Domnitorul Constantin Brâncoveanu si Academia de la Sfântul Sava ( liceul Nicolae Bãlcescu, înainte de 1989, sau Colegiul National Sfântul Sava actual ) – partea a doua si ultima.

Domnitorul Constantin Brâncoveanu si Academia de la Sfântul Sava ( liceul Nicolae Bãlcescu, înainte de 1989, sau Colegiul National Sfântul Sava actual ) – partea a doua si ultima.

Cununa nemuritoare a dreptei rãsplãtiri (Patriarhul Teoctist al Bisericii Ortodoxe Române)

(Cuvânt rostit in biserica Sf. Gheorghe-Nou din Bucuresti, la slujba pomenirii domnitorului Constantin Brâncoveanu, 28 octombrie 1988)

Chipul sãu de domnitor al Tãrii Românesti, spre a fi cat mai adevarat zugravit, se cade inca intregit cu iubirea sa de neam si de neamuri.

O atat de bogata activitate nu poate sa izvorasca decat dintr-o astfel de iubire si viziune clara despre oameni.

A stiut sa-si apropie o seama de oameni de cultura ai timpului, ca marele mitropolit cãrturar Antim Ivireanul, Del Chiaro, Sevastos Chimenitul, Ioan Avramie, Ioan Comnen, Mitrofan al Buzaului, si multi alti invatati care se intalnesc la curtea si asezamintele sale.

Preluand de la înaintasul si unchiul sãu Serban Vodã Cantacuzino – precum s-a mai aratat -, poate cea mai pretioasa mostenire culturala a vremii : traducerea integralã în limba românã si tiparirea Bibliei de la Bucuresti, de grabã Brancoveanu a reusit sa desavarseasca lucrul inceput si, in acelasi timp, a avut bucuria sa vada aparand, intru totul gata, acest monument de veche cultura romaneasca, in chiar primele zile ale domniei sale : 10 noiembrie 1688.

Pentru a cinsti acest act de cultura al poporului nostru si ca un omagiu adus, la trecerea celor 300 de ani de la aparitia acestei dumnezeiesti Scripturi, celor doi mari domnitori, Serban Cantacuzino si Constantin Brancoveanu – ceea ce poate fi inca socotit ca o marturie a unitatii de limbã, de cuget si de simtire romaneasca -, Sfanta Patriarhie scoate, in acest an, de sub teascurile Tipografiei Institutului Biblic si de Misiune Ortodoxa din Bucuresti, o editie jubiliara a acestei lucrari.

Epoca de stralucire a lui Constantin Brancoveanu este continuarea stradaniilor marilor sai inaintasi, ale caror chipuri si infaptuiri incing ca un lant de aur, trupul Istoriei neamului nostru.

La fel de vasta ca si personalitatea sa multilaterala, domeniul ctitoriilor : manastiri, biserici, resedinte domnesti, palate personale, raspandite de-a lungul si de-a latul tarii, ca perlele dintr-un colier de mare pret – in fruntea carora stã cu stralucire Manastirea Hurez si biserica aceasta, in care ne aflam acum -, a imprimat si in arhitectura un nou stil de constructie, numit tot “brancovenesc”, care este la fel de impunator ca si cel moldovenesc definit in timpul domnitorului Stefan cel Mare.

Cu orizont larg spre tot Orientul, dupa ce a ctitorit si a ajutat o seama de lacase sfinte din Transilvania, Constantin Brancoveanu a harazit felurite daruri Patriarhiilor Apostolice din Constantinopol, Alexandria, Antiohia si Ierusalim, unora dintre Manastirile de la Atos, celei a Sfintei Ecaterina de la Sinai, catorva din Balcani, si chiar Manastirii “Sfantul Evanghelist Ioan” din Insula Patmos, unde Sfantul Apostol si Evanghelist Ioan a scris Apocalipsa.

Tote alcatuiesc marutrii graitoare, nu numai despre darnicia si conceptia politicii domnitorului Tarii Romanesti, ci si despre evlavia, intelepciunea si solidaritatea romaneasca, sensibila fata de nevoile Bisericilor aflate sub stapanire otomana.

De aceea poporul roman, traitor si in vremea Brancoveanului – ca si cel de dinainte si de dupa aceea -, si-a castigat dragostea, recunostinta si pretuirea contemporanilor care, dupa cum se poate constata, sunt inca vii si in zilele noastre, in partile acelea.

Vara aceasta am participat la aniversarea a 900 de ani, de la intemeierea manastirii “Sfantul Ioan Evanghelistul”, din insula Patmos.

Am slujit cu S.S.Partriarhul Dimitrie al Constantinopolului, in biserica din pestera unde s-a rugat ani de-a randul, ucenicul iubit de Domnul si unde a scris Apocalipsa.

Patriarhia Ecumenica ne-a invitat la aceste festivitati, ca un semn de pretuire fata de credinciosii si slujitorii Bisericii Ortodoxe Romane si, totodata, desigur, si ca o recunostinta pentru ajutoarele romanesti ce in trecut – chiar si de Brancoveanu – s-au harazit si acestei manastiri, dintre care unele sunt prezente si acum acolo.

Am privit cu mare bucurie, in Muzeul si Biblioteca sfantului lacas, alaturi de alte multe marturii ale prezentei romanesti in Patmos, la loc de cinste, o Evanghelie ferecata in argint si aur, rodul darniciei voievodului Constantin Brancoveanu.

Este si aceasta, de buna seama, o marturie din trecutul nostru frumos, care, dimpreuna cu altele, a devenit un adevarat mesaj indatoritor pentru noi, fiii acestui minunat popor roman, din care au rasarit luceferi ai iubirii de neam, ai iubirii de limbã si simtire romaneasca, purtatorii tortei de cultura si unitate nationala, in tot locul si in tot timpul.

Constantin Voievod Brancoveanu, unul dintre cei mai luminati domnitori ai neamului nostru, a tinut la pecetea Ortodoxiei, la legea si credinta neamului, ca la un odor de mare pret, facand sa strabata aceasta constiinta in toata lumea vremii sale.

Cel ce a fost socotit ocrotitorul intregii lumi crestine se aflã acum, iata, sub aceasta lespede inflorata, fara nume, simbolul cununii nemuritoare a dreptei rasplatiri.

Si este o fericire pentru noi toti urmasii sai, fii ai poporului  roman, ca il avem aici si ca nu a disparut in valurile marii.

Credincioasa sa sotie, Doamna Maria-Marica, a ridicat in taina ramasitele sale pamantesti din Insula Halki si, in 1720, le-a depus in biserica “Sfantul Gheorghe Nou” din Capitala tarii.

Inscriptia de pe candela ce strajuieste cu licarirea ei, la capataiul “fericitul(ui) domn” al Tarii Romanesti, “Io Constandin Brancoveanu”, a pastrat taina si a adeverit, la timpul potrivit, lacasul cel de veci al celui ce s-a numarat intre ctitorii de limba, cultura si de unitate romaneasca.

Nu este pentru prima oara acum, ca se face pomenirea marelui voievod.

In cei 300 de ani scursi de la urcarea sa pe tron, inaintasii nostri au randuit, fara indoiala, zile anume de pomenire a sa si a neamului sau.

Nicicand poporul nostru n-a dat uitarii pe toti cei ce, de-a lungul secolelor i-au lasat grai, glie, credinta si carte.

Pe langa studiile si volumele de opere valoaroase care i s-au inchinat, domnitorul Constantin Brancoveanu a fost comemorat la nivel national in anii 1914 si 1934.

In anii 1932-1934 s-au facut cercetari arheologice la mormantul sau, aflat aici de fata si i s-au identificat osemintele, iar in anul 1938 i s-a ridicat Statuia de dinaintea bisericii.

De la toate aceste pioase momente n-a lipsit Biserica Ortodoxa Romana.

In recenta lucrare despre Sfinti români si aparatori ai legii stramosesti, data la lumina de Sfanta Patriarhie in 1987, la loc de cinste se aflã si “Binecredinciosul Domnitor Constantin Brancoveanu”.

Continuand firul cinstirilor dupa traditia noastra romanasca, azi ne-am adunat langa mormantul Brancoveanului, spre a savarsi Sfanta Liturghie si spre a-i face slujba de pomenire, insufletiti de respect, de dragoste si recunostinta pentru toata stradania sa, si pentru tot ceea ce, in cei 25 de ani si 5 luni, a creat neincetat si a implinit intru slava si faima tarii si a pamantului nostru romanesc.

Adaugam, asadar, prin pomenirea pe care am savarsit-o astazi, inca o veriga la comemorarile facute lui de inaintasii nostri.

Sa pastram, deci, recunostinta pentru inaintasi ; sa pastram frumusetile credintei noastre ortodoxe lasate noua de acesti fericiti stramosi, intre care straluceste chipul si opera lui Constantin Brancoveanu.

Sa fim incredintati ca astfel aratam dragoste de neam si de tara, si invatam neincetat adevarul ca suntem urmasii unui popor de luptatori si de eroi, de sfinti si marturisitori, neinfricat in fata primejdiilor, statornic pe glia parinteasca, fauritor si purtator de cultura.

Fie ca bunul Dumnezeu sa-l numere cu ceata sfintilor Sai pe domnitorul iubitor de lege, de neam si de tara, si pe toti aceia care, asemenea lui, au platit cu viata pastrarea dreptei credinte si iubirea de neam.

Dumnezeu sa-l odihneasca, iar amintirea lui sa fie si sa ramana pururea vie in inimile si in sufletele noastre !

( extras din Pe Treptele Slujirii Crestine, Vol.VI, V Teoctist Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii ortodoxe Române, Bucuresti, 1992 )