Trubadurul ( 2 sau ultima parte ) ( Barbu Stefãnescu Delavrancea, lucrare apãrutã în anul 1922 )

Trubadurul ( 2 sau ultima parte ) ( Barbu Stefãnescu Delavrancea, lucrare apãrutã în anul 1922 )                                                                       

“Tata inceput sa sufle greu. Imi facu semn sa m’apropii de el. Eu iesii de sub cojoacã si mã lungii langa dansul. Ma imbrãtisã, si cand eu ii zisei – “Tatã, ma doare” – el ma sãrutã pe frunte, si tarziu isi deslipi buzele de pe fruntea mea. Ma incinse caldura. Ochii ma usturau. Picioarele nu mi se astamparau cautand racoarea. Degetele m’ar fi fript daca s’ar fi alaturat. Si tocmai cand atipii, simtii o mana rece care mi se infige in spinare. Auzii bine un “ah !” nabusit. Cercai sa fug din pat si rãmãsei spanzurat in mana tatii, teapana si inclestata in spatele camasii mele.

“In acea svârcolire un fulger imi trecu prin minte : “Desigur si tata a murit, si Bãlaea va muri. Mi s’a izbandit visul... intocmai !

“Cu sor’mea se dusese mangaierea, cu tata cantecele, cu Bãlaea dragostea.

“Ma intremasem.

“Luna lui Iulia era calda si vesela. Singura sorã ce-mi mai ramasese, ai carei ochi nu erau verzi, mi-aduse capsune si dude albe. Ma treziam ca dintr’un somn lung. Nu-mi ramasese din toate nefericirile decat un fel de amintire pierduta in mintea mea ca intr’o negura adanca.

-         De ce nu mai cantã tata ?

-         A murit, raspunse ea, ridicandu-mi parul de pe ochi si netezindu-ma pe obraji.

Dar Colia ? Mi-e dor de dansa.

-         S’a dus Colia, biatã Colie !

-         Dar Bãlaea ? N’am vazut-o de-atata vreme !

-         Bãlaea ? ... Nu se stie nimic de dansa. Traia din use in use... Unii spun ca a murit si-a ingropat-o popa pe seama Bisericii.

“Atunci mi se paru ca ma aflam in pustii locuri : nemarginire, mutenie, cer albastru. Si mi-era dor, si n’aveam cui sa spui dorul. Incepui sa plang. Viata mi se stinsese cu izbandirea visului de care mi-adusei aminte.

Trubadurul statu neclintit in picioare. Buza de jos ii tremura. Clipia des ca si cum ar fi voit sa alunge niste vedenii.

-         Destul, ii zise unul din noi. Ne-ai obosit. Culca-te jo. Odihneste-te. Ce te uiti asa ? Nu e nimic. Nu vezi nimic decat cerul limpede.

-         Ba vãz ! raspunse Trubadurul.

Ochii i-se desfacura mari si turburi, gura i-se dechise larg. Pieptul i-se umflã.

-         Ba vãz ! Vãz bine, ceeace voi nu puteti vedea ! Fata dela disectie era Bãlaea... albã si rece ... pe masa de marmura...

-         Nu putea fi ea. Ti s’a spus de mult ca a murit.

-         Nu, nu, se facuse nevazuta.... O fi inselat-o cineva...a furat-o... era sãrmanã de parinti... Numarul douã nu m’a inselat. Visasem ca murise trei... au murit numai doi. E un numar fatal. Cand intalnesc un chip ciudat, pentru întãiasdatã, ori pe ce ulitã m’as duce, pana seara, trebuie sa-l intalnesc a doua oara. Cand oiu râde intr’o zi, e cu neputinta, in aceeas zi, sa nu rad a doua oara, desi foarte rar mi se intampla sa râz. O data mi s’a spus de un domn, cu dinti frumosi, ca are dinti falsi ; de altul ca inseala la carti : de nu stiu cine ca se insoara a treia oara ; de un ministru ca se imbatã, si de un advocat ca face testamentele muribunzilor asa ca a le mosteneasca intreaga avere. Pana seara, in aceeas zi, mi s’a vorbit, despre altii intocmai ca de cei d’întâi.

-         Credeam, adaugã Trubadurul, ca la disectie am intalnit o a treia fiinta care sa semene cu sor’mea si cu Bãlaea. M’am inselat. Si de astãdat douã a batut pe trei. Bãlaea era pe masa de marmura. Am cercetat in catastivele Bisericii, am citit pe toate crucile. Numele ei lipsia. A rapit-o cineva, si nimeni nu s’a ingrijit de dansa : o belea mai putin la use, o imbucatura de pâne castigata ! ... Oamenii sunt fara inima... Caini !... Hoti ! ... Stârvuri... Nu mai sunt oameni !... Cultura i-a ucis ! ...

-         Nu ai destule dovezi....De unde stii ?

-         Era ea.... era ea ! raspunse Trubadurul, amestecandu-si vorbele cu râsul... Era ea ! ... I-am deschis ochii.... erau verzi ca ai ei..... in cel drept avea o pata galbena pe iris....ca si dansa... In stanga sanului, desfacut la vederea tuturor elevilor, avea o murã neagrã... ca si ea... Nu puteau fi trei in lume ca ele !... Sor’mea avea aceleasi semne...

-         Trebuia sa afli de unde fusese adus cadavrul ?...

-         Oh ! am aflat ! rãcni Trubadurul par’cã l-ar fi injunghiat cineva... Ah, taceti ! Am aflat !... Nu mai existã oameni !... Lumea s’a prefacut intr’o mocirla in care numai porcii se resfatã !... Ma înneacã acel miros al mortii, rânced, greu... Si odinioara mirosia a flori de camp...

Ochii i-se supserã. Picioarele i-se taiara dela genunchi. Il luaram de subtiori. Manile ii cazura moi, leganandu-i-se din umeri. Capul i-se dete pe spate, clatinandu-se ca si cum ar fi fost un ghem legat c’o sfoara cu care te-ai juca.

Il intinseram pe iarba. Il desbracaram si incepuram a-l freca pe mani si pe picioare cu rom amestecat cu vin.

Cand se desteptã, fata-i era albã-vinetie, ochii stinsi si degetele manilor ii tremurau. Sughitã. Isi trecu mana pe frunte. Ceru un pahar cu apa. Privi imprejur. Si ca si cum si-ar fi adus aminte, din fundul unui veac, ne zise linistit :

-         Nu e nimic dragii mei, nu face nimic. Stiinta voastra va deslega toate. As vrea sa ma culc. Crez ca acum voiu dormi bine.

Cum isi plecã capul, adormi.

Inaintea noastra stau merindele risipite. Ne ajunsese foamea, dar nimeni nu indrazni sa ia vr’o imbucatura.

-         Priviam, taceam, ne gandiam. Analistul clipia des ; scepticul ridica din umeri ; al treilea se uitase c’o mânã pe frunte ; eu inchisesem ochii si pufaiam dintr’o tigareta stinsa.

Se desteptã tocmai cand soarele aluneca pe dupa frunzisul padurii.

Ceru sa manance. Ii paru rau ca din cauza lui noi rabdaseram de foame. O privighetoare isi piruia povestea ei neispravita. Prin padurea deasa strabateau sageti de lumina.

-         Sa ne intoarcem, zise Trubadurul linistit. Voi credeti in vieata viitoare ?

-         As... fleacuri...

-         Va veni o vieata eterna si perfecta peste cateva miliarde de ani.

-         Alta prostie ! Cand se va stinge soarele, asteapta tu mult si bine o vieata eterna si perfecta.

-         Soarele nu arde ca sa se mistuie vreodata. E o nerozie stiintifica ca soarele ar fi un colos inflacarat. Caldura si lumina e rezultatul sferii de eter care il incunjoara. Eterul condensat a produs tot ce existã, materie, plante, animale, si tot din el, vibrand vesnic, va izvorî o vieata vesnica si perfecta.

-         Eu, zise Trubadurul, n’a dori o alta vieata, chiar daca ar fi eterna si perfecta, decat numai o clipa... Ce mult doresc sa le mai vaz odata !

-         De unde stii ca n’ai sa le vezi ? Lumea este un sir nesfarsit de fenomene, si oamenii descoperind legile la care ele se supun imediat si vremelnic, cred ca au ispravit cu misterele naturii. Cine stie daca n’o sa va intalniti !

-         Se poate ; dar as dori sa am constiinta ca ne-am intalnit. Sa stiu cine au fost ele si cine am fost eu. Altfel la ce mi-ar folosi reînvierea cu o cunostinta straina de cea de azi ?

Asa, lasandu-se in voia vorbei, ajunseram la capul podului.

Dupa parerea tuturor eu trebuia sa dorm cu Trubadurul, acasa la el, caci cu nici un pret n’ar fi voit sa se culce aiurea. Toti imi soptira ca n’ar fi bine sa-l las singur.

Se inserase cand ajunseram acasa. Luna se ridica la orizont cat o banita, si asa de rosie ca par’cã iesia dintr’un ocean de sange. O cararuie ingusta taia gradina pînã’n fund.

Cum ne simti cainele incepu sa hamaie, apoi se plecã la picioarele Trubadurului, si, dand din coada, chefni de bucurie. Cateva gaini, culcare in corcodusul din fata casei, trezite din somn, se mutara pe picioare, ploconind capetele in sus si in jos.

Intraram in casa.

Aprinse doua lumanari. Cartile erau ravasite pe scaune, pe masa si pe patul de langa soba. Paianjenii isi intinsesera panzele, ca niste dantele stravezii si prafuite, in unghiurile tavanului de scanduri. De grinda groasã din mijlocul tavanului atârna un crâmpei de atã, pãtat de muste, de care odinioara atârnau halvita la lãsatul- secului.

-         Am ramas singur, îngânã incet Trubadurul, aruncandu-si palaria in firida sobei. Am ramas singur, si am fost multi. Toate lucrurile din casa imi fac rau, si totus nu m’asi muta nici intr’un palat. Daca n’as fi mahnit si torturat, ce as putea fi eu pe lume ?

Deschisei gura ca sa-l intorc din aceste ganduri, dar, mai ‘nainte d’a slomni vr’un cuvant, el imi zise repede :

-         Ai dreptate !... Ai dreptate !... Ce-a fost s’a dus, ce va mai fi o sa se duca. Fii pe pace. N’ai venit degeaba. Am sa-ti cant o romantã pe care am scris-o ieri noapte.

Isi desprinse vioara din cuiu. Incercã coardele si incepu sa cante.

Atãcând repede coarda ubtire cu o migalã de sunete ascutite, trecu printr’o gama pripitã  pe cea din urma coarda. Arcusul lui scotea niste vaiete care se asemanau cu jalea omeneasca. Incepu un duo, pe coarda a treia s’a patra, prelung, naiv, sfarsind cu o vijelie patimase, ca sa-si reia iaras idea sa pe prima coarda intr’un sir de note tremuratoare, calde, aci vesele, aci triste, necontenit puternice si sigure.

De dupa soba scoasera capetele trei pisoi mici cari se clatinau pe picioare. Cu ochii tinta, albastri si sticlosi, privita fermecati si se retrasera in fund si iaras aparura ca si cum capetele lor rotunde erau legate impreuna. Unul din ei pâhãi si incepu sa miste capul dupa arcusul care aluneca pe coardele viorii.

Deodata s’auzi un plesnet sec. Cazuse calusul, prididit de bratul nervos al Trubadurului. Pisoii se ascunsera in culcusul lor.

-         Nu mai cânt, zise trist Trubadurul, mi-e frica sa nu cazã cãlusul a doua oara. Ah ! numarul douã !

..............................................

Dormiseram un somn. Pe la miezul noptii, ma trezi o târsiiturã de pasi.

Deschisei ochii si inghetai vazand pe Trubadur. Se furisase de langa mine si se incerca a-si potrivi calusul la vioarã. Luna lumina odaia asa de bine par’cã s’ar fi revarsat de ziuã. Trubadurul era in camasa de noapte. Cu ochii inchisi, isi potrivi calusul. Luã arcusul din cuiu ; deschise o cutioarã micã ; isi frecã arcusul cu sacãz ; trase zavorul usii, si iesi linistit cu picioarele goale.

-         E somnambul, bietul Trubadur !

Imi auzii tâcâitul inimii.

Sãrii din pat si-l urmarii neindraznind sa-l destept, de teamã sa nu moara de spaima.

El, dupa ce trecu pragul tinzii, se indreptã spre fundul gradinii, incercand coardele cu degetul. Ocoli taietorul din batatura ; pãsi peste niste ostrete, usurel, ca sa nu se taie, si apucã pe cararuia ingusta. Cand ajunse la dudul batran isi acordã vioara. M’apropiai de dansul... Era cu ochii inchisi...

Fata albã ca varul.

Tremuram de frica. Nu stiam ce sa fac. El isi atârnã vioara si arcusul de degetul cel mic si, cu o usurinta nemaipomenita, se agãtã de primele ramuri, se indoi de mijloc, rezemandu-se in picioare, si incepu sa se suie printre cracile groase ale dudului. Voii sa strig : “destul, o sa cazi ! dã-te jos !” Frica imi luase limba.

Cand se apropie de varf incercã cu manile cele din urma ramuri, ceva mai groase ca degetul, si, punand piciorul pe ele, se inãltã deasupra dudului ca o statuã alburie clatinata de mladierea ramurilor. Ridicã capul spre luna care stralucia deasupra lumii. Era tot cu ochii inchisi. Inmarmurisem cu gura cascata si cu bratele intinse spre el.

Trubadurul aduse vioara sub barbie si incepu o furie de sunete in tacerea adanca a noptii. Eram hotarat sa-i strig : “destul ! destul !” Doua coarde ii plesnirã una dupa alta si calusul trosni sinistru. Trubadurul tresari si ridica vioara in sus. O fantoma se incerca a pluti in vazduh. Deschise ochii ; se trezi, se clãtinã pe picioare, isi pierdu cumpatul, si, tipand disperat, se pravali din varful dudului.

Rãbufni de pamant, la picioarele mele, scaldat in sange, cu capul sdrobit.

Ma plecai... Mi se paruse ca dandu-si sufletul soptise.... “Ah ! numarul douã ... “

In invalmaseala de carti si de note, i-am gasit testamentul olograf, scris si subscris cat se poate de deslusit. Ne ruga :

“Sa se vânzã toate lucrurile din casa, intre altele o pereche de paftale turnate in argint si un chilim vechiu si frumos ales. Sa se darame casa.

“Sa se rasadeasca pomi, peste tot locul, pastrandu-se poteca care duce la dudul batran din fundul gradinii.

“Pe mine sa ma ingroape in stufaria de visini la radacina unui piersic ratacit printre ei ; florile de persic sunt cele mai frumoase, iar fructele au cel mai racoritor gust. Acolo se aflã un mormant adanc sapat. E mormantul Bãlaei.

“Veti sapa pana veti da de un cosciug larg, captusit cu plumb ; sa ma lungiti binisor langa dansa, ochi in ochi, gurã in gurã, sa parã ca suntem vii ca odinioara.

“Veti tintui in piroane groase pleoapa cosciugului, ca nu cumva broastele sa ne turbure linistea si sa ne pateze trupurile.

“Viermii cari se vor naste din noi se vor iubi.

“Pe mormant veti rasadi merisor.

“Prima fatã cu ochii verzi a oricaruia dintre amicii mei E...A...A....si B.... va mosteni gradina mea.

“Amicii mei, de mai sus, pe care totdeauna i-am iubit, vor fi executorii acestui testament, si vor publica, cand vor voi ei, memoriile mele, scrise de mana mea. Aceste memorii se gasesc in chichita lazii de sub icoane.

“P.S. vioara sa mi se puie sub capatâiu.”

Executorii testamentari au implinit o parte din dorintele bietului Trubadur. Gradina in care se odihneste el este cea mai frumoasa din Olteni. Pe mormant i-am ridicat un bloc de marmura in forma de piramida.

Pana acum n’a avut nici o mostenitoare. Pozitivistul are un copil mic cu ochii verzi, caruia ii zicem “micul inginer”, dar e baiat, nu e fatã.

Ne-a fagaduit insa ca in curand ne va rapi scumpa noastra gradina.

( extras din Sultãnica..., de Barbu Delavrancea, Ed.Semne, Bucuresti, 2012, Cvltvra Nationalã, editie reproducere in facsimil a lucrarii Sultãnica... aparuta in anul 1922 în aceastã formã la Cvltvra Nationala, Scriitorii Români, Colectie ingrijitã de Marin Sim.-Rimniceanu, membru cor.al Academiei Române, semneartemis.ro )