Al doilea rãzboi mondial si planurile celor rãi ( 2 )
Faptul ca lui Wolff i-ar fi placut asta nu e surprinzator, pentru ca el si Himmler fusesera apropiati ani de zile. Amandoi erau nascuti in 1900, dar generalul il slujise pe seful SS cu devotamentul unui fiu dupa ce fusese numit aghiotantul sau, la putin timp dupa ce nazistii au venit la putere.
Cu farmecul lui natural, Wolff era mai mult diplomat decat executant, neamenintand astfel pozitia lui Himmler.
Desi cei doi aveau multe lucruri in comun, in special ambitia arzatoare, fiecare bazandu-se pe forta celuilalt pentru avansarea in cariera, personalitatile lor nu puteau fi mai diferite decat erau.
Inca din copilarie, Himmler, fiul unui profesor de scoala care avea iluzii de parvenire pe scara sociala pentru ca meditase cu ani in urma un print de provincie, era un singuratic tacut, bolnavicios, dizgratios, cu o barbie slabuta si ochi albastri-gri ca de marmura care priveau din spatele unui pince-nez, un inadaptat social dispretuit de colegii de clasa pentru ca ii pâra cand i se nazarea ca ar fi facut ceva nepermis.
Himmler era un fanatic ultranationalist care tanjea dupa putere, cautand sa-si satisfaca nevoile psihologice cu orice pret, chiar si cu pretul moral al genocidului.
A imbratisat cu inima deschisa ideologia lui Hitler, care indemna la crearea unei Germanii cu sange pur si a unei Europe purificate de mizeria evreiasca, dar prefera sa-i forteze pe evrei sa emigreze.
Totusi, Himmler a actionat cu un oportunism calculat cand Hitler i-a cerut sa declanseze genocidul.
Sperand ca intr-o zi sa il inlocuiasca pe Führer si sa conduca un imperiu care sa se intinda pana departe, in Asia, Himmler a inceput sa se impotriveasca ideii de ucidere a milioane de oameni. Iar la fel de oportunistul Wolff i-a stat alaturi intr-o cursa demonica despre care credea ca il putea catapulta spre apogeul puterii.
Intr-adevar, cand Germania parea ca pierde razboiul, ambii aveau sa ia in calcul posibilitatea unei lovituri de Stat care sa le grabeasca ascensiunea.
Presat de tatal sau sa urce pe scara sociala, asa cum facuse el insusi, Himmler a incercat sa-si compenseze defectele fizice si personale.
Dar era mai dornic sa se razbune pe societate decat sa-i castige simpatia, considerand-o un masiv agregat de umanitate ostila care il umilise in trecut si era probabil sa o faca si in viitor.
Spre deosebire de el, Wolff, care ducea o viata banala dupa ce luase parte cu eroism la Primul Razboi Mondial, tanjea sa se mai plimbe inca o data tantos pe coridoarele puterii si ale gloriei in cizmele lui negre lustruite, cu pieptul stralucind de medalii si inconjurat de doamne coplesite de admiratie.
In orice caz, pentru a-l intelege pe Wolff si rolul sau in Istorie, trebuie sa-l intelegem pe Himmler.
La inceputul anilor ’20, Himmler a incercat sa se inroleze in armatã pentru a-si putea demonstra barbatia in fata familiei, a cunoscutilor si lui insusi.
Mai voia sa-i infrunte pe dusmanii care umilisera Germania in Primul Razboi Mondial, asa cum voia sa-i infrunte si pe dusmanii din interior, in special pe evrei, care ii intruchipau, in ochii lui, pe toti cei care-l injosisera in trecut ( desi, personal, nu cunostea niciun evreu ).
Dar infatisarea lui neîndemânaticã, bolnavicioasa, nesanatoaa si conversatia lipsita de continut au atras doar obisnuitele priviri dispretuitoare si eticheta de “inapt” in numeroasele birouri de recrutare la care a mers.
In 1925, totusi, cand Hitler l-a acceptat pe Himmler in Partidul Nazist, interzis la acea vreme, noul membru savura gandul de a se implica in lupte de strada cu gastile rivale sau de a arunca, pur si simplu, cu pietre in evrei.
Aparent, Himmler a fost incurajat sa adopte aceasta atitudine agresiva de studierea vietii lui Tomas de Torquemada, inchizitorul general din Spania secolului al cincisprezecelea. Torquemada ii alungase pe evrei si le confiscase averile, actionand in numele Bisericii.
Un bun exemplu de urmat, in numele unui zeu in viata, Adolf Hitler, unul dintre putinii oameni care i-au tolerat vreodata prezenta respingatoare.
Parea sa fie alegerea ideala pentru conducerea Schutzstaffel ( SS ), la origine un grup select de garzi de corp alese pentru a-i proteja pe Hitler si pe alti lideri nazisti.
Dupa ce l-a preluat, in 1929, Himmler l-a transformat intr-o formatiune rasista de elita.
A infiintat Sicherheistdienst ( SD ), serviciul exclusiv de informatii al SS, care avea sa fie unit apoi cu politia secreta de Stat ( Gestapoul ), in subordinea SS-ului, pentru a forma un birou de securitate al Reichului.
Cand Führerului a venit la putere in 1933, urâtul de singuratic a devenit “inchizitorul general” modern care comanda un ordin de asasini de elita format din criminali cu uniforme negre care s-au constituit in noua clasa conducatoare a Germaniei.
Milioane de evrei si alti “dusmani ai Statului” erau la mana lui Himmler.
Avea el sa-si arate mila ?
Probabil observase ca, desi Torquemada ii alunga pe evrei din tara sa, acesta nu recursese la genocid.
Si nici Himmler nu avea sa faca asta. O sa-i jefuiasca de averi si-o sa-i expulzeze din Germania, dar cum ar putea sa ordone omorarea lor ? Doar nu era nebun !
Conform medicului finlandez al lui Himmler, Felix Kersten, care i-a devenit confident pe cand ii trata sefului SS durerile cronice de cap si de stomac, pacientul i-a spus :
“Ah, Kersten, nu am vrut niciodata sa-i distrug pe evrei... Exterminarea era o afacere murdara.... [Dar] acum cativa ani, Führerul mi-a dat ordin sa scap ( de ei )... Am inceput si chiar am pedepsit excesele comise de oamenii mei...
In 1938, Roosevelt a facut investigatii in legatura cu intentiile noastre fata de evrei.
I-am spus care erau intentiile noastre : sa scoatem toti evreii din Germania... Am cerut ajutorul lui Roosevelt in aplicarea intregului proiect. Nu am primit niciodata raspuns...
In 1934, i-am propus Führerului sa le dam evreilor o bucata mare de pamant si sa ii lasam sa isi intemeieze un Stat independent acolo. Voiam sa ii ajut. Am intrebat in diferite parti ale tarii, dar nimeni nu-i voia pe evrei”.
Se gandea la Palestina ? a intrebat Kersten.
“Nu, Madagascar. Este o insula cu pamant bun si climã care li se potriveste evreilor... Puteam face o conferinta internationala si puteam aranja chestiunea cu Franta ( care detinea insula ), dar lucrurile au iesit altfel.
In cele din urma a inceput razboiul si a adus cu el imprejurari care au pecetluit soarta evreilor.”
Si, dupa cum se pare, Franklin D. Roosevelt a primit si a luat in considerare cererea, care i-a fost inaintata si lui Winston Churchill. Un oficial britanic i-a trimis un mesaj secretarului de Stat Cordell Hull la 20 februarie 1943, cu privire la diverse posibilitati de a-i salva pe evrei : “Imi amintesc ca, inainte de razboi, aparuse ideea de a-i trimite pe evrei sa locuiasca in Madagascar, ... [dar] zona nu parea adecvata din punct de vedere climatic, astfel ca s-a planificat trimiterea altor grupuri de refugiati acolo, daca era posibil, dar transportul era extrem de dificil”.
Nu este clar daca Hitler a intentionat vreodata cu adevarat sa-i trimita pe evrei in Madagascar, dar, dupa declansarea razboiului, i-a ordonat lui Himmler sa inceapa exterminarea. Iar seful SS nu se mai putea impotrivi ordinului, daca voia sa avanseze in ierarhia nazista. Nu avea sens sa isi puna in pericol propriul viitor si, posibil, capul pentru a salva un popor si asa dispretuit.
In afara de asta, s-a gandit el, exista, in cele din urma, o anumita logica in decizia de a-i extermina pana la unul.
Führerul ceruse ca intreaga Germanie si toate zonele controlate de germani sa fie epurate de evrei, pentru a asigura puritatea si dominatia rasei ariene, dar, daca nicio alta tara nu voia sa ii primeasca, ce alta optiune mai ramanea in afara genocidului ?
Totusi, oricat incerca, nu putea sa scape de depresia cauzata de ordinul lui Hitler.
Kersten avea sa spuna mai tarziu ca i-a dat un sfat lui Himmler : “Avea inca sansa de a ocupa un loc onorabil in Istorie aratand omenie fata de evrei si de alte victime ale lagarelor de concentrare, daca intr-adevar nu era de acord cu ordinele lui Hitler de a-i extermina. Putea, pur si simplu, sa uite de unele ordine ale Führerului si sa nu le indeplineasca”.
“Poate ca ai dreptate, Herr Kersten”, a raspuns Himmler, dar a adaugat ca “Führerul nu l-ar ierta niciodata si ar pune imediat sa fie spanzurat”.
Acest raspuns sugera nu numai un tip de loialitate utilitarã fata de Hitler, ci si un anumit sentiment de teama, o emotie care, in general, nu era simtita de acei fanatici nazisti care erau gata sa moara pentru sau cu liderul lor daca era necesar, desi intr-un alt moment avea sa declare ca s-ar supune tuturor ordinelor lui Hitler, chiar daca i s-ar cere sa-si ia viata. Asadar, acum trebuia sa-i ucida p evrei.
Cand Kersten “l-a implorat pe Himmler sa renunte la aceasta idee”, seful SS, socat, a mentionat cu disperare un precedent.
Nu-i exterminasera si americanii pe amerindieni ?
“Este blestemul maretiei”, a spus el, “de a calca pe cadavre pentru a crea o viata noua. Totusi, trebuie sa cream o viata noua, trebuie sa curatam terenul, altfel nu va rodi niciodata. Va fi o mare povara pentru mine”.
Astfel, cu Wolff alaturi, impartasind implicarea sefului sau de a recurge la cea mai rational-motivata crima din istorie, Himmler a incheiat pactul cu diavolul.
Nu-si putea pune la indoiala propria loialitate cautand si alte compromisuri morale.
Fie se retragea in obscuritate, poate chiar in mormant, fie se supunea pe deplin tuturor ordinelor pe care i le dadea stapanul sau.
Führerul nu avea sa permita niciun compromis. Cum putea sa-si dovedeasca mai bine loialitatea si sa-si deschida drumul spre culmi decat declansand un program de exterminae a tuturor evreilor pe care ii putea prinde in Germania si, poate, candva, in intreaga Europã ?
Decizia fiind luata, Himmler avea sa afle ca, pe masura ce masacra mai multi oameni, misiunea sa devenea mai usoara. Transformarea oamenilor in suboameni care puteau fi striviti ca viermii a devenit, in curand, un fenomen normal, cel putin in mintea, chiar daca nu si in constiinta sa, provocandu-i, pare-se, o durere fizica aproape insuportabila, ce l-a chinuit constant.
( extras din Complot impotriva Vaticanului, Planul lui Hitler de a-l rapi pe Papa Pius al XII-lea, Dan Kurzman**, Ed. Litera International, Bucuresti, 2009, colectia International Bestseller, aparuta in 2007 sub titlul sau original “A Special Mission Hitler’s Secret Plot to Seize the Vatican
( **Dan Kurzman este primul jurnalist care l-a intervievat pe generalul Wolff la eliberarea lui din inchisoare, dupa razboi. [...] El a fost corespondent de politica externa pentru Washington Post )
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu