Trubadurul ( Barbu Stefãnescu Delavrancea, anul 1922 )

Trubadurul ( Barbu Stefãnescu Delavrancea, lucrare apãrutã în anul 1922 )  

Barbu Delavrancea : S-a nascut la 5 aprilie 1858. Era al noualea copil al unui carutas din marginea Bucurestilor. Invatã carte la scoala din mahala, apoi la Scoala domneasca, descrisa in “Domnul Vucea”. Urmeaza scoala la Sfantul Sava, apoi ia bacalaureatul si licenta in drept.

Este priceput in arte, pictura, muzica, publicã schite prin reviste.

Scrie nuvelele : Sultãnica, Trubadurul, Hagi-Tudose, Liniste, Bursierul, s.a. Este prieten cu Vlahuta, Caragiale si pictorul Grigorescu.

Din bogata sa activitate dramaticã se distinge trilogia “Apus de soare”, “Viforul” si “Luceafarul”. “Apus de soare” ramane o capodopera a dramaturgiei poetice românesti.

Barbu Delavrancea moare la Iasi, in 1918.

Prieteni din Liceu, sfârşiam anul al doilea de Facultate. Ceata noastra era un amestec dela Drept, dela Stiinte, dela Litere. Unii trecând examenele de Drept, urmau cursurile de la Stiintele-Fizice ; altii  distingându-se la Matematici, rãsfoiau tomurile lui Mourlon, ca sa susţie cu mai multa inversunare, ca Dreptul nu este o stiinta.

“Trubadurul” – cum il porecliseram noi – trecuse examenele de latineste si de greceste. Desgustat de literatura veche, aruncand pe Leopardi sub cuvant ca prea e trist, purta in buzunarul unei haine maslinii, poeziile lui Giusti si urma la Anatomie si Fiziologie cu o patimã nefireasca si cu-o scârbã ascunsa.

De cum incepea luna lui Maiu, pentru noi, incetau cursurile academice.

Dela rondul al doilea, inainte, ogoarele se intind verzi, imbracate in orz aspru, trifoiu cret si ovãz orbotat cu graunte care se clatinã pe firisoare la fitece adiere. Ne-ar fi fost peste poate sa mai ascultam actiunea paulianã, sãrurile cuprului, functiile ficatului si perechile de pârghii.

Ne intelegeam instinctiv. O pornire vagã ne prevestia desdedimineatã, calatorie.

Soarele cald de pe cerul limpede, bâzâitul albinelor si tolãneala cãteilor, de sub streasinile caselor, însemnau golirea buzunarelor de hartie si de creioane, lipsã de Dreptul Roman, odihnã Decriptivei, pace Determinantilor, si, sa ne vedem sanatosi Infinitilor mari si mici.

Fiecare din noi înfãsura, in batiste si ziare, d’ale gurii pe o zi. Si astfel unii cu branza si paine, altii cu ouã fierte si smochine, altii cu portocale si sardele, iar “Trubadurul” cu o nãstrapã, mostenita dela bunicã-sa, ne intalneam pe treptele Academiei, in fata statuii lui Mihai Viteazul.

Destul era sa zica, unul din noi, “haidem !” si câte-si cinci o porneam spre sosea, tacuti, cu capul in jos, sfiosi pe podul Mogosoaei, si abia asteptand sa iesim odata la camp, caci banuiam noi ca in capul vreunuia se ascunde vr’o problemã sociala, literara ori politica ; sau, ne asteptam ca, dela rondul al doilea incolo, “Trubadurul” sa ne cânte ceva nou, pe cuvinte si melodii improvizate, triste, fara sir, dar profunde si ciudate.

Daca eu n’aveam alt merit decat dragostea de ceilalti si prietenia tuturora pentru mine, acest merit ar fi prea mic cand e vorba de tovarasii mei.

Revoltati contra scoalelor, cârtind contra profesorilor, nesatiosi de studii, cercetand impreuna toate greutatile stiintii, rasfoind ultimele descoperiri, veghind noptile de iarna pe formule algebrice si pe operile criticismului modern, acesti frati de studii si de viata devenisera, inainte de vreme, niste capete culte si severe, pentru care nimic nu era strain cu desavarsire.

Cel mai tanar era de douazeci si unul de ani. Slab, palid, cu capul mare si tuns marunt ; ochi negri si vii, gene lungi si lucioase. Nervos, si totus stapan pe miscarile lui sufletesti. Cel mai neindurat analist in viata de toate zilele si in daraverile stiintii. Despicând si clasând orice problema, pentru el orice corp, ca si orice adevar stiintific, era un tot a unor particele de viata si de valori. Vrajmas al paradoxelor, in el se incarnase metodul d’a izbi mai intai in forma din afarã sub care se infatisa o controversa ; odata cantarite cuvintele dintr’o cugetare si problema redusa la subiect si predicat, incepea a dumica idea in sine. Ceilalti, pe vrute pe nevrute, erau târîti pe aceasta cale “pozitivistã”, cum ii ziceau unii, “sigurã si omeneascã”, cum ii zicea el. Scolile, in stiintã ? Niste gogorite. Sistemele ? Basme. Iar arta, mangaiere pentru saraci, si modã pentru bogati. Vesnic nemultumit cu formulele sale, ar fi dorit sa aiba vreme ca sa studieze “societatea noastra egoista, saraca, lenese, fudulã, sceptica, incultã si nemiloasã”. Pentru cei mici si umiliti, un adevarat amic, - neîmpacat contra “utopistilor nebuni” cari voind sa le dea prea mult s’au ridicat pe umerii lor si nu le-au dat nimic.

Dintre noi, cel pe care il iubia mai mult era tocmai vrajmasul metodului sãu. Pentru acesta analiza era un mijloc, adesea fara nici o importanta. Vederile generale, dragostea sintezei s’a sistemului, erau puterea si multumirea lui. Puternic si violent, o discutie de mai multe ore o inchidea intr’o fraza larga si vârtos asternuta.

Cat pentru neintelegerile sociale, - deosebiri de stare, de nastere, de inteligenta si de trepte, - erau o greutate inchipuita, caci toate pe lume sunt bine si armonie ; tot ce poarta pe umeri un popor e drept sa poarte ; formele sociale si legile daca nu le dãrâmã, le meritã.

Al treilea era bland si indurator, in toate neintelegerile sgomotoase, din cauza limpezii sale convingeri ca nimic nu e sigur. Tot e “probabil”. Chiar dovezile matematice tin adesea de niste valori virtuale ce par valori reale, caci satisfac anume serii de probleme.

De cateori nu ne zicea surazand :

-         Daca argumentele voastre ar avea vr’o greutate reala si hotarîtoare, ar trebui ca ele, turnate in oricare creier, si pe deplin intelese, sa nasca aceeas convingere ca si in voi. Eu inteleg, rand pe rand, tot ce-mi spuneti despre Auguste Comte ; am citit cu voi aceleasi comentarii, nu schimb nimic din toate argumentele, - as putea sa le repet chiar cu aceleasi cuvinte – ce dovezi pot sa va dau ca le inteleg ? – si cu toat acestea mi se pare falsã calea pozitivismului. Se vede ca un mare adevar, la trecerea sa din naturã in noi, nu se supuner la aceeas lege generala. Si nu e adevar care sa fie perfect identic in toate capetele ; dovadã despre aceasta e ca in vreme ce acest adevar ramane in stare de abstractie, oamenii se inteleg, iar cand e vorba sa-l aplice, acelas adevar, se preface in fapte deosebite in parte, ba chiar pe deaintregul deosebite.

La asemenea cuvinte, ironia celorlalti, sfârsia prin a-l intreba :

-         Duminica trecuta, ai fost la Biserica ? Ce evanghelie se citea ? Ce cazanie ? Tu ai fi in stare sa zici « poate » cand ar veni vorba despre sf.Stefan care a inverzit nucul uscat al vaduvei.

El, fara a se sinchisi, razand voios de glumele noastre, ne raspundea :

-         Si de ce nu m’as duce ? Fiecare om poarta într’însul copilaria sa, micsoratã, ce e drept, inghesuita de atatea impresii si idei noui. Pentruce cand nici mie, nici altora, nu fac nici un rãu, sa nu-i fac ei placere ascultand o parabolã ? Care din noi intelege ce simte cand ascultã o elegie de Chopin sau de Heine ? Si ascultati ; si va face placere. Afarã numai daca n’ati amesteca ce simtiti cu ce intelegeti, si socotiti ca in om tot ce constient, ca tot se poate pune in formule algebrice. Sunt sigur ca, voi, daca ati descompus un acord in do, mi, sol, credeti ca ati inteles ce ati simtit cand ati auzit acordul. Discutati daca o linie dreapta la infinit este o curba inchisa, si nu va dati seama cum omul a ajuns la idea de unul si de mai multi.

Cu asemenea inceput de discutie, intr’o zi, ajunseseram in soseaua care duce la Baneasa. “Scepticul” ducea la brat pe “Trubadur”.

-         Sa cante Trubadurul ! Altfel burduful cu paradoxe o sa ne ameteasca.

-         Ba nu, mai bine sa ne spuie cate ape de colori vede el in pielita albãstrie a cerului.

-         Sa mai zica odata legenda de alaltaieri cu fata gândului “de care cand te-ai fi apropiat, ai fi inghetat sloiu”.

-         Nu, nu, raspunse Trubadurul, cautati in ochii mei si veti vedea daca-mi arde de basme.

Pe sub pielea lustruitã a obrajilor lui se resfirau, ca o retea vânãtã, firele vinelor. Gura mica, cu niste buze subtiate, ca un arc tras cu creionul pe hartie albã. Ochii verzi dormitau sub pleoapele molesite, si parul negru i-atârna in talaji cu lumini argintii pe spetele inguste.

-         Iar ai visat.

-         Iar n’ai dormit ast’noapte.

-         Asa e. Era o luna, catre miezul noptii, ca ai fi citit la lumina ei. Si cu firea lui p’asa lunã...

-         Ei, nu stiti nimic, raspunse Trubadurul. De trei zile mi-a ramas in nas mirosul mortii : rece, rânced, ceva de melc fiert, si n’am izbutit sa-l gonesc nici cu cel mai delicat miros, nici cu cel mai tare. Mã incearcã frigurile. Cant cu vioara si ea rãsunã in cosul pieptului. Mi s’a rupt o coarda... am crezut ca a plesnit ceva de langa inima. De trei zile dorm cate zece ore. Ma destept si mi se pare ca odaia cu cartile e in vis. Mi-e frica sa ma misc. Numai cand ma spal cu apa rece, incet, incet, se trezeste in mine stirea de viata, de miscare, de lumina.

Sunt obosit. As vrea sa ne odihnim.

Sariram un sant plin cu buruieni inflorite, taiaram o padurice de stejar, plecandu-ne pe sub rãmurile cu frunze late si crete. La umbra unui carpen voi Trubadurul sa poposim.

Ne îngrijia soarta Trubadurului. Totdeauna fusese plapand, si chinuit de vise, dar nu aa de slab si de desnadajduit. Il cocoloseam cat puteam. Nici de bani, nici de casã, nici de carti, el nu trebuia sa se ingrijeasca. Ne era drag peste masura. Durerea ca si veselia lui erau desfrânate. Nici tragedian, nici comedian, n’ar fi putut sa-l intreaca in miscarea fetei, in privire, in mladierea vocii si in rãguseala in care isi înneca glasul cand voia sa-si arate desgustul.

Fiecare din noi il intrebaram, cum un fel de ceartã in glas :

-         Ce e, ce ti s’a intamplat ?

-         Esti copil. N’ar trebui sa te lasam in voia d-tale.

-         Ti-am zis sa te muti cu mine. Se vede ca nu tii la nimeni pe pamant.

-         Ba da, ba da, raspunse Trubadurul, ba tiu prea mult, dar ma iubeste mai mult pamantul decat voi toti. Uh ! si rece si greu trebuie sa fie ! Voi nu stiti nimic. Nu puteti intelege pe deplin, bombãni el, plecandu-si capul pe genunchiul meu. Ar trebui sa uitati tot ce ati invatat din carti, sa nu mai fi vazut nimic pe pamant, si acum, primul glas, pentru voi sa va fie al meu, prima fatã sa va fie a mea, cea d’întâi idee de viata sa v’o pot da eu. Numai astfel m’ati putea intelege. Altfel, orice v’as spune se va izbi de cine stie ce credinta a voastra dobandita cu multa straduinta. E greu sa ma intelegeti fara sa va sfaramati metoda voastra d’a judeca, d’a intelege si d’a simti. Nu stiti nimic... Nu stiti ca de trei zile....

-         Ei, ce e, ce ti s’a intamplat, ti s’au innecat corabiile pe Marea Neagra ? Ti-ai taiat capul si nu-l mai poti lipi la loc ? Ce e ? Ce primejdie ? se rãsti unul dintre noi cu un fel de necaz prefacut.

-         Mai rau, raspunse Trubadurul strangandu-si obrajii in maini. Sa nu radeti. De trei zile mi-a ramas in nas mirosul mortii ; rece, ranced, ceva de melc fiert. Si-mi scorboseste narile si se duce adanc, adanc, pana in fundul creierului. Eu care va spuneam cu ochii inchisi toate ierburile, eu care va spuneam tot ce sopteati din departari de necrezut, eu care va ghiceam la doi kilometri, ori strans legat la ochi vã deosibeam numai printr’o atingere de deget, acum, acest miros imi omoara simturile. Auz un sunet uscat, vãz un trup alb si intins p’o masã de marmura, si par’cã buricele degetelor mi-se lipesc d’o mânã uscata si teapana.

Inchise repede ochii, sgârci mânile, strânse pumnii, se îndesã in mine, si un fior il cutremurã din talpi pana la crestet.

-         Dar unde ai fost, omule ? In veci n’o sa-ti vii in fire. Iar ai visat.

-         La disectie ! raspunse Trubadurul, tresarind. Am vazut pe masa de marmura o fata tanara, mai frumoasa ca toate povestile mele... I-am deschis pleoapele... Ochii verzi... Semãna cu ele....

-         Cu cine ?

Ne priviram lung, indoindu-ne de mintea amicului nostru. De mult e furisase in noi o temere.

-         Semãna cu ele... sopti apasat Trubadurul. De astãdatã, numarul douã m’a inselat ! Sa va spui. Nu mai pot ascunde. Sa nu radeti.

Vocea i-se stinse. Incepu sa povesteasca.

-         “Era un timp cand viata pentru mine n’avea nici forma, nici coloare, nici inteles. Mi-aduc foarte bine aminte ca sugeam inca si deschideam ochii mari fara a primi vr’o impresie statornica. Auziam vorbe pe care le prindeam numai ca sunete. Pasãrile care se certau in desisul gradinii, strãchinile care odorogeau pe masa rotunda, papucii cari se târsiiau prin casa lipitã cu pamant galben, ca si cuvintele omenesti, mi-erau deopotriva.

“Cateodata, speriat fara sa stiu de ce, scapam ţâţa din gurã, cu un fel de ţocnet gras si dulce.

“Numai atunci am fost gras, nesimtitor si fericit. Mancarea o gasiam la nas, leaganul in bratele mamii, si o caldura de blanã la sânul ei.

“Eram cel din urma copil. Adormiam totdeauna, ca pe puf, intr’o troaca asternuta cu scutece vechi si arse de atatia copii cari se odihnisera pe ele.

Voi, cari ati supt lapte strein si v’ati leganat pe brate platite, aveti dreptate sa nu intelegeti.

“Cand m’am saltat, si alergam prin gradina si prin viile de apropiere, odihna si somnul pierisera cu cele dintai cuvinte, cu cele dintai dorinti constiente, cu prima vedere inteleasa si voitã.

“Imi placeau basmele, zisele din batrani, si mai ales intamplarile apucate de neamul meu. Nu m’ai fi luat p’o imparatie din poala bunichii ; si in serile cand fetele mari, cosand la gherghef, spuneau cate istorii toate, de m’ai fi batut nu m’as fi vârît in plapomã.

“Incetul, pe nesimtite, creierul meu se turbura, se aprindea, in fitece noapte trasariam din somn, speriat, cu pumnii inclestati si cu rasuflarea nabusita. Muma Padurii, Smeoaica cea batrana, Strigoiul si Ielele care fierbeau intr’un cazan, rosu ca para focului, mintea fetei de Imparat, mi-apareau in vis. Le vedeam mai limpede de cum vedeam troscotul si nalba din batatura ; mai real mi-apareau ca dudul din fundul gradinii in varful caruia ma suiam. Glasul lor de dihãnii, ascutimea ghiarelor si vapaile de pe beregatã, imi spargeau urechile, mi-ametiau vederea si-mi dogoriau obrajii. Biata mamã, langa care dormiam, se trezia din somn, si in zadar aprindea vãpaiţa si ma mangaia, dandu-mi sa beau o cana cu apa. Eu, cu ochii deschisi, nu vedeam nimic, n’auziam nimic, si obrajii mi-erau aprini incat ma usturau, par’c’ar fi fost pãrpãliti pe spuzã.

“Rar desteptam pe mama cu râsul meu, la miez de noapte, caci rar mi-apareau, fata din dafin, fericitul Chles, fata cea mai mica de imparat, si Zana cea buna care trecea pe Fat-Frumos prin valea lacrimelor.

“Si ciudat, din toate aceste basme si vise – de grijã si de frica – ma deprinsei sa acult cuvintele pana in fundul lor, sa raspund la vorbã cu inteles nevinovat dar mai adanc decat s’ar fi cazut la un copil. Vorba la mine era icoanã : o vedeam cu ochii.

“Atat de mult basmele si visele imi sorbiau viata, cã chiar lacomia copilareasca disparuse. Trebuia cu d’asila sa ma puie la masa.

“Galben si uscat ca niste moaste, de capul meu nu ramasese decat parul vulvoiu si imbâcsit de praf.

“Cã mã iubiau toti ceilalti ... Dar la ce-mi slujia dragostea lor ? Ei ma credeau bolnav si-mi dadeau foi de leandru si ţintaurã, pe cand eu zaceam, aprins, nemultumit cu ale vietii. Zadarnic imi descântau, si-mi puneau in mana cate un ou proaspat si rece ; si degeaba tata imi rasturna punga lui cu sfanţi, caci eu ma stingeam de dorul basmelor care jucau si se prefaceau necontenit pe geamurile ferestrelor. Numai cantecele taraganate si haiducesti ma odihniau o clipa, - apoi voiam sa fiu singur si sa-mi inchipuesc tarile, cu munti, cu ape, cu soare, pe unde toate jivinile vorbesc si cocorii se insiruie si cântã acelas cantec jalnic.

“Cand sor’mea ma lua in carca si fugia spre nucii dela gropile cu nisip, eu inchideam ochii, tremuram, si mi se parea ca sbor spre taramul de care nu pomenisem nimanui.

“Nu stiu daca intelegeti ca la mine nervii si visele imi mistuiau viata. Si totus nimic nu-mi scapa din cate se petreceau in juru-mi. Vorbele, soaptele, micile rautati, miscarile, dorintele, temerile, placerile, nevoile, si adesea chiar gandurile, le intelegeam, pe toate, pe minune.

Dar cu cat le intelegeam mai bine cu atat ma scarbiam de toate cate se petreceau in creierul meu.

“Intr’o zi eram bolnav, dupa cum auzisem, de “cutit”, si mama veni voioasa, la umbra corcodusului, unde zaceam intins, si-mi zise vesel :

-         Stii c’o sa te faci bine, sanatosel, s’o s’ajungi om mare ? Asa mi-a dat in bobi....

-         Om mare ? Si unde s’ajung om mare ?

-         In lume, cu aga si cu boierii tarii...

-         Si aga si boierii tarii sunt oameni ca toti oamenii ?

-         Pai ce sa fie, mama, vezi bine, ce vrei sa fie ?

-         Atunci mai bine cu voi ; nu vreau s’ajung om mare cu oamenii ; mai bine singur ; mai bine cum stiu eu si nu stie nimeni ! »

Trubadurul se ridicã in genunchi. Inchise ochii. Pleoapele, cand i s’atingeau una de alta, tremurau. Era un semn la el ca inima ii batea prea repede.

-         Destul, ii zise vecinul meu, iar o sa incepi cu acea parere de rau de copilaria ta smintita, cu acel dor de nesimtire si de nestiinta desavarsita. Iar o sa-ti plangi zilele pentruca ai invatat sa citesti. Par’cã te vãz cazand de oboseala, muncindu-te sa dovedesti ca tipografia este nefericirea omenirii.

-         Sa mancam, ca iar o sa inceapa cu izbandirea viselor. El care viseaza in toate serile de cate zece ori, sa perie ca i-se izbandeste un vis. Pe el, copii !

Unul il apucã de mâni, altul de picioare. Si pe cand il leganam, din buzunarele hainelor ii cazura pe iarba cateva carti si un vraf de hartii.

-         Lasati-ma, strigã Trubadurul, lasati-ma, simţ in nas acea duhoare de moarte ! Lasati-ma sa ispravesc...

Il intinseram pe iarba. Daca el voia ceva era cu neputinta sa-l intoarcem. Se odihni putin cu fata in sus, se ridicã in genunchi, si incepu :

-         “Viata era prea lunga. Traiam destept si’n somn. Suferiam la luminã si pe intuneric. Imbatraniam in loc sa cresc. Visele se inmultiau si mai toate sfarsiau cu o baba batrana, spaimã de urîtã, numai cu doi dinti in gingia de sus. Astã babã ma lua la goana, si eu fugiam de-mi rapaiau talpile ; sfaramam bolovanii, sariam santurile, treceam prin maracini ; oasele calcaielor ma injunghiau si mi se opria rasuflarea. Si baba dupa mine, in spatele meu, cu mana aproape de umerii mei ; ii simtiam suflarea ei de ghiata, si ii vedeam, fara sa ma uit inapoi, vapaile ochilor.

“Asa mã gonia poştii intregi si, cand simtiam cum si-a infipt ghiarele in spinarea mea, deodata sangele imi ingheta in vine, pamantul se despica in doua si ma cufundam intr’o prapastie. Ma desteptam cu tipatul sugrumat si spuzit peste tot trupul. De multe ori ai mei au crezut ca am pojar. Numai eu stiam ce am. Nimeni n’ar fi putut crede.

« Incepui sa am vedenii.

« Intr’o noapte voiam sa ies afara. Sora cea mai mare, care ma iubia ca pe luminile ochilor, sãri din pat, ma luã in brate si ma duse in fundul gradinii.

“Era o lunã nepomenit de frumoasa. Lumina ei poleia in argint visinii infloriti. In capatul cararii sorã-mea, subtire si dreapta, parea o stanã de marmura alba. Lumina lunii se schimbã in rumeniu, in violet si înnecã lumea intr’un aer albastru. Incremenii. Voiam sa ma misc si nu puteam. Inaintea mea, d’acurmezisul cararii inguste, vazui, cum va vaz pe voi acum, doua ghemuri de tort invâtindu-se pe loc, si ce sã desira depe unul se însira pe celalalt. Cercaiu sa fug si nu izbutii de frica ca nu cumva firul sa m’apuce de picioare. Vroii sa strig. Falcile mi se’nclestasera. Numai cand mi-aparura niste broaste, buboase si moi, si incepura a sari pe mine, cazand pe pamantul cu un plesnet umed, facui cativa pasi si cazui la pamant cu mânile intinse. Firul ghemelor mi-se încolãcise de picioare.

“Cand sor’mea mã luã in brate, si ma sarutã apasat, imi venii in fire. Suspinam. Luna, ca o sinie de argint, revãrsa lumina ei obisnuita. M’am uitat indarat. Ghemele si broastele disparusera.

“Intr’o zi cadea o ploaie calda. Fulgerele se frangeau aprinse in norii rostogoliti de vant. Strasinile giuruiau in caldari par’cã s’ar fi jucat cineva pe o coarda de chitara.

“Eu, aveam ceva ; nu puteam sta in casa ; fulgerele ma aţâţau ‘ cantecul straşinilor destepta in mine dor de povesti.

“Vârîi cãtelul Corbei in sân, si, de pe uluci pe creasta casei. Nici nu stiu cum m’am trezit in pod. Acolo, lanturi, bleauri si leoci vechi, vârtelnite rupte, tevi de pusca, dãrace, piepteni de lânã, melite si sculuri de in si de borangic agatate de şiţele învelitorii. Le cercetai pe rând. Lanturile mai ales imi faceau o deosebita placere cum le zanganiam in ropotul ploii.

“Apoi pusei mânile cãpãtâi si ma lungii cu fata in sus. Catelul mi se incolaci pe piept, isi vârî botul sub picioarele de dindãrãt, si adormi tremurand. Eu spuneam “fata nebunã de imparat” :

- “Fata, una singura la parinti, bolia intr’un geamlâc de clestar. Si era asa luminã, par’cã s’ar fi aprins cerul. Si fata ceru sa se duca la fantana cu colac de piatra ca sa bea apa. I-se facu pe plac si se duse. La fantana, o baba, sbârcitã si uscata, turnã apa intr’un ulcior.

- “Mamã fã bine si pleacã-mi tâtâna urciorului sa sug si eu putintica apa rece ca mult ma arde un foc nestins.

“Cum ii luã Dumnezeu mânile, nu stiu, ca fata scãpã urciorul de pe ghizduri si il fãcu numai cioburi.

“Atunci batrana oftand o blestemã :

-         “Maiculita, lua-ti-ar strigoiul mintile cum mi-ai luat tu potolirea setii.

“Si par’cã vazui... da, il vazui.... pe strigoiu şontâcãind dela cap pânã la picioarele fetii ce zacea intinsa, si ii picura, dintr’o chitara veche, un cantec ametitor ca o apa linistita si adanca. Coardele groase sbârnâiau izbite de lemnul uscat al chitãrii, iar cele subtiri se rasfatau intr’o piuealã marunta si intoarsa pe loc.

“Strigoiul rânji si puse mâna pe fata de imparat. Ea se lãsã molesita s’o puie in cârcã. Inghetaiu de spaimã si râcnii, facandu-mi cruce :

-         Piei, proclete ! ... Oh ! cat e de frumoasa !... Unde vrei s’o duci ?

“Privii imprejur. Se facuse intuneric. Ma aruncai pe gura podului. De pe acoperis ma rostogolii in putina cu apa.

-         Fleacuri, nervi, zise unul dintre noi, taind sirul Trubadurului galben ca ceara, fleacuri, cantau siroaiele de apa ce cadeau in fundul caldarilor goale. Iacã chitara strigoiului.

-         Ai dreptate si esti prost, raspunse Trubadurul necajit, stiu si eu ca fundul caldarilor bombãnia acel farmec de sunete, dar daca inchipuirea creeaza o viata de chinuri, crezi tu ca suferi mai putin decat daca aceeas viata ar avea si brutalitatea realitatii ? Si daca o veste mincinoasa ti-ar veni la urechi, ca iubita te inseala, crezi ca n’ai suferi ca si cum te-ar insela in realitate ? Si chiar de te-ai incredinta de eroare, iti va ramanea indoeala, un inceput de nefericire. Un om poate muri daca asemenea temeri il vor covarsi. Cauza e usor de inteles. Poti sa razi tu de ea, poti s’o numesti iluie, vedenie, nervi. Eu o numesc : “jumatatea celalalta a vietii pipaite”. La unii pridideste sangele, la altii nervii. D’aci cele doua vieti : viata reala si viata inchipuita.

-         Daca intelegi acete lucruri, amice, ii zise cel mai voinic dintre noi, pentru ce nu pastrezi o cumpana mai potrivita intre cele doua vieti ?

Trubadurul isi sterse sudoarea de pe frunte si raspunse :

-         Oh ! dar nici voi.... Nimeni pe lume nu va intelege ca o idee adanc infipta in mintea ta impreuna cu un sentiment al ei, este forta fatala care te poate duce la peire sau te poate face un om mare. Si o idee in asa conditiuni este o realitat pentru om mai brutala decat un bolovan pe care l-ar pipai cu d’amanuntul. Eu poate sa pier prada unor iluzii triste, dupa voi, a unei realitati nedrepte dupa mine. Deosebirea intre noi e ca eu va inteleg toate cuvintele vietii voastre, iar voua vi se pare ca le intelegeti pe ale mele. Va faliti cu pozitivimul votru... stiinta care studiaza un creier mort este stiinta mortii. Si nu tagaduesc, stiinta a inteles pe deplin de ce moare un om si toate prefacerile prin care trece un cadavru, dar n’a inteles nici pe sfert viata si schimbarile ei. “Cauza unica si initiala” este o taina pe care nu cu algebra voastra o veti intelege.

-         Sa mancam ca te-ai obosit.

Credeam ca l-om intoarce din povestirea sa.

-         Nu, raspunse Trubadurul, vreau sa ispravesc. Nu inteleg... Si daca nu intelegi de ce sa traesti ? ... Dati-mi un pahar cu vin... Mi-e frig .... Dati-mi sa beau...

Luã un pahar ; il aduse la gura. Mana ii tremurã asa de tare incat il scãpã si il vãrsã pe iarba. Luminile ochilor i-se marira fara pic de scanteie, ca niste tinte batute in doi nasturi de sidef.

-         “Dar, visele incepura a mi se izbandi ; vorbesc de cele urate...

Si incepu sa poveteasca c’o voce aa de putin omeneasca, ca pe noi, prietenii lui d’atatia ani, ne cuprinse o frica mai ciudata ca frica unui copil care ar trece noaptea prin curtea bisericii.

-         “Eram de zece ani... Deschisesem ochii pe o copilã, cam de varta mea, cu care colindam viile. Bãlaea ii ziceam eu, caci era albã, slabuta, cu parul ca un caier de lana moale si invoaltã. Ochi verzi... verzi si blanzi... nu ma inselau niciodata... Un glas dulce, ca dupa somn. Semãna cu ochii asa de mult ca de vorbia mi-se parea ca-i vaz ochii si de ma privia, lung si blajin, mi-se parea ca in fundul urechilor auziam glasul ei mangaietor. Semãna cu sor’mea. Pe amandoua le iubiam deopotriva. Si le iubiam din cale afara, caci numai ele se apropiau de lumea basmelor mele, dupa care as fi alergat pana sa nu mai ramaie piele pe talpile picioarelor.

“Intr’o seara, inainte de a ne desparti, o gãtii cu flori de papadie si cu mladite de mãzãriche, si ii zisei, trist, fara sa pricep de ce :

-         Bãlaeo, de cine ti-e dor tie cand esti singura ?

-         De tine, de luna, si de flori... Cu ele mi-e dor de tine... Cu tine nu mi-e dor de ele...

-         Dar, tu, o sa mergi cu mine daca m’oiu duce departe, departe ?

-         Departe... nu e ca aici.... departe e pustiu... Mai bine cu ai nostri...

-         Dar daca oiu sãpa o groapa adanca, adanca, o sa te cobori cu mine, sa vedem ce-ar fi pe alt taram ?

-         Adanc... e frig !... Adanc... e intuneric !... Mai bine la soare...

“Adormii, in noaptea aceea, incet, incetisor ; mi-auziam rasuflarea. Voiam sa nu adorm, dar, inchizand ochii, de frica intunericului, ma furã un somn in care numai trupul si ochii adormisera. Dam sa misc mainile si sa deschiz ochii. Manile grele, ca niste drugi de fier, cu neputinta de mutat din loc. Pleoapele ca turnate in plumb si topite una intr’alta.

“Dupa un vant, pe care-l auzii o clipa ca si cum ar fi suflat peste lumea toata, mi se paru ca deschiz ochii, ca ma scol in picioare, desi imi ziceam : “Cum dechisei ochii si sunt cu ochii inchisi ? Cum ma sculai in picioare si stau lungit in pat, sub plapuma langa mama ?’

“ Se facea o campie intinsa. Eram cu tata, cu sorã-mea si cu Bãlaea. Trei cai, inhamati la o caruta, pasteau, sforaind.

“Din senin auzii : “destul ati odihnit pe drum ! ...sa nu va mai opriti...” Ne suiram in caruta. Caii sorbiau departarea gonind ; iarba se uscase ; un nor de praf ne invaluia ... Caii plesnirã. Caruta se sfãrâmã. Pe noi ne asvârli unul peste altul. Eram deasupra lor ametit de sguduire. Pamantul se deschise. Intaiu inghiti pe sor’mea, apoi pe Bãlaea si la urma pe tata care ma inhatase de camase si ma târa dupa dansul. Pamantul ii acoperi si se inchise intre ei si mine. Si din fundul lui auzii o jale nãbusitã : “Ah ! e pustiu... e frig... e greu... intuneric !”

“A doua zi sor’mea se bolnãvi. Visul meu mi se desteptã in minte. De spaima nu mai vorbii nimanui. Toata viata mea se marginia la micile servicii ce faceam bietei bolnave. I-aduceam apa, ii tineam de urat, ii mangaiam mânile slabe si reci. Eram sigur c’o pierd. Visul meu o rãpunea. Durerea mea era un fel de nesimtire. Cateodata ma muscam de mânã ca sa ma incredintez daca trãesc, si nu simteam nimic. In sfarsit ea muri fara sa se planga, inchise ochii uitandu-se in ochii mei, cu parerea de rau ca m’a intristat.

“Ce noapte posomorata. La capul ei ardea o lumanare de ceara. Manile incrucisate pe piept. Tata era pe drumuri, pentru painea de toate zilele, fara nici o stire. Ceilalti adormisera plangand.

“Eu ma sculai incetisor, ca o pisica, si ingenunchiai la patul ei. Incremenisem gandindu-ma ca daca cineva mi-a trimes acea veste in vis, acel cineva trebuie sa fie undeva, si de ma voiu grabi, voiu intalni pe sor’mea...

Gandurile mele se rupsera d’un ululuit care iesia de sub cearceaful moartei. Sarii in picioare. Ma plecai spre dansa. Un sgomot de scanduri. Tresarii. Iubita mea se indoi putin de mijloc si mana dreapta, a ei, rupse panglica care o lega de cea stanga, si-i alunecã pe coaste. Vrusei sa strig : “mamã, scoala-te, e vie !” – Imposibil.

“In spatele meu auzii niste hârjiituri pe geamuri. Ma intorsei spre ferestre. Ceva negru aluneca d’alungul geamurilor, cadea si iaras de ridica. Casa mi se invarti sub picioare. O ameteala imi luã vederea si cazui mototol la pamant...

“Nu stiu peste cate zile m’am desteptat. Sor’nea care ma purta in carca, care imi dadea cele d’întâi visine parguite, care nu ma lãsa sa plang niciodata, pierise dintre noi. Zadarnic imi spuneau ceilalti ca in noaptea aceea, catelul intrase supat, - ca o scandura rau asezata, cazuse, - ca pisica, cu pisoi mici, dase sa intre in casa cu un soarice. Acel alai jalnic, de hârjiituri, de sgomote si ululueli, in jurul moartei care miscase mana dreapta, nu-mi iesia din minte.

“Cazu si tata bolnav de junghiu. Zacea in patul de langa soba si eu tremuram de friguri in patul cel mare. Ceilalti stropoliau p’afarã tristi, si vai de mancarea si de odihna lor.

( extras din Sultãnica..., de Barbu Delavrancea, Ed.Semne, Bucuresti, 2012, Cvltvra Nationalã, editie reproducere in facsimil a lucrãrii Sultãnica... apãrutã in anul 1922 în aceastã formã la Cvltvra Nationala, Scriitorii Români, Colectie ingrijitã de Marin Sim.-Rimniceanu, membru cor.al Academiei Române, semneartemis.ro )