Domnitorul Constantin Brâncoveanu si Academia de la Sfântul Sava ( liceul Nicolae Bãlcescu, înainte de 1989, sau Colegiul National Sfântul Sava actual ) – partea intai

Domnitorul Constantin Brâncoveanu si Academia de la Sfântul Sava ( liceul Nicolae Bãlcescu, înainte de 1989, sau Colegiul National Sfântul Sava actual ) – partea intai

Cununa nemuritoare a dreptei rãsplãtiri (Patriarhul Teoctist al Bisericii Ortodoxe Române)

(Cuvânt rostit in biserica Sf. Gheorghe-Nou din Bucuresti, la slujba pomenirii domnitorului Constantin Brâncoveanu, 28 octombrie 1988)

Ne aflãm in fata unui “mormânt mut”, adicã fãrã inscriptie, în care, de la 1720, se odihnesc rãmãsitele pãmântesti ale voievodului Constantin Brâncoveanu ( 1688-1714 ), cel ce si-a încheiat domnia si viata, primind cununa de martir pentru credinta si legea noastrã strãmoseascã, dimpreunã cu cei patru fii ai sãi : Constantin, Stefan, Radu si Mateias, si cu credinciosul sãu dregãtor Ienache Vãcãrescu.

Asa cum pe lespedea de pe mormantul lui Stefan cel Mare de la Manastirea Putna, nimeni n-a mai cutezat sa încrusteze in marmora data trecerii la cele vesnice, a nebiruitului aparator al fruntariilor tãrii Moldovei – fiindca pentru urmasi Stefan n-a murit -, tot astfel piatra frumos împodobitã, asezata in taina la 1720 pe acest mormant, de catre devotata si zdrobita de durere Doamnã Maria-Marica, sotia sa, fara a se fi scris pe ea numele Brancoveanului, din motive obiective a ramas intr-o astfel de stare pana in zilele noastre.

Dar si fara aceasta, timp de aproape doua secole, tot in taina, mormantul langa care ne aflãm a pastrat intr-insul ramasitele pamantesti ale marelui domnitor plecat catre cele vesnice in imprejurarile atat de bine cunoscute.

Cand cu aproape trei pãtrare de veac in urmã – în 1914 -, facandu-se prima sa comemorare la nivel national, se simtea mare nevoie de a se cunoaste locul unde ele fusesera aruncat in 1720, descoperirea in acelasi an, a unei marturii contemporane – inscriptia de pe candela pusã deasupra mormantului chiar in acest an, 1720, de Doamna Maria-Marica – a dezlegat enigma si astfel misterul a incetat, de-acum stiindu-se sigur ca Vodã Brâncoveanu isi doarme somnul de veci in aceasta biserica bucuresteana inaltata de el insusi.

Inainte de a zugravi epoca si locul in istoria noastra, a acestui mare ctitor de neam si de tara, am dori sa subliniem in primul rand importanta deosebita, covarsitoare, pe care o reprezinta comemorarea de astazi pentru Biserica si poporul roman.

Implinirea a trei sute de ani, de la urcarea pe tron a voievodului Constantin Brâncoveanu o savarsim, precum se vede, chiar in ctitoria sa din Bucuresti, biserica “Sfântul Gheorghe Nou”, aflatã in curs de restaurare, fapt datorat in mare masura celui de-al doilea ctitor al ei, Fericitul intru pomenire, Patriarhul Iustin.

Faptul ca facem comemorarea in altarul ctitorit de Brancoveanu, este o marturie a purtarii de grija a lui Dumnezeu, a iubirii Lui fata de cel comemorat in aceste clipe, caruia, la a 300-a aniversare de la urcarea pe tronul Tarii Romanesti, i-a fost harazit sa fie pomenit in aceasta mareata catedrala.

Recunoscatori bunului Dumnezeu pentru Liturghia si Slujba de pomenire savarsita cu acest prilej, impreuna cu toti cei de fata, inchinam un gand de recunostinta memoriei Patriarhului Iustin, a carui iubire de Biserica, de neam si de tara s-a vadit cu prisosinta de-a lungul anilor de arhipastorire, si se vadesc si in grija si dragostea cu care a tinut sa restaureze aceasta biserica, restaurare pe care noi o vom duce la bun sfarsit.

Vorbind, Iubitii mei, despre Constantin Brancoveanu dupa trei sute de ani si chiar in fata mormantului sau, vorbind despre martirajul lui, impreuna cu cel al celor patru feciori ai sai, ale caror capete le-a vazut despartindu-se de trupurile lor tinere, gandul ne este atras in primul rand de lumina cea neinserata de care el a fost cuprins la alegerea si la urcarea pe tron.

Intreaga sa epoca, toate sfintele ctitorii din tara si din afara granitelor Tarii Romanesti, toata truda inchinata culturii si artei, belsugul de ofrande daruite asezamintelor apostolice din Rasarit, de la Muntele Athos la unele din Balcani, toate parca au pregatit sfarsitul sau incununat prin jertfa vietii si intrarea sa triumfala si a fiilor sai in lacasurile cele ceresti.

Prin el, numele celor scrisi in Ceruri din neamul nostru, prin martiraj pentru credinta si neam, a sporit.

Toti urmasii lui, din neam in neam, s-au apropiat si se apropie cu suflet curat de acest mormant ca de un sanctuar, anume pregatit pentru a retrai culmi din Istoria poporului nostru.

Asa am cugetat si ne-am pregatit si noi, cei veniti astazi aici, sa pomenim dupa cuviinta si cu mare respect numele Voievodului martir, cel odraslit din tulpina Basarabilor, intemeietori de tara.

Pomenirea lui se impleteste, de altfel, cu alte alese aniversari din acest an, ale poporului nostru.

Mai intai, aceea a Marii Uniri din 1 Decembrie 1918, idealul sfant al dorului si luptei pentru libertate, independenta si unitate nationala, ideal ce l-a mistuit permanent si pe el, domnitorul Constantin Brancoveanu.

Apoi, cum se stie, comemorarea urcarii sale pe tronul Tarii Romanesti, mai mult chemat decat voit, se impleteste si cu un mare act de cultura, inceput de inaintasul sau, Serban Vodã Cantacuzino,  si pe deplin savarsit in primele zile ale domniei sale, la 10 noiembrie acelasi an, 1688.

Este un act care s-a inscris, ca un adevarat  moment de referinta in Istoria culturii noastre nationale de acum trei sute de ani, si care reprezinta aparitia pentru prima data in intregime, in limba romana, a Cartii Cartilor, Biblia de la Bucuresti, comoara a comorilor graiului nostru romanesc.

Gandind la involburarile istorice din preajma anului 1688, in cazul de fata la ziua de 29 octombrie din acelasi an, in care tanarul print Constantin, primind binecuvantarea Patriarhului Dionisie al Constantinopolului, aflat atunci la Bucuresti, a pasit spre tron, ne simtim si noi cuprinsi de fiorul raspunderii lui.

El insa, stapanit de curaj pentru rolul sau de mesager al unui popor demn si statornic, s-a apropiat cu incredere spre a primi ungerea domneasca la varsta de numai 34 de ani, urcand in scaunul voievodal al lui Mihai Viteazul, alt martir al poporului roman.

Impodobit cu multa invatatura, si cu bogata experienta castigata in timpul marilor dregatorii avute pana atunci in tara, tanarul domn va da dovada de un curaj cu totul deosebit, va sti sa-si foloseasca zestrea sufleteasca si sa aprinda harul unor unice initiative, care vor rodi cu vremea si in spatiul larg al lumii, infaptuind in cei mai bine de douazeci si cinci de ani de domnie, “epoca de stralucire a spiritului romanesc”, cum preciza unul dintre istoricii nostri de seama.

Si rodnica-i domnie si-a incheiat-o tot cu stralucirea cereasca, in sfanta saptamana a Patimilor din anul 1714.

Caci in “marile” zile ale acesteia, scumpe crestinilor, a fost mazilit de catre trimisul Sultanului chiar in Palatul domnesc din Bucuresti, si apoi, cu toti ai sai, ridicat de aici si dus la Tarigrad, unde a fost intemnitat in fioroasa inchisoare a Celor “Sapte Turnuri”.

Dupa aceasta, in ziua de 15 august, la Sântãmãria Mare, cand el implinea 60 de ani, iar Doamna Maria-Marica isi sarbatorea onomastica, la “foisorul de langa mare”, Constantin Brancoveanu, darz si credincios ca intotdeauna, a ales “iataganul gealatului”, decat sa-si piarda credinta, suferind chinurile mucenicesti.

Cata recunostinta si cat respect, trebuie sa avem fata de acest Print martir, a carui viata pamanteasca i-a fost incoronata cu cununa cea cereasca.

Infioratorul tablou, cand tatal asistã la decapitarea nevinovatilor sai copii, gasind puterea sa-i indemne neincetat si sa le sadeasca in suflet, curaj si imbarbatare intru pastrarea credintei parintesti si a legii romanesti, staruie in cugetul fiecarui roman.

Este supremul sacrificiu al unui parinte care, incalzit de Duhul Sfant, biruie suferintele cumplite ale sale si ale feciorilor sai, spunandu-le : “Nu ne-au mai ramas decat sufletele ; sa nu le pierdem si pe ele, ci sa le ducem curate in fata Mantuitorului nostru Iisus Hristos”.

In aceste cuvinte se cuprinde marturisirea si nadejdea intregului neam romanesc intru biruinta adevarului.

Fapta nelegiuita a Sultanului, a emotionat nu numai poporul roman, ci o lume intreaga ; actul martiric inscris prin jertfa vietii lui si a fiilor sai, a starnit admiratie si respect peste veacuri.

Precm s-a spus, anii obladuirii lui Constantin Brancoveanu au cuprins in sine, toate laturile unei activitati stralucite si prodigioase, pentru infaptuirea carora el s-a dovedit a fi un neintrecut iubitor al neamului romanesc, fiu al gliei si al credintei ortodoxe.

In personalitatea lui s-a intalnit spiritul de conducator de tara clarvazator si de abil diplomat, omul de vasta cultura al timpului sau, devenind promotor de acte de cultura si de arta, oglindite in aceea ce denumim adeseori, “stilul brancovenesc”.

S-a ingrijit de scoli, si mai cu seama de Academia de la Sfantul Sava din Bucuresti, pe care a reorganizat-o, a ajutat-o, i-a inmultit disciplinele si i-a numit profesori renumiti, fapt ce a facut-o sa corespunda unei Facultati de Filosofie si Litere din cadrul Universitatilor din Europa Apuseanã.

Harnic si gospodar fiind, s-a interesat de tipografia din Bucuresti a Mitropoliei, si a sprijinit infiintarea altora la Buzau, Snagov, Râmnic si Targoviste, din care au vazut lumina tiparului numeroase carti de Teologie, de slujba bisericeasca, de Filosofie si cultura generala, folositoare nu numai romanilor extracarpatici, ci si fratilor lor de peste munti, si chiar ortodocsilor de peste mãri si tãri.

Celor dintai, in 1699, l-a trimis o tiparnita la Bãlgrad (Alba Iulia), iar celor din urmã amintiti, gruzinilor si antiohienilor le-a harazit tipografii cu care si-au tiparit carti in limba lor.

Din darnicia inimii lui de roman si domn crestin s-au impartasit multe din asezamintele bisericesti din lumea ortodoxa.

( extras din Pe Treptele Slujirii Crestine, Vol.VI, V Teoctist Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii ortodoxe Române, Bucuresti, 1992 )