Despre Antoanella Motoc si viata in societate

Despre Antoanella ( Iulia ) Motoc si viata in societate

Se intampla de catva timp :  Antoanella ( Iulia Motoc ) este unul din subiectele despre care trateaza articolele din presa din Romania.

Nu am avut in intentie sa scriu despre Antoanella pe blogul meu, catusi de putin.

Sambata trecuta in ziarul românesc Cotidianul a aparut insa un articol despre ea si despre viata ei, as spune, atat personala cat si profesionala.

Ca o paranteza, de duminica trecuta si pana ieri catre orele 13h50 internetul nu a mai functionat.

As putea scrie aceste cateva cuvinte despre Antoanella altfel, sau mai pe indelete, dar intrucat nu am avut in gand sa incep sa scriu pe blog despre Doamna Motoc - prefer sa ii spun simplu, Antoanella - am sa raman numai la cateva idei si un mesaj simplu.

Nu doresc sa o apropii de Antoanella de politica, in niciun caz, dar articolele din presa care scriu si o apreciaza, ii prezinta viata, ii analizeaza cariera, CV-ul, si mai ales, si insist si spun, - mai ales - comentariile din acel spatiu redutabil alocat comentariilor cititorilor presei - au reusit sa ma ingrijoreze si chiar am plans.

Nu obisnuiesc sa incep sa scriu, si nici sa vorbesc altfel decat serios, desi intr-adevar exista nevoia de comunicare la mine, cum exista la cei mai multi oameni.

Am cunoscut-o pe Antoanella Motoc in uma cu mai multi ani, si tocmai de aceea ma intreb astazi de ce persoana ei da nastere unor articole atat de vehemente care o fac pe ea si s-ar spune, numai pe ea, personajul principal care decide soarta noastra, a cetatenilor romani, atunci cand, dintre toti judecatorii Curtii Constitutionale a Romaniei, ziaristii scriu parca mai mult despre ea.

Ultimul articol, cel de sambata trecuta, dar si un altul, mult mai scurt pe care l-am citit pe un alt site, m-au facut sa devin intr-adevar ingrijorata si chiar am plans. Am mai spus aceasta.

Pentru a ramane la fraze si cuvinte simple voi spune ca Antoanella a fost prin anii 1995 unul dintre judecatorii care alcatuiau, barbati si femei deopotriva, colectivul de magistrati-judecatori al Judecatoriei sector 2 Bucuresti.

Mi-o amintesc pe Carmen Airimitoaie, colega mea de birou in acei ani, colega grefiera de sedinta, care vorbea cu mult respect despre doamna Antoanella Motoc.

Carmen a fost o colega la care am tinut mult, o fata tanara care absolvise Liceul German din Bucuresti, blonda, cu parul in nuanta unui blond cenusiu, si cu ochi frumosi albastri, de culoarea cerului senin de vara. O natura calma si linistita, statica, dar care observa totul si cand vorbea, o facea pe un ton foarte judicios.

Carmen era cum spuneam noi la judecatorie, grefiera dnei Antoanella Motoc, adica intra in completul de judecata, in calitatea ei de grefiera de sedinta cu judecatoarea Iulia Antoanella Motoc care era presedinta completului si conducea sedinta de judecata.

De fapt, in acel colectiv al judecatoriei sector 2, si in acei ani, existau doua tinere judecatoare - colectivul era unul foarte tanar - al caror prenume era Antoanella, si, ca un facut, amandoua erau persoane tinere, blonde, inalte, si la inceput de drum in viata ; una cu parul scurt, si alta cu parul mai lungut, chiar lung.

Daca una dintre ele avea niste ochi frumosi, albastri, mari, limpezi, poate pareau usor reci, sau mie asa mi se pareau, desi am vazut-o si zambind, si intotdeauna senini, si un aer imperturbabil, cealalta, adica Antoanella Motoc avea niste ochi mari, caprui si calzi. Daca una dintre ele pasea cu gratie, dar intotdeauna cu o tinuta foarte dreapta, imperiala, pe coridoarele largi ale Palatului de Justitie, ale judecatoriei, pe cealalta, pe Antoanella Motoc, am avut ocazia sa o vad chiar fredonand pentru sine usor, un cantec frumos, leganandu-se, in timp ce astepta o legatura telefonica. O natura mai calda.

Amandoua erau frumoase si asa cum am spus, colectivul, chiar in sensul sau larg, adica colectivul alcatuit din judecatori, grefieri, arhivari, era unul foarte tanar pe atunci si frumusetea era as spune, la ea acasa la judecatoria sector 2, iar tineretea este o minunatie a Creatiei, intrucat oamenii tineri sunt mai mereu optimisti, increzatori si bine dispusi, si fie ca isi dau mai mult sau mai putin seama, ei considerã totusi natural, normal, ca pe umerii lor sa apese sarcini dificile, care implica raspundere, responsabilitate si care, intr-o judecatorie, se inmultesc, cresc vazand cu ochii, de la o saptamana la alta, unitatea de masura fiind teribilul dosar nou intrat pe rolul instantei.

In fiecare saptamana dosare nou-intrate, actiuni si cereri in judecata inregistrate veneau sa se alature in completele de judecata ale judecatoriei, dosarelor din saptamanile trecute.

Dar tineretea poate multe si orice s-ar spune este inocenta.

Este varsta inocentei.

Intr-o buna zi, am cunoscut un tanar, cam de seama mea, care mi-a povestit ca a absolvit liceul Gheorghe Lazar in anul 1985, adica, numai cu un an inaintea mea.

In plus, mi-a povestit ca a fost coleg de liceu, poate chiar de clasa cu Antoanella ( Motoc ).

Era un tanar care o admira si o respecta si pretuia mult pe Antoanella.

Absolvise, daca tin bine minte, una din facultatile Universitatii Politehnice din Bucuresti, poate Hidrologia.

Poate ca cel mai mult m-a impresionat totusi colega mea Carmen Airimitoaie cand, intr-o buna zi, dupa ce judecatoarea Motoc a plecat de langa biroul ei, intrase sa ii aduca niste dosare spre lucru, a tinut singura sa ne spuna pe un ton impregnat de seriozitate, de fermitate : " Doamna Motoc este o doamnã. "

Era un fapt mai rar, sa auzi o grefiera spunand asa ceva, pentru ca pur si simplu grefierele nu discutau si nu afirmau nimic, sau cam nimic despre judecatori ( sau judecatoare ), ci se limitau la a intreba eventual daca judecatorul le-a cautat in absenta lor, sau sa remarce cate dosare au in plus, fata de saptamana trecuta, pe rol, in sedinta cu judecatorul " lor ", caci fiecare grefier avea un judecator " al sãu ", in general, completele de judecata erau stabile, fixe, si prevedeau si respectau aceeasi compunere.

De ce a tinut Carmen sa faca asa, dintr-o data, aceasta afirmatie, mai ales ca nimeni nu cerea nicio explicatie ?

Nici astazi nu stiu.

Dar stiu ca printre ceilalti judecatori ( in majoritatea lor erau totusi judecatoare, tinere femei ) Antoanella Motoc facea o figura distincta.

De altfel, eu am vazut-o numai de cateva ori, si la scurt timp ea a si parasit instanta, dedicandu-se unei cariere profesionale care privilegia Teoria Dreptului, invatamantul, si care lasa deoparte aplicarea Dreptului, practica.

Se intampla prin anul 1995.

In 1999, intr-o zi, ma aflam in Biblioteca Institutului Francez, din Bulevardul Dacia nr.77, din Bucuresti, in dreptul rafturilor cu carti care trateaza despre Drept si Dreptul francez.

Pe raft am gasit o carte mai deosebita, prin aceea ca nu era a unui autor francez, iar numele imi era cunoscut : Antoanella Iulia Motoc.

O carte scrisa in limba franceza.

Intr-adevar, atunci am inceput sa imi reamintesc anii de la judecatoria sector 2, si faptul ca Antoanella era o persoana mai rezervata, care atunci cand intra in biroul de grefieri, era parca, mai mereu grabita, preocupata de altceva, sau si de altceva, care se indrepta tinta spre masa de lucru sau biroul lui Carmen, care ii arata ce anume are sau este de facut in dosarele pe care i le incredinta, si care iesea din birou la fel de silentioasa si discreta precum si intrase.

Avea un alt aer, fata de aerul vigilent, hotarat, prompt, gata de actiune al colegelor ei judecatoare.

Pe chipul ei, in expresia ochilor ei vedeai - la varsta ei tanara - un aer mai cumpanit, mai asezat, si mai sensibil, mai cugetat, ca si cum stia bine ce are de facut, dar stia si ca nu intotdeauna graba este cea mai buna solutie.

Altminteri, pasul ei era hotarat, determinat, cand intra in biroul nostru, o persoana cu un spirit vioi, alert, se vedea insa clar ca exista si ceva, altceva care o facea sa fie poate mai putin spontana, dar mai cugetata, mai putin aplecata sa reactioneze imediat, pe loc, ca si cum toate aceste instincte puternice la varsta tineretii, adica spontaneitatea, graba chiar, datorata energiei varstei tinere, vigilenta, promptitudinea, se regaseau estompate de altceva : cred ca acest  “altceva”  era, si este activitatea ei in domeniul Teoriei Dreptului, un domeniu vast, care, pe masura ce ti se descopera te provoaca si mai mult, si te pune pe ganduri si mai mult, iti da o alta perspectiva asupra vietii.

In mod sigur, Antoanella se deosebea de toti colegii ei, mai ales de toate colegele ei.

Cum am spus la inceput, sunt acestea numai cateva cuvinte : si pentru ca, mai mult, ce ar fi de spus despre Antoanella, nu vad.

Faptul ca, la inceputul vietii ei, si-a ales facultatea de Drept si o cariera in domeniul Dreptului nu cred sa ii fi lasat timp pentru alta activitate, cu exceptia cercetarii altor domenii ale cunoasterii.

Cand si-a ales facultatea, cred ca in cazul ei se poate spune ca si-a ales destinul, cel putin pe cel profesional.

Antoanella a trecut rapid prin viata noastra, a celor care in anii 1995 ne aflam la judecatoria sector 2, totusi a fost si a ramas o figura marcanta, care nu se poate uita.

Si totusi ea tacea.

O persoana discreta si care tacea.

Poate de aceea a tinut Carmen, colega mea pe atunci, grefiera, sa spuna si sa sublinieze ca " Doamna Motoc este o doamna ".

Intr-o instanta care este obisnuita cu conflictele justitiabililor care razbat din dosare si din salile de judecata, si cu vicisitudinile vietii, cu firea oamenilor, - imi pare rau ca o spun, dar in acest caz asa este – care, atunci cand oamenii ajung la un proces, se dezvaluie mai mult in aspectele ei rele, negative, sau neimplinite pur si simplu, si din nefericire nu se evidentiaza prin calitatile sau faptele bune realizate in viata - Antoanella Motoc era o tanara fata, o spun pentru ca asa indica aspectul ei fizic, infatisarea ei de fata tanara, inalta, slabuta si plina de sensibilitate - care tacea.

Parea ca are timp pentru cuvinte, numai atunci cand trebuie spuse, si parea ca are timpul dramuit, calculat.

Pe atunci nu stiam, la inceput, ca are atentia indreptata spre Invatamant, am aflat despre ea acest lucru cu mult mai tarziu, iar viata ca atare, in sine, ne-a despartit cu totul, adica nu am mai stiut nimic nici despre ea, nici despre colegele mele ( cu unele diferente insa, din cand in cand am cautat sa imi revad colegele, sau pe unele din ele ) din trecut, grefiere - si asta timp de multi ani.

Dar nu poti uita oamenii cu care, sau alaturi de care te-ai aflat la un moment sau altul din viata, si ai lucrat.

Nici nu imi amintesc ca prin acei ani, 1995, sa fi schimbat macar un cuvant cu Antoanella.

Cred ca cel mai mult mi-a atras atentia cand am gasit o carte scrisa de ea in franceza, la Biblioteca Institutului Francez din Bucuresti.

Si acuma, vreau sa revin la articolele din ziarele romanesti care vorbesc despre Antoanella.

Cred ca cel mai greu pentru oameni, pentru toti si de pretutindeni este sa se accepte asa cum sunt, sa inteleaga ca nu suntem toti la fel, ca fiecare din noi este o individualitate, chiar daca comunicam, chiar daca ne solidarizam in unele circumstante sau ocazii ( ar trebui sa fim solidari tot timpul, daca ar fi sa urmam litera Constitutiei Romaniei care intr-un articol al sau, la inceput, mentioneaza solidaritatea ca una din valorile noastre, romanesti ).

Imi place cand dimineata deschid ziarele si rasfoiesc titlurile articolelor, ma opresc acolo unde ceva imi retine atentia, sau unde este vorba de aspecte mai mult juridice.

Cred ca ziaristii au nevoie de curaj si mai cred ca ei sunt curajosi, este meritul lor ca ne tin informati, si atunci cand se poate, este delicios ca alaturi de ceasca cu cafeaua fierbinte, aromata, sa deschizi si sa citesti un articol bun din presa.

Dar cred ca uneori ei se reped si se grabesc si nu au in totalitate dreptate.

Daca ei insa vor sa ne tina informati, ei, jurnalistii, in schimb, articolele scrise de ei dau nastere opiniilor, punctelor de vedere ale celor care comenteaza in spatiul de comentarii si care reusesc, prea multi dintre ei, sa socheze.

Cred ca oamenii trebuie sa spuna deschis, dar sa se rezume la fapte, atunci cand ceva ii doare, ii nemultumeste, sau ii revolta, sau cand se simt nedreptatiti. In mod evident, ei trebuie sa vorbeasca, sa se exprime.

Dar prea adesea se inflacareaza si vorbesc despre oameni pe care nu ii cunosc deloc si despre care fac comentarii cu multa vehementa, ca si cum ar da un verdict.

Daca aruncam o privire de ansamblu asupra tuturor comentariilor din toate ziarele romanesti, comentatorii sunt in marea lor majoritate foarte nemilosi si ostili.

Trebuie sa tinem cont de un aspect important, si anume, oamenii se contagiaza unii de la altii, asa este omul facut, unii sunt influentabili, altii au opinii ale lor mai bine determinate, conturate, altii preiau opiniile altora pe diverse teme, subiecte si chiar cu privire la oameni, insa, cu totii la un loc, intr-o anumita masura macar, oricat de mica, ne putem contagia unii de la altii, atunci cand o informatie, - aceeasi - se repeta in diverse ziare, sau o repeta oamenii in dialogurile lor, sau in comentariile lor, automat ea isi va face loc in mintea oamenilor.

Asa incat jurnalistii - si tin sa spun, ca fara articolele lor viata ar fi mai lipsita de informatie si chiar mai nesarata - ar trebui sa fie mai ingaduitori, putin mai atenti si mai nepartinitori atunci cand si ei se inflacareaza si scriu, si scriu, si curge multa cerneala, si altii preiau stafeta de la ei, pe o tema sau alta.

Imi vine in minte si faptul ca oamenii ar trebui fiecare sa respecte munca celuilalt si sa o aprecieze.

Ar trebui sa functioneze concret, respectul reciproc.

Cred ca toti impreuna ar trebui sa caute o solutie, o cale pentru ca fiecare sa se realizeze, sa se implineasca in viata, fiecare om, sa aiba un serviciu, si munca sa ii fie respectata fiecaruia.

In ce priveste situatia care a declansat seria de articole ( si Lumea Justitiei a scris, - dar ce au scris comentatorii !!! ) despre Antoanella Motoc, ea a fost se pare, una de natura politica din nefericire.

Ma intreb mereu de ce Politica ne vrea pe toti nefericiti, in timp ce afirma ca rolul ei este de a ne conduce pe toti intr-o frumoasa ordine sociala ?

Totul a plecat de la suspendarea presedintelui Romaniei in vara anului 2012.

I se reproseaza Curtii Constitutionale, si i se reproseaza parca mai mult Antoanellei Motoc, una din judecatoarele Curtii, faptul de a nu se fi tinut cont de vointa exprimata a opt milioane de cetateni romani : 8 milioane care la Referendumul pentru demiterea presedintelui au spus ca ei nu il mai vor presedinte pe Traian Basescu.

Cu toate acestea, aproape la fel de numerosi au fost cei care au tacut, care nu au votat, daca au tacut nu inseamna ca au fost mai putini.

De ce au tacut ei ? De buna seama ceva i-a ingrijorat, i-a pus pe ganduri, ceva nu le-a placut.

Asa cred, o spun sincer, altfel mergeau si votau cu fermitate.

Oamenii s-au suparat rau.

Dar aceiasi oameni sunt insistent totusi rugati, sau incerc sa spun ca ar trebui sa nu uite ca aceeasi Curte Constitutionala a Romaniei a avizat favorabil propunerea de suspendare din functie, a presedintelui Romaniei.

Si Curtea a spus : da.

Sau nu a spus asa ?

Pentru istoricul evenimentelor din vara 2012 trebuie sa revenim si sa citim pe pagina web oficiala a Curtii Constitutionale.

Ce a spus Curtea atunci cand s-a propus ca presedintele acestei tari care nu cunoaste linistea nicio secunda, sa fie suspendat din functia sa ?

Presedintele Romaniei la randul sau, a intrebat : " Puteti sa imi spuneti ce articol din Constitutie am incalcat, incat am fost suspendat ? "

Apoi, a fost organizat Referendumul pentru ca cetatenii romani sa fie intrebati daca vor sau nu vor, sa il mai aiba drept presedinte pe Traian Basescu.

Ce a urmat a fost aproape un vis urat.

Referendumul a dat nastere unor discutii aprinse, unor discutii si opinii diferite.

Ma gandesc ca articolele care o mentioneaza in presa pe Antoanella Motoc, scriu ca si cum numai de vointa ei si de votul ei ar fi depins soarta presedintelui in exercitiu.

Ca si cum Curtea ar fi fost compusa din judecator unic : Antoanella Iulia Motoc.

Asa a fost ? Asa este ?

Daca un om se simte sau chiar este amenintat, este firesc ca el sa caute sa se apere : este insusi instinctul de conservare.

La fel si Curtea Constitutionala s-a aparat cand, scrie presa, a formulat o plangere la Comisia de la Venetia.

Cine, amenintat fiind, nu se apãrã deloc ?

Totusi, ceea ce ma ingrijoreaza cel mai mult este faptul ca despre Antoanella se scrie ca si cum activitatea ei profesionala, munca ei ar merita prea putin sa fie considerata, avuta in vedere.

Poate ca este in moda timpurilor, in aerul vremurilor ca munca noastra, a fiecaruia dintre noi, sa nu fie respectata.

Am simtit asta atat la judecatorie in trecut, la Bucuresti, lucrand nu-i asa cu cetateni romani, dar si dupa aceea, cand am lucrat cu cetateni francezi.

Nici ei nu respectau munca mea, si munca in general, am avut chiar impresia ca unii dintre ei, si spun unii, caci nu toti, nu au instinctul de conservare si nu isi pun bine in valoare nici munca lor proprie, sau cum s-ar spune, am avut impresia ca unii isi bat joc de toti si de toate si chiar de ei insisi, intr-o buna masura.

Am fost foarte neplacut impresionata de cetatenii francezi, ma refer la aceia cu care am lucrat, si in general, pentru ca in anul de gratie 1999 am fost putin plecata in Franta, am fost destul de neplacut surprinsa de felul in care acum traiesc oamenii acolo, si de felul in care cresc copiii – de maniera generala.

De fapt, evit sa spun anumite lucruri, pentru ca nu mereu e locul si nu mereu e timpul - uneori ma intreb cand va veni timpul, sau daca va veni - si pentru ca unele lucruri, odata spuse, nu aduc pacea.

Iar pacea si linistea oamenilor si intre oameni este pretioasa, utila, de neinlocuit pentru o societate sanatoasa, atat fizic cat si psihic, psihologic.

Depinde ce se doreste ?

O societate in care oamenii sa fie tematori, nelinistiti, pentru ca drepturile nu li se respecta, pentru ca nu exista suficiente locuri de munca, pentru ca un loc de munca nu se pastreaza usor, ba dimpotriva, pentru ca preturile nu inceteaza sa creasca, pentru ca impozite apar si se nasc.

Cum s-ar spune se nasc obligatii si numai obligatii, dar unde sunt drepturile ?

Anii din urma asta ne-au aratat.

Oamenii se sperie, reactioneaza, adesea insa exagerat.

Cand se vor apara unii pe altii, in ceea ce au bun, frumos, intelept, va fi un inceput de adevarata pace si liniste sociala, si implinire, si se vor gasi, se vor naste si locuri de munca si criza va fi trecut demult.

Am spus ca incerc sa nu spun anumite cuvinte, sa nu le scriu.

A inceput in presa sa se vorbeasca despre Antoanella cu ironie, eu asa am simtit, unii chiar, sau cate unul s-a exprimat la adresa ei ca si cum Antoanella nu .... , ca si cum nu ar fi sanatoasa.

Ma feresc sa scriu asta.

Ma doare.

Scriind asa, Antoanella poate fi prejudiciata.

Iar sanatatea nu este un prilej de dispret, de ura, de aratat cu degetul, de ironizat.

Antoanella este o persoana sanatoasa.

Citind randurile din unele ziare, sau cautand cu motorul google punct ro, ma ingrozesc ce poti gasi.

Poate doar daca pe viitor articole despre ea, nu vor fi sterse.

Antoanella explicã cand este intrebata, gasisem un interviu cu ea pe youtube.

Cat priveste viata personala a unui om, a unei persoane, presupun, eu asa simt, ca este dureros sa apara in presa ca o telenovela.

Poate ca, eu sunt sigura ca asa este, se fac deductii care nu corespund situatiei reale, de fapt.

Doar daca o persoana anume nu doreste ea in mod expres, sa dea un interviu si sa vorbeasca despre sine.

Oricum ar fi, la varsta adulta, deja fiecare stie ca viata este complexa, multi au cunoscut si fericirea si nefericirea in diferite imprejurari ale vietii lor.

Fiecare a avut de infruntat greutati, sau dificultati, insasi Istoria Romaniei a fost una greu de infruntat.

Am spus si ca nu doresc sa o am in vedere pe Antoanella prin prisma unei situatii politice, cum a fost incidentul suspendarii din functie a presedintelui Romaniei.

La facultate am studiat in anul intai, un an intreg universitar, adica timp de doua semestre, disciplina Drept Constitutional si Institutii Politice, iar in anul patru si ultimul de la facultatea de Drept, am avut doua discipline, una obligatorie, alta optionala, si deci frecventata numai de unii dintre noi studentii, si anume : Drept Constitutional Comparat ( obligatoriu pentru toti ) si Dreptul Contenciosului Constitutional ( optional ).

Am fost la toate cursurile tinute la aceste discipline.

Profesorul nostru venea adesea cu un brat plin de materiale didactice, as putea spune cu " teancuri " de cursuri de drept constitutional si contencios constitutional, fotocopiate din manualele sale ( doua volume, cu coperti de culoare gri inchis cu rosu ) pe care nu le-a reeditat, republicat incepand cu anul universitar 2005-2006 ( anul intai ) si alte cursuri scrise, chiar manuscrise, si elaborate de el, pe care le tinea si preda chiar si la Institutul National al Magistraturii, unde ne-a spus ca preda auditorilor de Justitie.

Fiind teme specifice Dreptului Constitutional si Contenciosului Constitutional si functionarii Curtii Constitutionale - acelea care au fost discutate in fond, atunci cand fiecare isi dadea cu parerea despre activitatea Curtii Constitutionale in ziare, sau in spatiul de comentarii al ziarelor, am urmarit evenimentele declansate in vara anului 2012.

Uneori situatia de fapt nu isi afla o transpunere fidela, nu se regaseste intocmai, intr-o norma juridica.

Iar legile, se stie, nu multumesc pe toata lumea si nu pot fi adecvate tuturor situatiilor care se ivesc.

Ele sunt rigide sau excesive chiar uneori.

De fapt, de aceea ele evolueaza, de aceea vorbim despre o dinamica a Dreptului.

Principiile Dreptului alcatuiesc partea statica, stabila a Dreptului.

Ceea ce a decis Curtea Constitutionala in privinta Referendumului, subiect sensibil, a fost insa in acord cu regulile si cu legile.

Ei bine, cu privire la evenimentele care au adus in Romania, in prim plan Curtea Constitutionala se pot scrie mai multe observatii sau remarci.

Si fiecare stie asta.

In mod normal, Curtea Constitutionala prin judecatorii ei, trebuie sa respecte niste reguli, da, dar in mod normal si in cadrul unei societati normale, care nu se revolta intr-atata incat sa ameninte un judecator al Curtii, cazul judecatoarei Aspazia Cojocaru.

Si acest lucru ar trebui avut in vedere.

Se cere oamenilor, se cere angajatilor, - oricarei institutii in general vorbind - sa respecte niste reguli, sau un regulament.

Asa este.

Dar se pleaca de la premisa ca un regulament este prevazut pentru vremuri de pace si vremuri de liniste si ordine sociala.

Regulamentele de organizare, de functionare a unei institutii, instante ( si judecatoria are unul si foarte precis, de ordine interioara ) sunt elaborate pentru vremuri de pace sociala, de ordine sociala.

Nu ii poti cere unui om, unei fiinte umane sa nu se apere atunci cand viata, onoarea, reputatia ei este in mod clar amenintata.

Nici unei institutii nu ii poti cere acest lucru, cand simti ca institutia in existenta ei institutionala e amenintata, nu trebuie oare sa reactionezi ?

Instinctul de conservare este inscris in ADN-ul uman, al fiintei umane.

Cati dintre noi oamenii si cetatenii vor merge in contra propriului lor ADN ?

Raspunsul ar fi simplu la prima vedere : cei care nu sunt oameni, care nu au un ADN care sa fie acela ce redã structura unui ADN uman.

Cand vremurile se tulbura, sau cand activitatea unei institutii este bulversata de aspecte nou-aparute, care nu sunt controlate, fie ca nu pot fi controlate, fie ca nu se doreste - se ridica o intrebare simpla de tot : daca prin urmare, conditiile de existenta ale oamenilor si ale unor angajati se modifica, putem utiliza si putem sa ne marginim la respectarea fidela a regulamentelor date ?

Mai sunt regulamentele respective de actualitate, isi mai pot ele indeplini functia, rolul, misiunea ?

Am remarcat acest fapt in trecut la judecatorie, cand, in fiecare saptamana, si de la an la an, mai mult, tot mai mult, dosarele din cadrul unei sedinte de judecata ( completele erau fixe, stabile ) se inmulteau, si cresteau numeric tot mai mult.

Iar numarul personalului angajat ramanea constant, acelasi, ba, mai rau chiar, uneori mai pleca cate unul din noi, din diferite motive, si ramaneam si mai putini.

Efectivele saraceau si dosarele cresteau vazand cu ochii.

De fapt, ele cresteau, cate unele si la propriu, in volumul lor, si in volume, pe volume adica.

Deveneau grele cu adevarat, o povara fizica.

Ei bine, daca o instanta are sa zicem spre exemplificare, 10 grefieri de sedinta, si dosarele instantei, saptamanal, cresc si devin tot mai numeroase si asta continuu, fara intrerupere, fara sa stagneze, este corect, este logic ca regulamentul instantelor sa ramana de actualitate, cata vreme el prevede si mentioneaza niste termene, in ore, de redactare a tuturor lucrarilor ce se impun intr-un dosar ?

Si aici apare o reactie gresita si nesanatoasa : li se cere oamenilor, grefieri, judecatori, angajatilor, cu mic, cu mare, sa continue sa indeplineasca criteriile cerute de un regulament care nu isi mai afla actualitatea, care devine perimat, prin forta imprejurarilor.

E perimat da, pentru ca un astfel de regulament, odata ce nu mai este in acord cu realitatea nu mai este respectat, deci putem spune ca si in cazul dosarelor pe rol, ca ramane in nelucrare.

In dreptul civil, in anul intai de facultate, in sesiunea de iarna, ( anul universitar 2005-2006 - repet pentru fixare si pentru reamintire in sine, pentru a nu forta memoria oamenilor, a cititorilor ), profesorul Corneliu Turianu a avut mai multe subiecte elaborate pentru examenul de drept civil, si unii dintre colegii mei au gasit in biletelul cu subiecte, Teoria Impreviziunii.

Despre Teoria impreviziunii, putem citi in materia contractelor.

Asa cum denumirea o indica " impreviziunea " ne trimite cu gandul la ceva neprevazut, la imprevizibil, la ceva care nu a existat si nu exista si nu a fost avut in vedere, o imprejurare, un fapt, - la momentul incheierii unui contract.

Daca elementul acesta imprevizibil incepe la un moment dat sa se manifeste, apare, direct spus, care va fi soarta contractului ?

Plecam de la ideea ca partile care au incheiat contractul nu au avut in vedere, nu le-a trecut prin gand macar ca ceva imprevizibil va aparea, se va manifesta la o data ulterioara semnarii contractului lor.

Sunt convinsa ca nu trebuie sa li se ceara oamenilor imposibilul, de exemplu sa raspunda unor criterii cand acestea nu sunt firesti, nu pot fi indeplinite de fiinta umana, asa cum este ea creata - atunci cand din capul locului, o lege, un act normativ sau chiar un regulament este excesiv, absurd, abuziv, nelalocul lui mai clar spus, mai simplu spus, sau cand criteriile nu mai sunt de actualitate.

Toate legile, si regulamentele, toate normele pleaca in fond de la fiinta umana, chiar si normele sociale, care de fapt, ele conduc la normele juridice in cele din urma.

De la om la comunitate, la societate, la social, ajungem la lege.

De aici am exclus si nu am amintit, normele religioase.

Pentru ca in zilele noastre, daca unii au o inima mai buna - omului nascut si educat sanatos, si care traieste intr-un mediu sanatos, ii e dat sa fie uman si bun - si tin cont de Dumnezeu, multi se socotesc undeva deasupra Creatorului, convinsi fiind ca ei pot rezolva totul si in orice moment numai prin ei insisi, iar altii in fine, o alta categorie cred ca se simte de-a dreptul incomodata de Dumnezeu.

Faptul ca Dumnezeu exista, sau ca, cei mai multi oameni, cum, necum, totusi cred ca El exista, pe unii ii incurca la maxim si ii deranjeaza.

Acestia din urma ar fi trebuit sa fie intrebati daca vor sau nu vor ei, ca Dumnezeu sa existe - cred ca unii asa gandesc, judecand dupa actiunile si faptele lor.

Daca unii vor gandi citind, ca nu suna logic, ei bine, desigur, dar oare faptele rele sunt logice prin natura lor insasi ?

Nu vreau sa ma indepartez de la subiect, insa totusi pot spune ca exista stiinte si domenii ale cunoasterii, in care chiar si practicienii si-au pus intrebari si s-au dedicat unor cercetari si studii, psihiatri, psihologi, teologi.

Unii chiar s-au intrebat daca raul este o boala.

Este raul si rautatea o boala ?

Biserica il denumeste pacat.

Psihiatrul il denumeste boala.

Ca fiind ceva gresit, ceva in ultima instanta care se opune binelui si deci care este .... rau.

Sunt oameni rai, oameni bolnavi ?

In felul sau si psihologia judiciara s-a preocupat de aceasta intrebare, adica in domeniul judiciarului, si la fel si medicina legala.

Fireste insa ca boala in sine, este ceva mai complex.

Ea izvoraste din pacatul omenesc, spune Biserica, ea izvoraste si din stres, din griji, din nelinistea omului justificata, atunci cand un om este amenintat, atunci cand isi vede drepturile calcate in picioare si nu si le poate pune in valoare.

Boala vine si din pacatul altora asupra noastra.

Stresul conduce chiar la cancer, la boli de inima.

Ma intreb daca unii cred ca exista o ierarhie a bolilor, cã unele merita atentie, iar altele merita desconsiderare ?

Ma intreb daca altii uita ca omul in sine e alcatuit din materie, si materia e supusa scurgerii timpului, uzurii firesti, a imbatranirii, dar este si fragila.

Ma intreb citind articolele de presa despre Antoanella si comentariile la aceste articole, de unde atata rautate, de-a dreptul inumana, atata lipsa de intelegere la oameni, caci presupunem ca oamenii sunt cei care scriu.

Ma intreb de ce, in ipoteza in care ele exista, sau au existat in viata unei persoane, necazurile omului trebuie privite cu ura, cu totala desconsiderare, cu dispret, de undeva de sus, sau poate de jos, foarte de jos ?

Caci de Sus nu ne poate privi pe toti decat Cel de Sus, care ne-a creat pe toti si ne cunoaste pe toti si in fiecare moment.

Cineva se crede infailibil, nesimtitor si rece, de neatins de viata cam instabila, cam rea, de care cu totii ne plangem ?

A trecut cineva printr-o viata de om fara sa fi cunoscut durerea, tristetea, vreun esec, o neimplinire, o rautate a altuia la adresa sa, o nedreptate ?

In schimb cei mai multi astazi au cunoscut si cunosc, asa este moda timpului si cerinta timpului - bancile facultatilor, sau macar manualele facultatilor, toti au studiat, au facut studii, au citit, au invatat, si cu cat studiaza mai mult, cu atat unora viata li se pare mai straina. Sau, legatura dintre teorie si practica pare a nu se mai face.

Este ciudat, pentru ca studiem : medicina, psihologie, psihiatrie, medicina legala, psihologie judiciara, drept, teologie, filozofie, sociologie, in primul rand pentru a deslusi mai bine viata, omul.

" Dreptul pune in centrul sãu omul ", una din propozitiile care imi rasunã in minte cand imi amintesc cursul de Teoria Generala a Dreptului din anul intai, si pe profesorul care isi expunea prelegerile sau isi tinea cursurile.

Oare acestea sa fie vorbe goale, spuse de la inaltimea unei catedre, vorbe scrise si care raman ascunse in paginile cartilor, ale cursurilor pe care nu toti ajung sa le cumpere, sa le deschida, unii se lupta si azi cu saracia, da, chiar asa, altii se lupta cu lenea, altii nu vor sa urmeze o facultate ( si este de inteles, in fond, de ce sa fie toti “ obligati “ sa faca o facultate ? ), dar exigentele societatii vor ca pentru pastrarea in bune conditii, pentru siguranta chiar a locului de munca, sau pentru dobandirea unui loc de munca, omul sa faca o facultate.

Desigur ca trebuie tinut cont de faptul ca, un anumit cinism, o lipsa de intelegere pentru tot ce este omenesc se manifesta cam peste tot la ora actuala, continuand insa in directia aceasta, oamenii nu vor ajunge la un rezultat favorabil, de aceea unii care sunt poate exasperati de viata grea, de criza economica, sau de alte dificultati, ar trebui sa stie ca singura solutie care ii ramane unui om este sa traiasca ca un om, sa nu caute sa fie altfel decat l-a daruit natura.

Pentru ca am remarcat ca azi se fac aprecieri neplacute, urate, violente chiar despre fizicul si infatisarea oamenilor si de multe ori, a femeilor.

Am remarcat acest lucru mai cu seama citind comentariile din ziarul Lumea Justitiei, dar remarci neplacute se fac despre oameni, femei si in comentariile altor ziare.

Cat despre Antoanella : ea a ramas o persoana tanara si este tanara, judecand dupa varsta pe care o are, o persoana care s-a dedicat studiului, care citeste mult, iar in ce priveste stilul ei vestimentar, este acelasi astazi ca si in trecut, intotdeauna a reusit si a preferat sa fie si eleganta, dar si simpla.

Cineva, care nu s-a identificat, intr-un comentariu scris dedesubtul unui articol publicat de Lumea Justitiei sau Luju punct ro, a facut chiar o remarca cu privire la stilul ei vestimentar.

Am remarcat ca alte comentarii privesc ideile neinspirate care asociaza culoarea parului unei femei, cu nivelul sãu de inteligenta, se vorbeste intotdeauna ca,  “desigur” blondele ar fi fapturi mai putin inteligente.

Cu cata usurinta se vorbeste !

Si daca asa judeca niste adulti, situatia chiar ingrijoreaza.

Daca ar fi sa analizam macar asa putin, remarca rautacioasa la adresa femeilor blonde, ei bine, am avea mai multe de spus si anume : in decursul timpului, culoarea parului multor oameni se schimba, deci ce concluzie putem trage de aici, mergand dupa ‘ rationamentul” care vrea ca blondele sa fie mai putin capabile intelectual ?

In alta ordine de idei, multe femei isi schimba culoarea naturala a parului, pentru ca vor sa incerce si alte culori, pentru ca asa vrea moda.

Macar si din aceasta perspectiva, si cred ca tot se vorbeste cu usurinta la adresa femeilor.

Pentru a nu mai mentiona lipsa de respect fata de femei care este din ce in ce mai manifestã, un aspect care ridica semne de intrebare cu privire la starea societatii : de ce femeile nu mai sunt respectate ?

Citind ziarele care o aduc in atentia noastra pe Antoanella, si care o analizeaza, care de fapt se intreaba cine sunt judecatorii Curtii Constitutionale, dar cine este Antoanella, cine i-a propus, cine i-a numit judecatori pe membrii Curtii Constitutionale, imi spun ca, daca despre ceilalti nu stiu, cu privire la Antoanella poate ca lucrurile sunt mult mai simple.

Si stiu ca am cunoscut-o prin anul 1995, pentru ca in acel an am inceput sa lucrez la Judecatoria sectorului 2 Bucuresti, si mai stiu ca in anul 1999 am “descoperit” o carte scrisa de ea in limba franceza, si mai stiu ca imi plac oamenii, imi plac vietile lor, dar ele trebuie intelese, trebuie privite normal, mai stiu si ca Serban vorbea foarte frumos despre Antoanella in trecut, pentru ca au fost colegi de liceu, la Lazar, iata, daca ma gandesc bine, eu am facut liceul la Balcescu sau Sfantul Sava, liceul “rival” cel putin in cartea “ Cismigiu & company “, o carte pe care nu am putut-o avea niciodata si deci nu am citit-o niciodata, dar despre care am auzit ca punea in evidenta liceul Gheorghe Lazar, dar si pe “rivalul” sãu, liceul Nicolae Balescu sau Sfantul Sava, cele doua licee si-ar fi ‘impartit” parcul Cismigiu, caci si unul si celalalt se aflã construite in apropierea acestui parc bucurestean indragit.

Stiu ca mai putin mi-au placut conditiile de lucru si de viata in judecatorie.

Anii in care am lucrat in judecatorie, apartin trecutului.

Am inceput sa lucrez acolo cu mult entuziasm, specific tineretii, in anul 1993, la Judecatoria sector 1, unde am revenit la inceputul anului 1998, dupa ce din 1995 am lucrat la Judecatoria Sector 2, m-am simtit ca o minge de ping-pong, si am fost uimita sa vad cat de putin sunt grefierii si chiar si judecatorii uneori sau intr-o aumita masura – respectati in calitatea lor de oameni, de fiinte umane.

Legea fortei domina si am fost foarte nemultumita, chiar speriata, si nu in ultimul rand s-a nascut in mintea mea ideea, ca o necesitate, de a cauta un alt loc de munca.

Desigur ca atunci cand vezi in jurul tau, ca viata unui om nu valoreaza, ca munca ii e nepretuita, calcata in picioare, dispretuita, desi el face tot ce poate pentru a munci cat mai bine, cand vezi cat de multe eforturi faci si ca in loc de aprecieri, primesti reprosuri vii, ai toate motivele sa te intrebi ce se intampla cu oamenii, cu societatea si care iti va fi viitorul in aceste conditii ?

Oamenii nu sunt roboti si am impresia azi mai mult ca oricand, dar am avut impresia aceasta inca din anii 1993 si urmatorii in judecatorie, vazand viata intr-o instanta, cã oamenii sensibili, sau mai sensibili, cã oamenii care sunt umani pur si simplu, sunt dispretuiti, aratati cu degetul, socotiti nelalocul lor.

Ori, nu este asa.

Omul cata vreme este om si se poarta ca atare, este la locul lui, intre oameni.

Am vazut si oameni care nu mai pareau oameni dupa modul lor de reactie, sau am auzit despre reactii ale unora, incredibile : de pilda, cum este cand o persoana, sa zicem ca era inspectoare, judecator-inspector din Corpul de Inspectori, tipã langa o grefiera-dactilografa, care de mai multe minute pur si simplu zace lesinatã, da, lesinata la propriu, fara cunostinta, ca vezi bine, grefiera respectiva nu a terminat niste dosare de dactilografiat.

Dar grefiera lesinata avea nevoie de un doctor langa ea si inca urgent.

Cine o putea auzi de judecatoarea inspectoare ?

Grefiera fiind lesinata nu mai auzea.

Iar grefierii care au auzit-o ei, pe inspectoarea judecatoare au dat fuga sa spuna si altor grefieri ce se intamplã.

Daca un adult, o femeie care este judecatoare nu vede langa ea o persoana, un om lesinat, ce mai putem spune ?

Grefiera nu mai auzea si judecatoarea nu vedea. Sau nu intelegea realitatea.

Ma intreb ce au devenit : grefiera care lesinase si judecatoarea care dorea sa faca poate, exces de zel, mai tarziu am auzit ca dorea sa promoveze.

Dar, cum ?

Calcand la propriu peste oameni lesinati ?

Si, de ce ?

De ce ar fi meritat o promovare, in loc de un macar simplu consult la psiholog.

Exista si oameni rai, din nefericire ei exista.

Dar, ei ar trebui sa fie si sa ramana niste exceptii in viata noastra si sa simta dezaprobarea celorlalti, a celorlalti care nu sunt rai. In orice caz, nu ei ar trebui sa ii “inspecteze” pe ceilalti.

Sunt convinsa ca unica solutie pe care o avem este sa privilegiem viata cu tot ce este omenesc in ea.

Am citit de curand un articol in ziarul francez Le Monde, care m-a speriat de-a dreptul.

Cativa jurnalisti au petrecut o zi alaturi de oameni care si-au pierdut locurile de munca si casa si care traiesc de azi pe maine, sub cerul liber.

Foarte pe scurt, ne era prezentata in cateva cuvinte, viata fiecaruia dintre aceia, unul era in varsta de 50 de ani si fusese functionar la Politie, in Belgia, a fost un om casatorit, avea doua fiice, si a divortat, moment la care a pierdut pesemne, sigur, casa, a deprimat si a plecat din Politie, apoi din Belgia, crezand ca in Franta se va redresa, dar, a venit criza economica si nu a mai gasit nimic de lucru ; ca el, altii muncisera un numar de ani de zile si se aflau fara loc de munca.

Mai mult nu stim despre ei, insa sa vezi cum creste numarul oamenilor care cauta un adapost de noapte, acestea fiind, scria articolul, arhipline, nu poti sa ramai indiferent, sa nu te ingrijorezi.

Parca peste tot oamenii au ajuns inraiti, rai, cu toate ca ar trebui sa vada toti ca rautatea nu aduce nimica bun.

Ma gandesc ca pana nu demult, sa ajunga un om, cum a ajuns acel politist, la 50 de ani, dupa o viata lucrand in Politie, pe drumuri, era considerat – asa cred -  un fapt cumplit, de o gravitate extrema, inimaginabil, si astazi, in Franta, in Belgia o astfel de situatie e privita impasibil.

Mie mi se pare un fapt grav, grozav, o grozavie, o lucrare a Raului, sau, cum se spune, asa vine vorba “ si-a bagat necuratul coada “ si viata oamenilor a fost data peste cap.

As mai spune ca asa simt, asa vad, ca oamenii care au ramas oameni, sunt pedepsiti, sanctionati, criticati, li se reproseaza ca sunt umani, ca citesc, ca sunt prea romantici sau poetici, li se reproseaza ca au sentimente, sau chiar ca au limitele lor fizice, si le au, in mod clar, si limitele lor psihologice.

In anii petrecuti la judecatorie, vedeam viata grefierilor si eu am trait-o cativa ani de zile, era umpluta pana la refuz si alcatuita din dosare si cu privire la munca grefierilor erau numai critici pronuntate.

Ni se punea ca putem fi chemati expres chiar din concediul de odihna, prin ordin de serviciu, si totusi, o parte din concediu, vara, il petreceam lucrand dosarele din ultimele sedinte de judecata, pentru ca nu aveai dreptul si concret nu iti era ingaduit sa pleci in vreun concediu, fie el si medical, daca aveai dosare in lucru : si ele erau necontenit in lucru.

Revenind la Antoanella Motoc, o pastrez in minte ca pe o tanara discreta, care nu se lua de oameni, de grefieri, nu simtea nevoia sa vorbeasca cu desconsiderare, cu rautate, cu malitie despre oameni in general.

Sa nu uitam ca ne aflam intr-o judecatorie unde reclamatia si reclamatiile erau des intalnite, erau zile in care la usa biroului grefierei-sefe, anticamera biroului presedintelui instantei, se faceau cozi si oamenii se inscriau in audienta sau isi asteptau randul la audienta.

Cu totii reclamau ceva.

Cu totii erau nemultumiti de ceva.

Cu totii doreau ceva : poate ceva bun ( isi cereau drepturile in dosarele lor in care erau implicati ca parti ), poate ceva mai putin bun.

La fel cum a aparut, intr-o buna zi, pe neasteptate in biroul nostru de grefiere, la fel, intr-o buna zi, pe aceasta nu o stiu, a si disparut : Antoanella a plecat dar impresia pe care a lasat-o a ramas.

Dupa aceea m-am imprietenit, intr-o oarecare masura, cu Carmen Airimitoaie, pentru ca, din cate stiu, am impresia, - din cate stiam eu, dar eu nu stiu totul – ca grefierele nu se imprietenesc, desi pot fi colege in acelasi birou cativa ani buni de viata, zi de zi, si cand terminam ziua de lucru, cateodata plecam pe jos de la serviciu, judecatoria sector 2 se afla in Palatul de Justitie ( unde azi este Curtea de Apel, de fapt si in acei ani Curtea de Apel era tot acolo ), caci aveam nevoie si de putina miscare si sa respiram aerul curat de afara, si ne-am oprit odata la un magazin care a existat mai demult, numit “ Delta “, un magazin cu specialitati de peste, preparate de peste, pe locul in care astazi pe Calea Victoriei, la intersectia cu fostul “ Romarta Copiilor “ este “ Pizza Hut “, la Universitate.

Mai intram si prin magazinele de Confectii sa privim hainele, vreo fusta, vreo rochie, sau alt articol de imbracaminte.

Apoi ne opream tocmai la Luteranã, la statia RATB de 368 si luam autobuzul spre casa, ea cobora intotdeauna inaintea mea.

In vara anului 2007 ma aflam la practica ( eram la finele celui de-al doilea an de facultate, anul universitat 2006-2007 si trebuia sa facem practica de specialitate ) la Curtea de Apel Bucuresti, adica in sediul Palatului de Justitie, am cautat-o pe Carmen Airimitoaie, si i-am gasit biroul, insa o colega care in trecut mi-a fost colega la judecatoria sector 1, si acum se afla in acelasi birou cu Carmen, mi-a spus ca nu este la serviciu, apoi ea, sau o alta grefiera, careva mi-a spus ca lipseste – lucru care ma uimea pe mine, sa lipseasca Carmen, cum sa lipseasca, Carmen nu lipsea, si in general, grefierele nu lipseau, era lucru mare sa fi absentat vreuna din noi ! – pentru ca o masina a dat peste ea si a lovit-o.

In aceeasi perioada si mie mi se pareau masinile conduse cu agresivitate, nerespectand pietonii, trecatorii, si chiar si pe stradutele mici, inguste, de cartier, acolo unde pe o parte a stradutei sunt parcate masini, si unde cand o masina iti vine din fata, daca esti pe jos, nu ai cum sa te dai la o parte, unde sa te refugiezi, mie mi s-a intamplat, dupa cum remarcasem ca pe trecerea de pietoni, daca nu exista semafor, multi conducatori auto nu pun frana, ci merg cu aceeasi viteza, odata am vazut cum unul a accelerat expres cand s-a apropiat de trecere si era sa calce o tanara femeie care traversa cu caruciorul cu copilul ei micut, biata femeie si-a facut cruce cand s-a vazut pe trotuar in siguranta, era tanara, viguroasa, si abia a reusit sa impinga in goana carutul pe asfaltul trotuarului, ca deja in spatele ei a trecut masina in mare viteza.

Din clipa aceea am cautat sa trec strada numai si numai acolo unde exista un semafor care sa existe si sa functioneze.

Si tot am avut ocazia sa vad cum pe rosu, in loc sa stea la semafor, unii soferi accelerau in dispretul pietonilor.

Cu privire la acestia m-am intrebat adesea unde se grabesc si de ce nu au timp, caci provocand un accident, unde te vei mai grabi dupa aceea ? Doar daca nu esti sigur ca lovind un pieton vei fi scutit de pedeapsa.

Lucrand cu oamenii nu ai cum sa ii uiti, sa nu te atasezi de unul sau altul, sa nu cauti sa ii cunosti, sa ii intelegi, si asa s-a intamplat in judecatorie.

In schimb, dupa acei ani, am putut vedea ca exista locuri de munca in care exista si mai putina empatie si solidaritate sau intelegere intre angajatii unei colectivitati.

Au trecut multi ani, nu-i asa, din 1995 ?

Prin anul 2010 am intrat pe facebook, unde, cu uimire am gasit-o intr-o zi pe Antoanella.

Nu o cautasem.

Dupa cateva zile de ezitare, i-am trimis o cerere de prietenie, dupa cum tehnic vorbind, functioneaza facebook-ul.

Ma asteptam sa nu primesc un Accept din partea ei, avea pagina restrictionata, la inceput eu nu am avut-o, abia mai tarziu, dar, in mod surprinzator, acceptul ei a venit repede.

Si cand mi s-a adresat, caci am avut cateva schimburi cu ea, dialoguri scurte as zice, mi-a spus “olivia”, in mod clar, mi-am spus eu in sinea mea nu m-a uitat si are o memorie, tipic pentru o judecatoare, foarte buna.

Oricum, era pentru prima oara, caci in trecut nu am schimbat nicio vorba cu ea macar, atunci, demult in 1995.

Despre anii din judecatorie nu imi amintesc cu placere, au fost ani din viata mea, am pornit cu entuziasm in aceasta “ aventura “, caci viata intr-o instanta in acei ani, era o aventura adevarata, in sensul ca nu stiai niciodata ce aduce ziua de maine, totusi, te puteai astepta, dar nu stiai de la inceput, ca ziua de maine, sa aduca mai mult dosare si cu timpul, am inteles, si tot mai “indracite” critici si ordine, spre a nu se plati ore suplimentare, a nu se acorda prima unora sau altora, si chiar a nu mi se acorda prima.

Cu toate ca prima era simbolica.

In schimb, am avut o singura data platite orele suplimentare, si se simtea la salariu, motiv pentru care grefiera mea sefa, sa fi fost prin 1998, la judecatoria sector 1 Bucuresti, a primit expres un telefon cu indicatia si ordinul sa nu se mai repete, si cu intrebarea de ce a facut asa ceva, cum a putut ?

Ma gandesc si azi cata incredere am avut sa ma angajez in judecatorie, eram convinsa ca totul nu poate fi decat bine.

Muncind zi de zi undeva, practic poti spune ca pe acolo pe unde ai trecut, ai lasat ani din viata ta, ore de munca lungi, zile de sambata cand se venea la serviciu, pentru ca munca trebuia terminata, dar, desigur nu avea cum sa fie terminata, intrucat continuu se inmultea, si atata rautate, cinism, desconsiderare, nedreptate te sufoca, te doare.

Mi se parea incredibil sa fii criticat cand muncesti, pentru ca muncesti.

Prin urmare, cand am regasit-o pe facebook pe Antoanella, nu mi-a venit sa cred, m-am bucurat, mi-am amintit anii de judecatorie, dar si toate neajunsurile, apoi m-am gandit la Carmen Airimitoaie, buna mea colega de birou in trecut, si in cele din urma, i-am cerut Antoanellei acceptul de prietenie.

Acum insa gasesc in presa multe articole despre ea sau care o mentioneaza si pe ea, si trebuie sa o spun : ma doare ca se scrie neplacut despre ea.

Au existat oameni in instante despre care eu cred ca au fost si au ramas oameni rai.

Dar despre rautatea lor nimeni nu a scris niciodata nimic, este ca si cum ei nici nu exista. ( Despre o persoana totusi s-a scris, dar daca s-a scris, ma gandesc ca poate din cauza ca era un caz disperat, de rautate ).

Sau poate aceia care refuza sa inteleaga natura umana a angajatilor se considera oameni buni si merituosi, aceia care nu le acorda drepturile lor angajatilor nici in calitate de angajati, dar nici ca oameni, pur si simplu.