare, dezvoltare sau progres in fiintã sau in hotarari ; Dumnezeu ramane totdeauna acelasi. Daca apar schimbari in actiunile dumnezeiesti in lume, deci in cele exterioare, cum sunt cele din iconomia mantuirii, ele nu se referã la fiinta lui Dumnezeu, ci la creaturi. Astfel, daca Dumnezeu se aratã bun si rasplatitor fata de cei buni, si aspru fata de cei rãi, aceasta inseamna ca in fata dreptatii dumnezeiesti cei buni sunt vrednici de cinstire, iar cei rãi de pedeapsa, nefiind nicidecum vorba despre vreo schimbare in fiinta lui Dumnezeu cel Unul si Acelasi.

De o schimbare se poate vorbi in legatura cu cei pacatosi si care se pocaiesc cu adevarat. Si asa, daca in Sfanta Scriptura, in unele locuri, se spune ca Dumnezeu se cãieste, îi pare rãu, ca d.p. la I Regi 15, 10 ; “Cuvântul cãtre Samuel : Îmi pare rãu cã am pus pe Saul rege, caci el s-a abatut de la Mine si cuvantul Meu nu l-a plinit”, aceasta se referã la nevoia de cãintã din partea celui ce a gresit, nu la cãintã din partea lui Dumnezeu, “caci El nu este om ca sa se caiasca” ( I Regi 15, 29 ), ne spune Sfanta Scriptura inca in acelasi capitol ; iar in alt loc : “Dumnezeu nu-i ca omul, ca tu sã-i minti, nici ca fiul omului, ca Lui sa-i parã rãu. Au zice-va El si nu va face ?” ( Num. 23, 19 ).

În acelasi chip, la Iona 3, 4, 10, fiind vorba despre o profetie care pare neîmplinitã, si anume cã “patruzeci de zile mai sunt si Ninive va fi distrus”, nu se împlineste fiindca cei din Ninive sau pocait si “atunci Dumnezeu a vazut faptele lor cele de pocainta, caci s-au intors din caile lor cele rele. Si i s-a facut milã Domnului, iar prãpãdul care trebuia sa-l faca asa precum spusese, nu l-a mai lasat sa cada peste ei”.

Însusi textul biblic lamureste totul, anume cã datã fiind pocãinta, mila lui Dumnezeu este facatoare de minuni, minuni pentru om nu pentru Dumnezeu care le si prevede pe toate. Intelesul corect al acelei profetii era : Daca cei din Ninive nu se pocaiesc, cetatea va fi distrusa.

De aceea, pentru a intelege bine cuprinsul expresiilor omenesti despre raporturile lui Dumnezeu cu lumea si cu omul, se cere o atentie deosebita ca sa nu se strecoare confuzii între ceea ce apartine specific, fie lui Dumnezeu fie omului.

De pilda, atribuindu-se lui Dumnezeu ochi, maini sau picioare, nu inseamna cã El are trup material, acestea fiind doar analogii, asemãnãri frecvente in limbajul nostru, cum sunt si cãinta, parerea de rau, ca si aparente schimbari de hotarari, atribuite uneori, cu totul gresit in fond, lui Dumnezeu si din care, pentru intelegerea noastra, ar putea duce la concluzia ca in Dumnezeu ar exista si o oarecare schimbare.

Ceea ce spune Dumnezeu este si ramane adevar, “caci nu poate sa se tagaduiasca pe Sine Însusi” ( II Tim. 2, 13 ) ; Domnul zice : “Punerile mele la cale fiintã vor lua si toatã voia Mea voi face !” ( Isaia, 46, 10 ).

Atotputernicia

Atotputernicia este atributul prin care, in general, se exprimã nemarginirea puterii lui Dumnezeu, El putând toate, iar in comparatie cu lumea, dependentã si limitatã, în atotputernicie se aratã absoluta independenta a lui Dumnezeu in toate lucrarile lui, ca creator, pronietor, mantuitor, sfintitor, judecator, stapan a toate.

Pentru a afirma si sublinia atotputernicia, in izvoarele Revelatiei se gasesc mai multe expresii si numiri date lui Dumnezeu, ca : “La Dumnezeu nimic nu este cu neputintã” ( Luca, 1, 37 ) ; “Dumnezeu care tine toate cu cuvantul puterii Sale” ( Evr. 1, 3 ) ; “Este oare ceva cu neputintã la Dumnezeu ?” ( Facere, 18, 14 ) : “La Dumnezeu toate sunt cu putintã” ( Matei, 19, 26 ) ; “Eu sunt Dumnezeu Cel atotputernic” ( Facere, 17, 1 ; 28, 3 ; 35, 11 ) ; “Dumnezeu este Dumnezeu prin puterea Lui” ( Fer. Augustin ).

Din acestea si din multe altele rezultã cã atotputernicia lucreaza conform vointei lui Dumnezeu, vointa si atotputernicia fiind una in fiinta divinã si stând in perfectã armonie, adica, omeneste vorbind, atotputernicia urmeazã calea vointei.

Dumnezeu poate sa faca toate, adica atatea cate vrea sa faca si, evident, vrea sa faca numai binele, El în fiinta sa fiind Binele suprem.

“Dumnezeu poate cate vrea, dar nu vrea câte poate ; cãci poate pierde lumea, dar nu vrea” ( Sf. Ioan Damaschin ).

Aici, pentru a întelege cat mai bine legatura dintre atotputernicia si vointa lui Dumnezeu, accentuand armonia dintre ele, se cuvine a reaminti ceva din cele expuse la inceputul acestui capitol, anume ca in Dumnezeu nu este deosebire esentiala intre fiintã si atribute si nici intre atribute ca atare, ele nestând si neactionând separat unele de altele.

Perfecta armonia dintre vointã si putere se vãdeste in aceea ca Dumnezeu nu face cate poate, ci cate vrea, si nu se poate ca sa vrea decat binele, caci altfel s-ar contrazice pe Sine.

De aceea zicem ca puterea lui Dumnezeu actioneaza dupa sau conform vointei Sale, desi intre vointã si putere fiintial nu este deosebire, vointa fiind una cu puterea Lui.

Unitatea

Unitatea este atributul prin care se întelege existenta unicã a fiintei divine, deoarece din punct de vedere logic nu se poate concepe existenta mai multor fiinte divine, egale in putere si stapanire.

Logic vorbind, unitatea fiintei divine este unicitatea ei, caci in raport cu atributul infinitatii, existenta celor doua sau mai multor fiinte divine este de neconceput ; existenta acestora ar contrazice infinitatea, intrucat o fiintã divinã ar mãrgini pe cealalta sau pe celelalte, iar celelalte ar margini pe cea dintai.

La fel, unicitatea fiintei divine stã în relatie si cu atribute ale lui Dumnezeu, ca bunãoarã, atotputernicia, vesnicia, neschimbabilitatea, atotprezenta, deoarece mintea noastra nu poate concepe mai multe fiinte atotputernice, vesnice, neschimbabile, atotprezente, fiindca aceste însusiri ale lor s-ar margini ori s-ar limita reciproc, atat ca perfectiuni divine absolute, cat si ca lucrare in lume.

Dogma despre unitatea sau unicitatea fiintei divine este specificã :

1. religiei mozaice
2. si celei crestine,
3. de la care au imprumutat-o mahomedanii.

Dar cu toate ca in paganism erau adorate o pluralitate de divinitati, ierarhizate dupa putere si functiuni, unii întelepti si filosofi de-ai lor s-au putut ridica la înãltimea de a concepe pe Dumnezeu ca o fiinta unicã, aceasta datorandu-se, desigur, unei reminiscente din revelatia primordiala.

Dogma despre unitatea fiintei divine isi are numeroase temeiuri in Sfanta Scriptura si Sfanta Traditie.

Astfel, in Vechiul Testament, porunca întâia a Decalogului aratã unitatea lui Dumnezeu : “Eu sunt Domnul Dumnezeul tãu,... Sã nu ai alti dumnezei afarã de Mine” ( Iesire, 20, 2-3 ) ; mustrând pe evrei pentru neascultarea acestei porunci prin jertfire la idoli, Dumnezeu le zice : “Vedeti, vedeti, dar, cã Eu sunt si nu este alt Dumnezeu afarã de Mine : Eu rãnesc si tãmãduiesc, Eu omor si înviez, si nimeni nu poate scãpa din mâna Mea !” ( Deut. 32, 39 ), iar Moise zice poporului : “Ascultã, Israele, Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn” ( Deut. 6, 4 ), iar prin gura proorocului Isaia, Domnul zice : “Eu sunt Cel dintâi si Cel de pe urmã si nu este alt Dumnezeu afarã de Mine !” ( Isaia, 44,  6 ).

În Noul Testament, Mantuitorul ii raspunde invatatorului de lege : “Ascultã Israele : Domnul-Dumnezeul nostru este singurul Domn” ( Marcu, 12, 29 ), iar in rugaciunea arhiereascã, Mântuitorul spune : “Si aceasta este viata vesnicã : Sã Te cunoasca pe Tine, singurul Dumnezeu adevãrat...” ( Ioan, 17, 3 ).

La fel, numerosi Pãrinti si scriitori bisericesti se silesc sa demonstreze ca Dumnezeu nu poate fi decat unul singur : “Si Deus est, unicum sit necesse est... Deus si non unicus est, non est”, adicã : “Daca este Dumnezeu, e necesar sa fie unic... Daca nu este unic, nu este” ( Tertulian ) ; Iarãsi ordinea din lume si armonia parintilor ei aratã lamurit ca un singur guvernator si oranduitor este in lume, iar nu mai multi ; pentru ca daca ar fi mai multi, nu s-ar putea pastra aceasta ordine, ci totul s-ar tulbura si nimici, caci fiecare ar randui dupa bunul plac si ar lupta impotriva celuilalt” ( Sf. Atanasie cel Mare ).

( extras din Teologia Dogmaticã, manual pentru seminariile teologice, Pr.prof.dr. Isidor Todoran, Arhid. Prof. Dr. Ioan Zãgrean, Tiparita cu Binecuvantarea Prea Fericitului Parinte Teoctist Patriarhul BOR, Ed. Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucuresti, 1991 )