Al doilea rãzboi mondial si planurile celor rãi

Al doilea rãzboi mondial si planurile celor rãi

În mai 1945, pe masura ce razboiul din Europa incepea sa piarda din intensitate, trupelor americane li s-a incredintat o pradã de razboi extrem de valoroasa.

Generalul Karl Wolff, comandantul suprem al trupelor SS din Italia, nu s-a predat doar pe el, ci si intreaga armata germana stationatã in aceasta tara. Se astepta acum sa fie tratat cu demnitatea si respectul pe care le merita un om de rangul sau ; la urma urmei, actionase fara aprobarea sefului sau, Adolf Hitler – care il considerase, avea sa isi aminteasca el cu mandrie, un razboinic arian ideal.

Chiar asa si arãta generalul Wolff, cu parul lui blond pieptanat in sus, punandu-si in evidenta fruntea inaltã, cu ochii sai albastri patrunzatori in care se citea o urmã de ironie si cu buzele subtiri care erau aproape tot timpul încretite intr-un zâmbet usor batjocoritor.
Avea un farmec personal care dadea SS-ului o fatã umanã si chiar eleganta unui playboy.
Totusi, Hitler nu era atras numai de personalitatea lui Wolff, ci, mai important, era convins de loialitatea lui fara echivoc fata de el.

Desi isi datora cariera meteoricã Führerului, generalul incepuse, cu mai mult de un an inainte, sa simta ca Germania avea sa piarda razboiul si decisese ca, la momentul potrivit, sa-si abandoneze protectorul si sa scape de razbunarea pe care dusmanul avea sa o dezlantuie cu siguranta asupra invinsilor.

Dar Wolff nu isi imaginase niciodata, nici in cele mai indraznete visuri ale lui, cã, luat prizonier, avea sa savureze atat de mult linistea si confortul de care se bucura acum, cand trupul sau lung si subtire, putin incovoiat, statea intins pe un sezlong de trestie, in timp ce el respira parfumul dulce al trandafirilor pe o terasa scaldata in soare din palatul ducelui de Pistoia din statiunea italiana Bolzano. Ce primavara frumoasa in Alpi !

“E chiar placut aici, Eugenio”, i-a spus el meditativ, cu o bucurie abia ascunsa, colonelului SS Eugen Dollmann, un ofiter nazist de informatii, coleg de prizonierat, care il asistase in timpul negocierilor de predare.

Era aniversarea de patruzeci si cinci de ani a generalului, in 13 mai, si ce cadou de bun venit fusese !

Dar pentru Dollmann, un aristocrat cu instincte mai ascutite, ziua nu se incheiase inca. “Presimt ca aceasta va fi ultima dumneavoastra aniversare in însorita Italie, Herr General”, ii raspunse el ingrijorat.

Wolff nu era de acord. Americanii cu care negociase il placeau si aveau incredere in el. Cu doar o zi inainte, oficialii americani de top din serviciile de informatii care il vizitasera pareau gata sa mai prinda o medalie pe haina lui de ofiter SS cand ii dusese intr-un sat din apropiere, unde depozitase comorile de arta de la muzeele din Florenta pe care le scapase din mainile detasamentelor de partizani – tablouri de artisti importanti, ca Rafael si Rubens, sculpturi de Michelangelo si Donatello.

Si iatã ce “vacantã” i-au oferit. Sau cel putin asta pãrea sa fie, mai ales in momentul in care înalta, blonda, rezervata lui sotie, Maria, fosta contesã Bernstorff, i-a chemat sa pranzeasca in timp ce ea si cei patru copii ai lor se jucau si culegeau flori in gradina.

Ofiteri de personal din – candva – criminalul sau SS, imbracati in impecabilele lor uniforme, sosirã apoi pentru a-l felicita pe Wolff cu ocazia aniversarii sale si pentru a sarbatori cu sampanie si delicatese, in timp ce saluta un detasament militar care isi prezenta armele ca pentru parada. Ecoul urãrii “La multi ani, Herr General !” s-a auzit peste campurile care erau, paradoxal, pline de corturi ale armatei americane, separate de terasã printr-un gard de trandafiri.

Ce petrecere ! Toata lumea era uimitã. Chiar pierduse Germania razboiul ? Wolff daduse Diviziei 38 a Armatei a Cincea Americanã “permisiunea” de a instala un post de comanda, iar soldatii priveau uimiti in timp ce prizonierii lor se plimbau pe strazi cu masini puternice, fraternizau cu civilii si luau masa in restaurante care serveau aproape exclusiv soldati germani.

Grupuri de cincisprezece sau douãzeci de membri ai Tineretului hitlerist au marsaluit seara pe strazi cantand “Hitler este Führerul meu” si Horst Wessel Lied. Timp de cateva zile, a fost tiparit chiar si un ziar german.

Si acum avea loc aceasta petrecere vesela pe care oamenii generalului o organizasera pentru el.

Dar, treptat, ecourile urarilor de “la multi ani” au fost acoperite de huruitul tancurilor care se apropiau. Si inainte ca sticlele de sampanie deschise sa se termine, politisti americani cu cãsti albe au dat buzna in sufragerie, indreptand pistoalele automat spre participanti si strigandu-le sa-si impacheteze cateva lucruri si sa se pregateasca de plecare.

Cu zece zile mai devreme, un comandant american le ordonase oamenilor lui sa-i lase pe Wolff si pe soldatii sai sa se poarte cum vor – aparent, ca multumire ca Wolff predase trupele din Italia Aliatilor.

Dupa capitulare, Allen Dulles, seful Biroului pentru Servicii Strategice ( OSS ) in Elvetia, garantase siguranta familiei lui Wolff, conform unui document OSS nedatat, si ii ordonase generalului sa-si duca familia si bunurile din casa lor din Germania la Bolzano, unde fusese inainte cartierul general german.

Familia Wolff urma sa fie “arestata si apoi folosita la reconstructia si reconsolidarea Germaniei”.

Acum, cand soldatii uimiti se intrebau cine castigase razboiul, liderii lor aveau sa le explice lui Wolff si oamenilor sai ca razboiul, ca si petrecerea, se incheiase !

Cei doi ofiteri de rang inalt ai SS au fost inghesuiti intr-o masina de teren, familia lui Wolff in alta si au fost dusi toti la tabara de la Modena, o mlastina infestata cu tantari unde prizonierii erau obligati sa stea goi. Wolff era socat.

Se asteptase la mai mult din partea americanilor.

“Modul in care se comportã americanii este rusinos”, i-a spus el mai tarziu lui Dollmann.

Deziluzia lui crescu si mai mult dupa ce a fost dus in curtea unei scoli care servea drept inchisoare si a fost “bagat intr-o vagauna mica si intunecoasa” unde “sobolanii chitãiau bucurosi si se plimbau prin peretii de lemn putrezit”.

“Se poate ca asta sa fie ultima noastra noapte”, a observat Wolff, simtindu-se tradat de americanii care se pare ca-l abandonasera, chiar daca el insusi recursese la tradare pentru a servi cauzei lor. “Cred ca vom fi impuscati”.

Disperat, s-a apropiat de un ofiter american si a spus : “Se pare ca nu stiti cine suntem !”

Era probabil un noroc pentru el ca acel ofiter – si superiorii sai – nu stiau cine era Wolff : fostul adjunct de nadejde al lui Heinrich Himmler, seful SS, cel mai mare criminal in masa din istorie.
Dar Wolff considera ca abandonarea oportunista a lui Hitler trebuie sa-i fi castigat un loc in gratiile dusmanului, chiar daca nu mai primea de la acesta o gradina cu trandafiri.

Nici Wolff, nici Dollmann nu au fost impuscati, dar generalul avea sa povesteasca mai tarziu de “incidente oribile” si “chiar de sinucideri ale unor colegi prizonieri” din taberele americane : “Eu insumi l-am vazut pe unul dintre tovarasii mei innebunind, innebunind rau de tot”.

In timp ce astepta sa moara intr-o celula care le-ar fi parut un palat celor pe care “nu ii vazuse murind” in lagarele de concentrare la administrarea carora daduse o mana de ajutor, Wolff se intreba daca si el avea sa înnebuneascã.
Merita asta ?

Nu pusese el capat razboiului din Italia si isi riscase viata zadarnicind complotul Führerului de rapire a papei Pius al XII-lea si de jefuire a Vaticanului ?

( extras din Complot impotriva Vaticanului, Planul lui Hitler de a-l rapi pe Papa Pius al XII-lea, Dan Kurzman**, Ed. Litera International, Bucuresti, 2009, colectia International Bestseller, aparuta in 2007 sub titlul sau original “A Special Mission Hitler’s Secret Plot to Seize the Vatican and Kidnap Pope Pius XII”  )

( **Dan Kurzman este primul jurnalist care l-a intervievat pe generalul Wolff la eliberarea lui din inchisoare, dupa razboi. [...]  El a fost corespondent de politica externa pentru Washington Post )