Palatul de clestar ( Barbu Delavrancea )

Palatul de clestar ( Barbu Delavrancea )

Cam pe la începutul vremilor, pânã unde prastia mintii nu azvârle, se povesteste, asa, ca din scornealã, cã omul era croit din alte foarfeci si cioplit din altã bardã.

Tot cu mâini si cu picioare era si p-atunci, tot cu ochi si cu urechi, tot cu nasul dasupra gurii si cu cãlcâiele la spate, dar de învârtea copaciul smuls din rãdãcinã si mi-ti izbea la mir leii pustiilor, dihãniile cãdeau tumba, cu labele în sus, marghiolindu-se a moarte.

Apele curgeau la vale si muntii se ridicau în sus.

Nu se pomeneau flori pe cer si stele pe pãmânt – ca pe la pârdalnicii nostri de stihari – dar multe nu erau asa dupã cum sunt.

Împãratii de mureau în luptã de buzdugan, bine, iar de nu, li se uitau de zile.

Numai dacã barba le mãturau tãrâna la nouã coti în urmã, chemau pe unul din feciori, pe cel mai viteaz si mai cu minte, si-i dãruiau naframa, inelul, palosul, stema si gonaciul, ca sã poatã împãrãti si rãzboi în locul lor.

Apãrarea si dreptatea atârna de tãisul palosului.

Cu mintea cântãreau si hotãrau, iar cu palosul împãrteau. Si spun unii cã pe atunci mergea mai bine cu minte dreaptã si fãrã de legi, decât, ca în zilele noastre, cu legi drepte si cu minte strâmbã.

P-asa vremuri se zice cã ar fi vãcuit împãratul cu stema ruptã din soare, în cel mai frumos palat de clestar si peste cel mai întelept si mai viteaz norod.

Nu era crai pe care împãratul cu stema ruptã din soare sã nu-l fi domolit, cã nicio oaste dusmanã nu putea sã-i stea împotrivã.

La vreme de adânci bãtrâneti sta înzãuat în fruntea ostasilor, cãlare pe un bidiviu ce arunca pe nãri trâmbe de fum si limbi de foc. Si toti ai sãi prindeau la inimã si biruiau, cãci asa li se pãreau lor cum era el de bãtrãn si înzilizit, tocmai ca o lance ruginitã, care d-a pururea rãpusese pe oricine izbise.

Dar cât era de mare si de vestit, cã se dusese vestea pânã unde pãmântul e drob si piftie, d-a surda îi furã toate.

Într-o sfântã de vineri, cam pe la chindii, numai ce i se pãru cã stema din cununa împãrãteascã se umflã si creste, creste, ba cât oul de gâscã, ba cât un bosar, si-i îndoi grumajii, si-l plecã la pãmânt.

Înfricosat, împãratul se luptã ce se luptã cu namila de diamant, iar la urma urmii cãzu cu fata în jos, podidindu-l un plâns de foc.

Nu trecu cât ai scãpãra un amnar, si se apropiarã de împãrat, cu mângâieri si dezmierdãri, odrasla lui de trei fete, ca trei zâne, surori si nepoate, cari mai de cari mai chipese si mai drãgãlase. Apoi venirã mai-marii tronului si slugile ohavnice. Toti cu toti iesirã ca dintr-o lacrã, sã cazã cu mãtãnii, doarã or curma focul împãratului.

Cel mai de frunte dintre sfãtuitori aduse vorba cam asa :

-         Luminate împãrate, care palos ca al mãriii- tale n-a mai fost atâtea veacuri întunecat si frânt de rãzboaie ? Care împãrãtie a rãmas, atãtea mari de vreme, nestirbitã si cinstitã pe fata pãmântului ? Care rãsurã e mai învoaltã si mai rumenã ca domnita, fata cea întâi nãscutã a mãriei-tale ? Care murã sã fie mai neagrã ca ochii celei mijlocii ? Care razã mai luminoasã ca domnita cea mai micã ? Apoi, luminate împãrate, dupã atâtea noroace si bunãtãti ce-i fi având ca sã te mai tânguiesti ?

Împãratul, de ochii neamurilor s-a norodului, curmându-si plânsul, multumi si, furisând sfios ochii în sus, vãzu cã stema nu e nici mai mare, nici mai micã de cum trebuia sã fie.

Se potoli si fãcu semn ca toti sã plece. Îsi sãrutã copilele si opri lângã dânsul pe sora lui cea mai mare, care era si cea mai înteleaptã, si-i zise încet, cã zidurile d-ar fi auzit, nu l-ar fi auzit :

-         Surioarã, surioarã, lipeste urechea ta de inima mea, si ce-oi auzi auzit sã rãmâie... Pe mine m-a ajuns grea bãtrânete, cã uneori stema din frunte creste, creste, se-ntunecã, si de ce se întunecã, e mai grea, pânã ce mã culcã la pãmânt. Vezi tu, pare-mi-se cã în aceastã arãtare e cãderea mea s-a neamului meu din scaunul domnii, cã din cele trei împãrãtese ce mi-au slujit de sotii n-am avut parte de parte bãrbãteascã. Cã fãceau câte-o fatã s-a doua oarã, cum fãceau bãiat, mureau si coconul, si muma coconului. Cea din urmã mi-a zis : “Mãria-ta, împãrãtia ce stãpânesti a fost ziditã de un bãrbat, si ori cade, ori se însuteste de o femeie, iar de cocon de parte voiniceascã n-ai sã ai parte”.

-         Ei, Doamne, si d-ta, îi rãspunse sorã-sa, mângâindu-l ca p-un copil speriat, eu vãz cã stema e cum era, si tot la locul ei. Cât despre vorba muiereascã, cea de pe urmã, ca si cea dântâi, tot fãrã noimã si fãrã de înteles rãmâne.

-         Tatãl meu, urmã împãratul, mi-a zis : “Fãtul meu, în cal îti las goana voinicului, în inima ta vitejia, în palos biruinta, iar la temelia “palatului de clestar”, odihna norodului tãu. Acolo zac, la umbrã, ferecate, patimele mari si mici, cari fac pe om fericit si nefericit. Ia seama, fãtul meu, cã de le-i slobozi, ai sã-ti vezi supusii pe unii în desfãtãri, iar pe altii in ahtieri. Tine aste patru chei, si sã nu cobori în cele patru încuieri de sub talpa palatului decãt atunci când ti-o peri o razã din frunte si mãrirea ti-o îndoi grumajii”.

Împãratul scoase din sân patru chei, una de aramã, alta de argint, una de aur si alta de diamant, si le dete sori-sei si-i porunci sã se ducã într-ascuns sã dãschizã si sã se coboare sub talpa de la rãsãrit a palatului si sã cerceteze cuvãntul întelepciunii asupra stemei împãrãtesti, care uneori creste, se împãtreste si se întunecã, si de ce se întunecã e mai grea, pânã ce-l doboarã la pãmânt.

Noapta, târziu, sora împãratului îsi fãcu o cruce, îsi fãcu douã, îsi fãcu trei si, cum învârti cheia de aramã în broasca beciului de la rãsãrit, o vijelie îi amuti auzul, apoi locul pe care sta i se  afundã pânã la glezne, pânã la brâu, pânã la gât, iar de-i trecu dincolo de crestet, o vãpaie, ce lumina fãrã sã arzã, îi învãlui obrajii.

La o cutremurare strasnica, doua porti, tipand in copilele groase, se daschisera, la dreapta si la stanga, si sora imparatului se pomeni intr-o camera cu totul si cu totul de arama. Si cand trecu prin alte doua incaperi, una de argint si alta de aur, sora imparatului vazu minunea minunilor : stoluri de pasari cari cantau ca din tilinci de argint si zburau in toate partile, si unele i se pusera pe umeri si-si rasfirara aripele luminoase, zornaindu-le ca pe niste banuti de aur vanturati din mana in mana.

Cand dãscuie broasca de dimant, sora imparatului împietri de spaimã ... In prag se zvarcolea o namilã de balaur si-si despica fãlcile cat sã înghitã un calaret cu cal cu tot.

Limbile lui, ca niste sageti parjolite, le azvarlea din beregata si le infigea pe narile nasului, scuipand clãbuc, care se inchega si se rostogolea bãsici albe de margaritar. Solzaria lui era ca un curcubeu d-a lungul spinarii.

-         Ah ! muiere cu suflet de barbat, zise bãlaurul, tine-ti îngerii, si ce-i vedea sa nu te sperii, cã cine tine cheile tainelor e si mai mare si mai tare ca mine !

N-apucã sa-si vie in fire sora imparatului, ca stralucirea camerii de diamant ii luã ochii cu sclipirile de toate fetele.

Cand se trezi, se feri in lãturi. Langa use, trei femei, in catuse si priponite la zid de trei belciuge groase. Cea dintaia ar fi fost frumoasã de n-ar fi zîmbat si n-ar fi miscat gura necontenit, clevetind fara noimã. A doua bolbosea ochii sai verzurii, scaparand scantei de manie. A treia, groasa ca o butie, rumenã si voinicã, si tot semãna, ca o sorã bunã, cu celelalte doua costelive si pitigaiate.

-         Domnitã, ce mai e pe lumea de pe tãrâmul vostru ? nicio ceartã ? nicio ocarã ?

-         Domnitã, te-as face praf si fãrâme da cã nu m-as teme ca n-as mai avea pe cine urî !

-         Domnitã, de cand v-am parasit, nu mai e pui de om fericit !

Asa ziserã pe rând cele trei surori :  Zavistia, Pizma si Prostia.

Sora imparatului se simti, o clipa, rea, cum nu mai fusese, cu o mancarime in varful limbii si proasta ca un bustean.

Se strecurã pe langa toate tainele incatusate in cruci, pana in dreptul altor trei, cu parul din frunte zbarlit, cu coamele despletite, cari zbierau de se zguduia din temelie pestera de diamant, muscand din carnea lor de le tasneau sangele.

Langa ele sta una neclintitã, seninã, pe ganduri, cu privirea dulce si fara pic de amãgire.

Numai ea, dintre toate, era slobodã. Si, din privire, socotea, osândea si ierta. Alta nu putea fi decat Întelepciunea.

D-a dreptul la ea se duse sora imparatului si-i dadu in genunchi, ii saruta mana dreapta, o puse la frunte, apoi ii zise :

-         Tu, care esti mai frumoasa ca rãvãrsatul zorilor, mai dulce ca laptele îndoit cu miere din faguri, mai blanda ca mielul de trei zile si, dupa Atottiitorul, cea mai adanca la inteles, tu stii de ce si cine m-a trãmis pe acest taram. Povatuieste-mã, Îndurãtoareo, ca sa pot mangaia zilele tulburate ale imparatului cu stema ruptã din soare.

-         Spune viteazului batran ca, trecand pe langa toate pãtimile, la hotarul nebuniii, ai dat de Întelepciune. Si spune-i ca l-a ajuns zilele, ca daca stema il apasã asa de greu, nici nu se mareste, nici se micsoreaza, ci-l apasã, asa cum atârnã si el de greu pe perina de pe scaunul împãrãtiii. Si spune-i ca neavand copil de parte barbatasca, sa cunune pe una din fete cu flacaul care, zicand din fluier, ii va preface parul in inele de aur, cu flacaul care se inveleste cu cerul si doreste mai mult ca fitecine din toata imparatia. Acestuia sa-i dea naframa, inelul, palosul, gonaciul si stema.

Cand sora imparatului plecã, se napustira ei, s-o soarbã si mai multe nu, Furia, Zmintenia si Pizma. Ce valmã de vaiete si blesteme, cã se clãti incaperea din temelie, si grinzile pornira din locul lor ! In acel vuiet, glasul Intelepciunei se risipi ca nisipul in luptã cu vijelia. Iar sora imparatului, perzandu-si cumpatul, se repezi pe use afara, scapand cele patru chei, cari zornaira pe pardosealã...

Cand se trezi pe taramul imparatiii, toate usile i se pecetluisera in urma ei. Si planse ce planse cheile pierdute, apoi se gandi cum sa minta  imparatului d-o veni vorba despre chei, caci plecase cu mintea de nouã coti si i sã scurtase de zece.

Cand imparatul auzi cuvantul Intelepciunii, puse de rascoli domnia in crucis si in curmezis, doar d-o afla pe cel ce ar dori ma mult ca fitecine, cat, cu dorul si cu cantecul, sa poleiasca cositele unei domnite d-a sale si sa se vredniceasca de scaunul imparatiii.

Si-a intalnit, in cretul crangurilor, vanatori ce prind iepurii de coada, in vagaunele muntilor, delii ce rup ursul in doua, parc-ar rupe un fustei de ceapã, la picurisul izvoarelor, nazdravani cari adunã scanteile din coada licuricilor de fac valvatai in miezul noptii. Dar unii doreau bogatie, altii slavã, altii tinerete fara batranete. Si cositele domnitelor au ramas tot ca mai nainte, si imparatul tot fara chef.

Intr-o zi, cam pe inserate, cercetasii domniii, rupti de oboseala, pe malul unui raulet ce serpuia ca o fasie de argint, deterã peste un voinic cu pletele ravarsate, ce zicea din fluier de te slavea.

Si ce mandrete de voinic !

Cum il vazura, ascultara teacã de pamant migala de suieraturi care se-nsira si se desira ca o binecuvantare a sufletului.

-         Ce doresti, voinice, grãi ceausul imparatesc, ce doresti tu dupe pofta inimii ?

-         Cinstiti boieri, alt nimic, sa traiesc, sa cant, sa mor....

N-apucã sa sfarseasca bine cuvintele, si sa zarira cativa calareti, gonind nauci de inghiteau postiile.

De sub copitele harmãsarilor vajaiau pietrele ca niste gloante. Cum ajunserã, flacaii se oprira ca un zid.

-         Stati, zise unul dintre ei, sa-mi luati p-acest baiat si drept la scaunul imparatiii sa mi-l duceti.

Bietul baiat se impotrivi : “Ba ca nu merg, ba ca n-am furat nimic, pacatele mele ... “ Dar n-avu ce face.

Cand ajunsera in fata palatului, tot norodul era de fata cu manunchiuri de flori. Buciumasii, fluierarii si surlasii sunau ca de alai mare. Si cu totii se ploconeau la flacaiandrul cu coama neagra si lucie ca pacura. Iarã el cãsca ochii mari, si, suflet smerit, nu-i trasnea prin cap de ce si cui sa i se faca asa sarbatorire.

Pe scarile palatului, imparatul, rezemat pe toiag, astepta voios si, de cum zari pe flacau, ii sari de gat, sarutandu-l si p-o parte si pe alta.

-         Tu esti dorul nevinovat, zise imparatul, prin barba albã ce i sã lungise pana la pamant, alesul Intelepciunei si al meu, hai de-ti vezi mireasa si sa domnesti pe scaunul pe care am domnit si eu.

Nu sã dãsmeticise voinicul, si se trezi dus pe sus intr-o cãmarã cu jeturi aurite. Acolo il astepta, printre sfatuitorii tronului si jupânesele cu coconii lor, fata cea mai micã a imparatului.

Si era fragedã si subtiricã din crestet pana in bãrbie, cu niste cosite ca o betealã de aur – luminã si dragoste – cã bietul om ameti. Palatul, cu multime cu tot, i se invarti sub picioare si cazu in genunchi si-i sãrutã condurul.

-         Scoalã-te, fãtul meu, zise imparatul. Si voi, sfetnici credinciosi, aduceti naframa, palosul, stema si gonaciul, cã lui i se cuvin, pe langa cea mai frumoasa din fetele mele.

Dar, in clipa cand imparatul vroi sa binecuvanteze pe noii stapanitori ai domniii, cerul se întunecã, norii se posomorârã, cutreierand pacea vazduhului. Vanturile pornira bataie oarbã, facand una cu pamantul copacii neclintiti de veacuri intregi. Un potop de ploaie se sparse din culmea intunecimii si împrãstie, care pe unde înnemerea, multimea norodului.

Imparatul si adunarea înmãrmurirã ; palatul de clestar se clãti pe temelie ; cutremurul zgudui pamantul ; mesele, jeturile si policandrele cazura zdrobite pe pardosealã ; oamenii nu se mai cumpãnirã pe picioare.

Imparatul, trezit de spaimã si de mânie, strigã catre sor-sa cea mai mare :

-         Muiere, ce e asta ? Ce-ai facut ( cu ) cheile patimilor ? Un’ ti-ai uitat mintile sa-ti fi uitat oasele !

Cuvantul lui se înecã intr-un vuiet de cutremur. Geamlâcul si usile se zguduira si sarira din tâtâni. Tavanul se crãpã drept in douã. Pe usi si pe ferestre se napustira niste femei dãspletite, cari varsau pe nãri si pe gura, fum si parã de pucioasã. Racnind ca fiarele, ele aruncau la pamant pe toti cei de fatã... Si peste trupurile lor intinsera dantul patimelor...

La o nouã zbuciumare, pamantul se despicã in doua. Palatul de clestar, trosnind, se porni si se facu nevazut intr-o prapastie fara fund.

Mânia, Furia si Nebunia, si dupe ele altele, plecarã vârtej în alte pãrti ale lumii acesteia.

Iar la urma urmelor, tocmai la coadã, Prostia, rumenã si voinicã, se târa multumitã, d-a înboulea... Dar ce-i pãsa ?... Ca ea nu era nimenea. Si, la dreptul lui Dumnezeu vorbind, niciuna din celelalte, d-atunci si pana azi, n-a sãlãsluit mai fericit în mai multe capete omenesti.

( extras din cartea Neghinitã, de Barbu Delavrancea, Colectia Prima mea bibliotecã, Ed. Ion Creanga, Bucuresti, 1974 )