Patria europeanã ( Papa Ioan Paul al II-lea )

Patria europeanã ( Papa Ioan Paul al II-lea )

Dupã ce ati reflectat asupra unor concepte fundamentale ca patrie, natiune, libertate, culturã, pare potrivit, Sfinte Pãrinte, sã reveniti la tema Europei, la raportul ei cu Biserica si la rolul Poloniei in acest context mai amplu. Care este, Sanctitate, viziunea dumneavoastrã despre Europa ?

Cum evaluati evenimentele din trecut, prezentul continentului, perspectivele lui pentru mileniul III ? Care sunt responsabilitãtile Europei pentru soarta lumii ?

Un polonez nu poate sa faca o analiza aprofundata despre patrie fara sa ajunga sa vorbeasca despre Europa si fara sa ajunga, in fine, sa discute despre incidenta pe care Biserica a avut-o asupra dezvoltarii uneia sau alteia dintre aceste realitati.

Este clar ca sunt mai multe realitati, dar e la fel de neindoielnic si ca influentele reciproce sunt profunde.

Este inevitabil ca in discutie sa apara referiri la una sau la alta dintre aceste realitati : patrie, Europa, Bisericã, lume.

Polonia este o componenta a Europei, se aflã pe continentul european, are un teritoriu delimitat de niste granite ; a venit in contact cu crestinismul de traditie latina prin intermediul vecinei Boemia.

Cand vorbim de inceputurile crestinismului in Polonia, trebuie sa ne intoarcem cu gandul la inceputurile crestinismului in Europa.

In Faptele Apostolilor citim ca Sfantul Pavel, pe cand inca propovaduia Evanghelia in Asia Micã, a fost chemat in mod misterios sa treaca granita dintre cele doua continente. ( cfr. Fap 16, 9 ).

Din acel moment a inceput evanghelizarea Europei.

Chiar aspotolii si, in special, Pavel si Petru, au dus Evanghelia in Grecia si la Roma si, cu trecerea secolelor, acele inceputuri apostolice au dat roade.

Pe continentul european, Evanghelia a intrat pe mai multe cãi : Peninsula Italicã, teritoriul actualelor Franta si Germania, Peninsula Ibericã, Insulele Britanice si Scandinavia.

Este semnificativ faptul ca Irlanda era centrul din care plecau misionarii, in afarã de Roma.

In Est, centrul de iradiere a crestinismului in versiunea sa bizantina si, mai apoi, slavã, a fost Constantinopolul.

Pentru lumea slavã, deosebit de importanta a fost misiunea Sfintilor frati Chiril si Metodiu, care au facut evanghelizarea pornind de la Constantinopol, dar ramanand mereu in contact cu Roma.

De fapt, in acele vremuri nu exista divizarea intre crestinii din Orient si cei din Occident.

De ce, vorbind de Europa, incepem prin a vorbi de evanghelizare ?

Poate ca motivul stã pur si simplu in faptul ca evanghelizarea a format Europa, a inceput civilizarea popoarelor ei si cultura lor.

Raspandirea credintei pe continent a favorizat formarea popoarelor europene, punand in ele germenii unor culturi cu caracteristici diferite, dar legate intre ele de un patrimoniu de valori comune, adica tocmai cele inradacinate in Evanghelie.

Astfel, se dezvolta pluralismul culturilor nationale pe baza unei platforme de valori impartasite de intregul continent.

Asa s-a petrecut in primul mileniu si, intr-o oarecare masura, in ciuda diviziunilor intervenite, si in cel de al doilea : Europa a continuat sa traiasca, in pluralismul culturilor nationale, unitatea valorilor intemeietoare.

Spunand ca evanghelizarea a avut o contributie fundamentala la formarea Europei, nu vrem sa subestimam influenta lumii clasice.

Biserica a fost cea care, in actiunea sa de evanghelizare, si-a asumat si a modulat in forme noi patrimoniul cultural anterior.

Mai inainte de toate, cultura Atenei si a Romei, dar, mai apoi, si pe cea a popoarelor pe care le intalnea in cursul raspandirii sale pe continent.

In evanghelizarea Europei – care a garantat o oarecare unitate culturala a lumii latine in Occident si a celei bizantine in Orient -, Biserica a pus în fapt criteriile a ceea ce astazi se cheama înculturare.

A contribuit la dezvoltarea culturilor native si nationale.

De aceea, e bine cã Biserica i-a proclamat mai intai pe Sfantul Benedict si mai apoi pe Sfintii Chiril si Metodiu ca patroni ai Europei, atragandu-le astfel atentia tuturor asupra marelui proces de înculturare care s-a produs de-a lungul secolelor si amintind, in acelasi timp, cã, pe continentul european, ea trebuie sa respire cu “doi plãmâni”.

Bineînteles, este o metafora, dar una foarte elocventa.

Asa cum un organism sanatos are nevoie de doi plamani ca sa respire corect, tot asa si Biserica – tot un organism, dar la nivel spiritual – are nevoie de aceste doua traditii pentru a putea sa se hraneasca mai deplin din bogatiile Revelatiei.

Lungul proces de formare a Europei crestine se intinde pe parcursul intregului prim mileniu si, in parte, si intr-al doilea.

Se poate spune ca, in cursul acestui proces, nu numai ca s-a consolidat caracterul crestin al Europei, dar s-a plasmuit chiar spiritul european.

Poate ca roadele sale sunt mai vizibile in vremurile noastre, decat in Antichitate si in Evul Mediu.

In acele vremuri lumea era mult mai necunoscuta.

In Estul Europei se intindea misteriosul continent asiatic, cu culturile sale foarte vechi, dar si cu religii mai vechi decat crestinismul.

Enormul continent american a ramas total necunoscut pana la sfarsitul secolului XV.

Evident, acelasi lucru era valabil si pentru Australia, care a fost descoperita si mai tarziu.

Cat despre Africa, in Antichitate si in Evul Mediu se cunostea doar partea sa de Nord, cea mediteraneana.

De aceea gandirea elaborata in categorii “europene” s-a facut mult mai tarziu, cand intregul glob pamantesc a inceput sa fie explorat mai mult.

In secolele precedente se gandea in categorii legate de Imperii : mai intai imperiul Egiptului, apoi imperiile Orientului Apropiat, aflate intr-o continua schimbare, apoi imperiul lui Alexandru cel Mare si, in sfarsit, Imperiul Roman.

Citind Faptele Apostolilor este obligatoriu sa ne oprim ca sa analizam un eveniment de o mare importanta pentru evanghelizarea Europei, dar si pentru istoria spiritului european insusi.

Vreau sa ma refer la ceea ce s-a intamplat in Areopagul din Atena, cand a ajuns acolo Sfantul Pavel si a tinut un discurs pe drept cuvant faimos :

“Barbati atenieni, a spus el, din tot ce vad, constat ca voi sunteti foarte religiosi. Caci, strabatand cetatea si observand cu atentie monumentele voastre sacre, am gasit si un altar pe care este scris : “Dumnezeului necunoscut”. Asadar, cel pe care il cinstiti fara sa-l cunoasteti, pe acela vi-l vestesc. Dumnezeu, care a facut lumea si toate cate sunt in ea, cel care este Domnul cerului si al pamantului, nu locuieste in temple facute de mânã [de om],  nici nu este slujit de maini omenesti ca si cum ar avea nevoie de ceva, el care dã viatã tuturor, suflare si toate. El a facut dintr-unul singur tot neamul omenesc care sa locuiasca pe toata suprafata pamantului, i-a fixat timpuri determinate si hotare in care sa locuiasca pentru a-l cauta pe Dumnezeu, fie si numai bâjbâind, si sa-l gaseasca, desi nu este departe de fiecare dintre noi.

Caci in el traim, ne miscam si suntem, cum au spus si unii dintre poetii vostri : “Caci suntem si noi din neamul lui”. Asadar, daca suntem din neamul lui Dumnezeu, nu trebuie sa credem ca dumnezeirea este asemenea aurului, sau argintului, sau pietrei, opera maiestriei si a imaginatiei omului. Dar Dumnezeu, trecand cu vederea timpurile de ignorantã, vesteste acum oamenilor de pretutindeni sa se converteasca”. ( Fap 17, 22-31 ).

Citind aceasta pagina, ne dam seama ca Pavel s-a prezentat in Areopag pregatit : cunostea filosofia si poezia greaca. Atenienilor le-a vorbit inspirandu-se din ideea de “Dumnezeu necunoscut”, caruia ei ii dedicasera un altar. A ilustrat atributele vesnice ale acestui Dumnezeu : imaterialitatea, intelepciunea, atotputernicia, omniprezenta si dreptatea.

Astfel, printr-un fel de teodicee in care facea apel doar la datele rationale, Pavel a facut auditoriul sa asculte vestea misterului Întruparii.

Astfel, a putut sa vorbeasca despre Revelatia lui Dumnezeu in Om, in Cristos rastignit si inviat.

Tocmai in acest moment ascultatorii lui atenieni, care pana in acel moment pareau dispusi sa primeasca favorabil propunerea lui, au reactionat negativ. Citim : “Cand au auzit ei despre invierea din morti, unii l-au luat in râs, altii ziceau : “Despre asta te vom asculta alta data”. ( Fapt 17, 32 ) Prin urmare, misiunea lui Pavel in Areopag s-a incheiat cu un insucces, chiar daca unii dintre cei care il ascultasera l-au urmat si au crezut. Printre acestia – spune traditia – era si Dionisie Areopagitul.

De ce am reprodus in intregime discursul lui Pavel in Areopag ?

Pentru ca el constituie, oarecum, introducerea la ce avea sa faca crestinismul in Europa.

Dupa perioada de splendida dezvoltare a evanghelizarii – care de-a lungul primului mileniu a ajuns cam in toate tarile europene -, a venit Evul Mediu cu universalismul sau crestin : Evul Mediu al unei credinte simple, puternice si profunde, al catedralelor romanice si gotice si al uimitoarelor Summae theologicae.

Evanghelizarea Europei parea sa fi fost nu numai incheiata, ci si maturã, din toate punctele de vedere : matura nu doar in sfera gandirii filosofice si teologice, ci si in cea a artei si a arhitecturii sacre, precum si in cea a solidaritatii sociale ( asociatii de bresle si meserii, confrerii, spitale ... ).

Oricum, incepand din anul 1054, aceasta Europa atat de matura s-a vazut marcata de rana adanca a “schismei orientale”.

In organismul unic al Bisericii, cei doi plamani incetasera sa mai functioneze : mai mult, fiecare dintre ei incepuse sa formeze un organism aproape separat.

Aceasta despartire a marcat viata spirituala a Europei crestine de la inceputul celui de al doilea mileniu.

Inceputul vremurilor moderne a adus cu sine ulterioare fisuri si despartiri, de data aceasta in Occident.

Luarea de pozitie a lui Martin Luther a declansat inceputul Reformei.

I-au urmat alti reformatori, cum ar fi Calvin si Zwingli.

In aceeasi ordine de idei, trebuie sa vedem si indepartarea Bisericii Insulelor Britanice de Biserica lui Petru.

Europa occidentala, care in timpul Evului Mediu fusese un continent unit din punct de vedere al religiei, in zorii epocii moderne a asistat la diferite impartiri, care s-au consolidat in secolele urmatoare.

De aici au derivat consecinte cu caracter politic, pe baza principiului cuius regio eius religio – cine domneste impune religia.

Dintre aceste consecinte nu se poate omite cea trista a razboaielor religioase.

Toate acestea fac parte din istoria Europei si s-au grefat pe spiritul european, influentandu-i viziunea asupra viitorului, ca un fel de anunt al ulterioarelor impartiri si al noilor suferinte care aveau sa apara de-a lungul vremii.

Este obligatoriu sa subliniem cum credinta in Cristos rastignit si inviat a ramas numitorul comun al crestinilor de pe vremea Reformei.

Erau impartiti in relatia lor cu Biserica si cu Roma, dar nu negau adevarul Invierii lui Cristos, asa cum facusera ascultatorii Sfantului Pavel in Areopagul din Atena.

Cel putin asa a fost la inceput. Cu trecerea timpului, din pacate, avea sa se ajunga, treptat, si la asa ceva.

Refuzul lui Cristos si, mai ales, al misterului Sãu pascal – al crucii si al Învierii – s-a ivit la orizontul gandirii europene la granita dintre secolele XVII si XVIII, pe vremea Iluminismului.

Mai intai în Iluminismul francez, apoi in cel englez si in cel german.

In diferitele sale forme, Iluminismul s-a opus la ceea ce devenise Europa prin evanghelizare.

Reprezentantii sai puteau fi, intr-o oarecare masura, asimilati ascultatorilor lui Pavel la Areopag.

Majoritatea lor nu negau existenta “Dumnezeului necunoscut”, ca Fiintã spirituala si transcendenta, in care “traim, ne miscam si suntem” ( Fapt 17, 28 ).

Iluministii radicali insa, la mai bine de cincisprezece secole dupa discursul din Areopag, respingeau adevarul despre Cristos, Fiul lui Dumnezeu care S-a aratat facandu-Se om, nascandu-Se din Fecioara la Betleem, anuntand Vestea cea Buna si, in fine, dandu-Si viata pentru pacatele tuturor oamenilor.

De acest Dumnezeu-Om, mort si inviat, a vrut sa se debaraseze gandirea europeana “iluminata” si a facut tot ce i-a stat in putinta ca sa-L excluda din istoria continentului.

Este o atitudine careia nu putini ganditori si politicieni de astazi continuã sa-i ramana cu incapatanare credinciosi.

Reprezentantii gandirii postmoderne evalueaza critic atat patrimoniul adevarat, cat si iluziile Iluminismului.

Totusi, uneori, critica lor este excesiva, pentru ca ajunge sa nu recunoasca valoarea pozitiilor iluministe in materie de umanism, de incredere in ratiune, de proges.

In legatura cu aceasta, nu putem sa nu observam, in acelasi timp, atitudinea polemica a multor ganditori iluministi fata de crestinism.

Adevarata “drama culturala”, care se desfasoara inca, stã tocmai in faptul ca sunt contrapuse crestinismului idei precum cele de mai sus, care sunt, de fapt, adanc inradacinate chiar in traditia crestina.

Inainte de a merge mai departe cu aceasta analiza a spiritului european, as vrea sa ma refer la o alta pagina din Noul Testament : cea in care Isus propune alegoria vitei-de-vie si a mladitelor.

Cristos spune : “Eu sunt vita, voi mladitele”. ( In 15, 5 ).

Si apoi dezvoltã aceastã mare metaforã trasând un fel de teologie a Întrupãrii si a Mantuirii. El este trunchiul vitei, Tatal – viticultorul, mlãditele sunt toti oameni. Cristos le-a propus Apostolilor aceasta comparatie cu o zi inainte de Patimi : omul ca mlãditã.

De aceasta imagine se apropie Blaise Pascal cand il descrie pe om ca fiind o “trestie gânditoare” * [ *Cfr. Blaise Pascal, Pensées, ed. Brunischvich, p. 347 ].

Totusi, aspectul mai profund si esential al metaforei este ceea ce spune Cristos despre cultivarea vitei-de-vie.

Dumnezeu, care l-a creat pe om, are grija de creatia lui.

Ca un viticultor, o cultivã.

O cultiva in modul Sãu specific.                                                                                           

Altoieste omenirea pe “trunchiul” divinitatii Fiului Sau unul-nãscut.

Tocmai de aceea Fiul vesnic si consubstantial cu Tatal devine om.

De ce aceasta “cultivare” din partea lui Dumnezeu ?

Este posibila altoirea unei mladite omenesti pe acea Vitã care este Dumnezeul facut Om ?

Raspunsul Revelatiei este limpede : inca de la inceput, omul a fost chemat la viatã dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu ( cfr. Gen 1, 27 ), deci esenta lui de om ascunde in sine, inca de la inceput, ceva divin.

Asadar, umanitatea omului poate fi “cultivata” si in acest mod extraordinar.

Mai mult, in actuala economie a mantuirii, omul nu se poate realiza pe deplin decat primind altoiul Vitei divine a lui Cristos.

Refuzand acest altoi, el, de fapt, se condamnã la o omenitate incompleta.

De ce recurgem, in acest moment al reflectiilor noastre asupra Europei, la parabola lui Cristos cu vita si mladitele ?

Poate tocmai pentru ca ea ne permite sa explicam cel mai bine drama iluminismului european.

Negandu-l pe Cristos sau, cel putin, punand intre paranteze actiunea sa in istoria omului si a culturii, un anumit curent de gandire european a marcat o cotitura.

Omul a fost lipsit de “vitã », de altoiul acelei Vite care ii asigura atingerea plenitudinii umanitatii sale.

Se poate spune ca, intr-o forma calitativ noua, necunoscuta mai inainte sau niciodata la aceasta scarã, a fost deschisa o cale catre experientele devastatoare ale rãului, care aveau sa vina mai tarziu.

Potrivit definitiei Sfantului Toma, rãul este absenta unui bine care ar trebui sa se gaseasca intr-o fiinta.

In om, pentru ca este o fiinta creata dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu si mantuit dupa pacat de catre Cristos, ar trebui sa se gaseasca binele participarii la natura si viata lui Dumnezeu insusi, deoarece Cristos a castigat pentru el acest nemaiauzit privilegiu prin misterul Intruparii si al Mantuirii.

Sa il lipsesti pe om de un asemenea bine echivaleaza – ca sa folosim cuvintele Evangheliei – cu a taia “mladita” de pe vitã.

Consecinta este ca mladita omeneasca nu se poate dezvolta catre implinirea pe care “viticultorul”, Creatorul adica, a gandit-o si a planificat-o pentru om.

( extras din Memorie si Identitate - Introducere de Cardinal Joseph Ratzinger Papa Benedict al XVI-lea, Ion Paul al II-lea, Ed. RAO, Bucuresti, 2006 )