Cu mai multi ani înainte de casatoria care se pregateste ( 5 )

Cu mai multi ani înainte de casatoria care se pregateste ( 5 )

“In preajma aniversarii varstei de saptezeci si doi de ani, Mary Carson avea de gand sa organizeze cea mai mare petrecere din ultimii cincizeci de ani, de la Drogheda.

Ziua ei cadea la inceputul lui noiembrie, cand era cald, dar nu de nesuportat – cel putin pentru localnicii din Gilly.

-         Tine minte, doamnã Smith, tine minte ! sopti Minnie.

S-a nascut in noiembrie.

-         Ce-ti mai trece prin minte, Min ? intrebã menajera.

Celticul aer misterios al lui Minnie o cãlca intotdeauna pe nervii sãi englezesti.

-         Ce ? Pãi nu vedeti cã este o femeie scorpion, nu intelegeti ? Femeie scorpion.

-         Nu stiu ce vrei sa spui, Min !

-         E cel mai rãu semn sub care se poate naste o femeie, dragã doamnã Smith.

-         Sunt copiii Diavolului, asa vorbeste lumea, spuse Cat cu ochii mari, facandu-si cruce.

-         Doamne, Minnie, tu si Cat, intreceti masura, zise doamna Smith, deloc impresionata.

Dar emotiile cresteau si se acumulau. Asemenea unui pãianjen ce statea in centrul panzei sale, batrana dadea un torent de ordine, care nu se mai termnau. Cele doua slujnice irlandeze fugeau de colo-colo, lustruind argintaria, spaland cele mai bune portelanuri de Haviland, transformand capela in salã de receptii si pregatind sufrageriile anexã.

Mai mult incurcati decat ajutati de copilasii Cleary, Stu si o echipa de muncitori au cosit si au tuns iarba, au refacut straturile cu flori, au imprastiat rumegus pe verande ca sa scoata praful si creta uscata de pe dusumeaua salonului de receptie, ce urma sa serveasca drept salã de dans. Orchestra Clarence O’Toole venea tocmai de la Sydney, si tot de acolo aveau sa soseasca si stridiile, si crabii, si homarii ; au fost angajate temporar mai multe femei din Gilly. Toata zona, de la Rudna Hunish, la Inishmurray, Bugela si Narrengang era in fierbere.

In timp ce holurile din marmura rãsunau de zgomotul obiectelor mutate, Mary Carson se ridicã din balansoar, scoase o foaie de hartie din sertarul biroului si incepu sa scrie.

Nu avu nicio ezitare, nici macar in privinta pozitiei vreunei virgule. In ultimii cinci ani modelase cu grija fiecare fraza in mintea sa, pana cand devenise fara cusur. Nu-i trebui mult sa termine de scris cele doua pagini. Dupa ce asternu pe hartie ultima fraza, ramase pe ganduri in scaunul sau. Biroul de scris se afla langa o fereastra, astfel incat era de-ajuns sa intoarca putin capul ca sa vada bine pajistea. Cineva râse afara si o facu sa priveasca, la inceput lenes si indiferent, apoi incordata de manie. Sa-l ia dracu’ pe el si pe obsesia lui !

Parintele Ralph o invãta pe Meggie sa calareasca ; fiica unor tarani n-ar fi stiut niciodata sa stea bine in sa, daca preotul n-ar fi fost alaturi ca sa-i indrepte greselile. Oricat ar parea de ciudat, fiicele familiilor sarace, de la tara, nu prea calareau. Calaria era un hobby al oamenilor bogati, fiind practicata in egala masura de femeile de la oras ca si de cele din mediul rural. Fetele din categoria sociala a lui Meggie puteau calari ponei, herghelii de cai grei, erau in stare sa conduca tractoare, uneori chiar masini mici, dar foarte rar calareau. Costa mult educatia unei fete !

Intr-una din zile, parintele Ralph aduse din Gilly o pereche de cizme cu elastic la glezna, cu pinteni si le aruncã cu zgomot pe masa din bucataria familiei Cleary. Paddy isi ridicã ochii din cartea pe care obisnuia s-o citeasca dupa cina.

-         Ei bine, ce-ai mai adus, parinte ?

-         Haine de calarie pentru Meggie.

-         Ce ? izbucni Paddy.

-         Haine de calarie pentru Meggie. Crede-ma, Paddy, esti un prost fara pereche ! Mostenesti cea mai bogata ferma din Sudul Australiei si nu ai lasat-o niciodata pe fiica ta sa stea macar pe un cal ! Cum crezi ca-si va gasi locul langa domnisoara Carmichael, domnisoara Hopeton si domnisoara Anthony King, care, toate, stiu sa calareasca ! Meggie trebuie sa invete sa calareasca, ma auzi ? Fiindca tu n-ai timp, o s-o invat eu pe Meggie sa calareasca si nu ma intereseaza daca-ti place sau nu chestia asta. Cateva ore pe saptamana, Fee va trebui sa se descurce fara Meggie.

Unul dintre lucrurile pe care Paddy nu stia sa-l faca era sa e certe cu un preot ; deci, Meggie incepu lectiile de calarie. De ani de zile isi dorise asta. Odata, foarte timid, si-a luat inima-n dinti si l-a intrebat pe tata daca are voie, dar el uitase in secunda urmatoare, iar ea nu l-a mai intrebat niciodata, crezand ca acesta era felul lui de a-si exprima dezacordul. Meggie nu-si exteriorizã bucuria de a invata cu parintele Ralph, pentru ca, odata cu trecerea timpului adoratia de copil pentru parintele Ralph se tranformase intr-o adevarata dragoste de adolescenta inflacarata. Stiind ca este imposibil, ea se hranea cu visuri, intrebandu-se cum ar fi daca ar strange-o in brate, daca ar saruta-o. Nu indraznea sa faca nimic altceva decat sa viseze, asa cum nu stia ce va urma, sau daca va urma acel ceva. Si chiar daca isi dadea seama cat de nepotrivite erau asemenea visuri inspirate de un preot, se pare ca nu exista niciun mod de a se disciplina. Nu putea decat sa-si ia masuri de precautie pentru ca el sa nu ghiceasca ce ganduri neortodoxe ii treceau prin minte.

[...]

Pe chipurile lor se citea placerea de a fi impreuna ; pentru a mia oara, Mary Carson se intrebã de ce nimeni, cu exceptia ei, nu vedea cat sunt de apropiati, aproape intimi. Paddy ii considera minunati, Fee – de piatra cum era – nu spunea nimic, ca de obicei, in timp ce baietii il tratau ca pe-un frate. Oare numai fiindca ea il iubea pe Ralph de Bricassart vedea ceea ce nimeni nu putea sa observe ? Sau era numai rodul imaginatiei ei ; poate ca nu exista nimic intre ei, in afara prieteniei unui barbat aflat la jumatatea vietii, la treizeci de ani, pentru o fata care nu trecuse bine pragul maturitatii. Pfui ! Niciun barbat de treizeci de ani, chiar si Ralph de Bricassart, nu putea sa nu vada trandafirul care se deschidea. Chiar si Ralph de Bricassart ? Ha ! Mai ales Ralph de Bricassart ! Nimic nu-i scãpa acestui om !

Mainile ii tremurarã ; tocul lãsã o patã de cerneala pe hartie. Apucã o alta foaie cu degetele sale noduroase, înmuie tocul si rescrise cuvintele, la fel de sigur ca si prima data. Apoi se ridicã cu greu si o porni spre usa.

-         Minnie ! Minnie ! strigã.

-         Doamne-ajutã, ea este ! puse slujnica din sala de receptie, aflatã de cealalta parte a coridorului. Fata bucalata, fara varsta, se ivi de dupa usa.

-         Cu ce va pot fi de folos, draga doamna Carson ? intrebã gandindu-se in acelasi timp de ce batrana nu sunase clopotelul la doamna Smith.

-         Du-te si cautã-i pe lemnar si pe Tom. Trimite-i la mine imediat.

-         N-ar trebui sa-i spun mai intai doamnei Smith ?

-         Nu ! Fã ce ti se cere, fato !

Tom, gradinarul, era un batran sfrijit, care cutreierase tinutul si se angajase temporar la Drogheda, in urma cu saptesprezece ani, dar se indragostise de gradinile fermei si nu-l mai rabdase inima sa le paraseasca. Lemnarul, un pierde-vara, nu facea altceva decat sa intinda sârme intre stalpi, pentru a repara gardurile. Speriati, cei doi sosira in cateva minute si ramasera langa usa, mototolindu-si palariile in maini.

-         Stiti sa scrieti ? intrebã Mary Carson.

Ei dadura afirmativ din cap si inghitira in sec.

-         Bine. Vreau sa ma priviti cum semnez bucata asta de hartie, apoi sa va scrieti numele si adresa sub semnatura mea. Intelegeti ?

Ei dadura aprobator din cap.

-         Aveti grija sa semnati asa cum faceti intotdeauna si sa scrieti adresa clar.

Cei doi o privira in timp ce semna ; pentru prima oara, miscarile ei nu erau grabite. Tom înaintã si mânui cu greu tocul pe hartie, apoi lemnarul scrise “Chas. Hawkins”, cu litere mari si o adresã din Sydney. Mary Carson ii privi cu atentie ; dupa ce au terminat de scris i-a dat fiecaruia dintre ei o bancnota rosie de zece lire, apoi i-a concediat, nu inainte de a le pune in vedere sa-si tina gura.

Meggie si preotul disparusera de mult. Mary Carson se asezã din nou la birou, luã o alta foaie de hartie si incepu sa scrie. De data aceasta, nu la fel de usor si fluent ca prima data. Adesea se oprea sa gandeasca, apoi cu buzele stranse continua. Parea sa aiba multe de spus, deoarece cuvintele erau inghesuite, iar randurile foarte stranse. La sfarsit citi tot, asezã hartiile in ordine, le impachetã si le puse intr-un plic, pe care-l sigilã cu cearã rosie.

La petrecere mergeau numai Paddy, Fee, Bob, Jack si Meggie ; lui Hughie si Stuart li s-a cerut sa aiba grija de cei mici, spre marea lor usurare. Pentru prima data in viata ei Mary Carson si-a deschis baierele pungii, pentru ca toata lumea sa-si cumpere haine noi, cele mai bune care se puteau gasi in Gilly.

Imbracati in fracuri, pantaloni negri si veste albe, Paddy, Bob si Jack se simteau imobilizati de gulerele apretate, albe si de cravate. Tinuta urma sa fie obligatorie – papioane albe si fracuri, pentru barbati, rochii lungi pentru femei.

[...]

Era o petrecere splendida, somptuoasa, stralucitoare, sopteau invitatii. Venise Royal O’Mara, de la Inishmurray, aflat la o distanta de doua sute de mile ; el sosise de la cea mai mare departare, impreuna cu sotia, doi fii si o fiica. Oamenii din Gilly nu se gandeau sa mearga la un meci de crichet, daramite la o petrecere, cand era vorba de asemenea distante.

Duncan Gordon a venit de la Each-Uisge ; nimeni nu reusise sa afle de la el de ce isi botezase ferma, care era destul de departe de Ocean, dupa numele unui vapor. Martin King a sosit impreuna cu sotia, fiul sau Anthony si sotia, doamna Anthony ; era cel mai in varsta cavaler, deoarece Mary Carson nu putea fi numita asa datorita statutului ei de femeie. Mai onorasera invitatia Evan Pugh, de la Braich y Pwll, pe care oamenii il pronuntau Brakeypull, Dominic O’Rourke de la Diban-Diban, Horry Hopeton de la Beel-Beel si multi, multi altii.

Erau prezente aproape toate familiile catolice si numai cateva anglo-saxone, per total realizandu-se o distributie aproape egala de irlandezi, scotieni si galezi. Nu, ei nu puteau spera sa fie “acceptati” de catre tara mama, dupa cum si catolicii erau tolerati in Scotia sau Tara Galilor, de catre protestanti. Dar aici, la mii de mile distanta in jurul Gillanbonului, ei erau lorzi pana-n varful unghiilor, stapani pe propria avere.

Drogheda avea o intindere mai mare decat mai multe principate europene. Printii de Monaco, ducii de Lichtenstein paleau in fata maretiei lui Mary Carson ! Oaspetii se roteau in acordurile valsului cantat de orchestra din Sydney, sau stateau pe margine, privindu-si cu indulgenta copiii care dansau charleston, mancau elegant homarii si stridiile la gheata, beau sampanie frantuzeasca, veche de cincisprezece ani si scotch de doisprezece ani. Daca i-ar fi intrebat cineva, ar fi aflat ca preferau sa manance carne de oaie si sa bea bauturi mult mai ieftine, rom Bundaber sau bitter Grafton, direct din butoi.

Se simteau insa maguliti la gandul ca se puteau bucura si ei de placerile vietii. Da, fusesera ani grei, pentru multi dintre ei. Lana era bine pastrata, pentru vremuri grele, pentru ca nu se stia niciodata cand venea ploaia. Dar acum era o perioada buna, iar la Gilly nu prea aveai pe ce cheltui banii.

Oh, daca te nasteai pe pamanturile bogate din Nord-Est, nu mai plecai. Ei nu faceau calatorii nostalgice in patria mamã ; aceasta nu miscase un deget pentru ei, cu exceptia faptului ca ii condamnase pentru convingerile lor religioase, pe cand Australia era o tara prea catolica pentru a face asemenea discriminari. Si acest Mare Nord-Vest insemna pentru ei acasã.

Si apoi, in acea seara, Mary Carson achita nota de plata. Isi putea permite. Se zvonea ca si-ar putea permite sa-l cumpere si sa-l vanda pe regele Angliei. Avea bani in otel, argint, plumb, zinc, aramã si aur, bani intr-o mie de investitii, in tot felul de lucruri care, in sensul propriu sau figurat al cuvantului, inmulteau banii. Drogheda nu mai era de mult principala sursa de venituri ; devenise un hobby profitabil.

Parintele Ralph nu a stat de vorba cu Meggie in timpul cinei, nici dupa aceea ; toata seara a ignorat-o in mod deliberat. Ranita in sentimentele sale, il urmarea cu privirea prin toata sala de receptie. Constient de lucrul acesta, el ar fi dorit sa se opreasca langa scaunul ei si sa-i explice ca nu era bine, pentru reputatia ei (sau a lui), daca-i acorda prea multa atentie ; adica mai multa decat domnisoarei Carmichael, domnisoarei Gordon sau domnisoarei O’Mara. Ca si Meggie, nici el nu dansa, ca si Meggie, atragea privirile unui mare numar de oameni.

[...]

Pe masura ce trecea timpul, dansul devenea din ce in ce mai putin inhibat, locul sampaniei si whisky-ului il luara romul si berea, iar petrecerea s-a incadrat incet, incet in tiparele unul bal obisnuit, ca la sarbatoarea tunsului.

Paddy si Fee continuau sa fie in centrul atentiei, cand, brusc, la miezul noptii, Bob si Jack au plecat impreuna cu Meggie. Nici Paddy, nici Fee n-au observat caci ei se distrau de minune.

[...]

Simtindu-se cu zece ani mai tanar, imediat dupa plecarea lui Meggie, Ralph deveni mai volubil si le ului pe doamnele Hopeton, Mackail, Gordon si O’Mara, dansand – extrem de bine – Black Bottom, cu domnisoara Carmichael. Dupa aceea, luã la rand toate fetele din incapere, chiar si pe biata domnisoarã Pugh si, pentru ca intreaga asistenta era relaxata si plina de bunavointa, nimeni nu-l condamnã pe preot. De fapt, zelul si politetea lui ii adusera numai cuvinte de lauda.

Nimeni nu putea sa spuna ca fiica sa nu dansase cu parintele Ralph de Bricassart. Bineinteles ca daca n-ar fi fost o petrecere privata, el nu ar fi facut niciun pas spre ringul de dans, dar era totusi placut sa vezi un barbat atat de frumos distrandu-se si el o data cu adevarat.

La ora trei, Mary Carson se ridicã si isi inabusi un cascat.

-         Nu, va rog sa nu intrerupeti petrecerea ! Daca eu sunt obosita – si asta e adevarul – o sa ma duc la culcare. Dar mai este multa mancare si bautura, orchestra a fost angajata sa cante atata vreme cat doriti sa dansati, iar putin zgomot nu va face decat sa ma legene in vis. Parinte, ma ajuti, te rog, sa urc scarile ?

Dupa ce iesira din sala de dans, ea nu se indreptã spre scara, ca sa urce in dormitor, ci se indrepta spre birou, sprijinindu-se cu toata greutatea de bratul lui. Usa era incuiata ; asteptã rabdatoare ca el sa deschida cu cheia pe care i-o daduse, apoi intrã.

-         A fost o petrecere minunata, Mary.

-         Ultima.

-         Nu spune asta, draga mea.

-         De ce nu ? Am obosit sa mai traiesc, Ralph, voi pune capat vietii. Ochii ei duri il cercetara ironic. Te indoiesti ? Timp de peste saptezeci de ani am facut numai ce am dorit, asa ca daca moartea crede ca va alege in locul meu momentul, se insala amarnic. Voi muri cand voi socoti eu de cuviinta, fara sa ma sinucid. Numai dorinta de a trai ne mentine in viata, Ralph ; nu e greu sa ne oprim, daca dorim cu adevarat acest lucru. Este foarte simplu.

Si el era obosit, nu atat de viata, cat de poza pe care si-o impunea, de climã, de lipsa de prieteni cu care sa aiba interese comune, de el insusi.

[...]

Treizeci si cinci de ani, paroh de tara, iar in privinta pozitiei sale in cadrul Bisericii, era un om terminat. Vai, visele tineretii ! Si ascutimea limbii, si infierbantarea temperamentului proprii varstei ! Nu fusese destul de puternic pentru a trece examenul. Dar nu va mai face aceeasi greseala din nou. Niciodata, niciodata....

Se foi nelinistit si oftã ; la ce-i va folosi ? Sansa nu i se va mai oferi a doua oara. Venise vremea sa infrunte cinstit acest adevar, sa nu mai spere, sa nu mai viseze.

-         Iti amintesti, Ralph, ti-am spus odata ca am sa te bat cu propriile-ti arme ?

Vocea aceea uscata il smulse din visare. Privi spre Mary Carson si zambi.

-         Draga Mary, niciodata nu uit ce-mi spui tu. Ce m-as fi facut fara tine in toti acesti ultimi ani, nu stiu ! Inteligenta si rautatea ta, spiritul de observatie...

[...]

In ochii lui albastri, decolorati de lumina se reflecta o umbra de zambet.

-         O, draga mea Mary ! Asta o stiu.

-         Dar stii de ce ?

O tandrete terifianta i se strecurã in corp, aproape in suflet, dar luptã din rasputeri impotriva ei.

-         Stiu de ce, Mary, si crede-ma ca imi pare rau.

-         In afara de mama ta, cate femei te-au mai iubit ?

-         Oare mama mea m-a iubit ? A sfarsit prin a ma urî, oricum. Ca de altfel, toate femeile. Ar fi trebuit sa ma numesc Hippolytos.

-         Ohoooo ! Asta-mi spune foarte multe lucruri !

-         Cat despre alte femei, cred ca numai Meggie... Dar ea este foarte tanara. Poate ca nu as exagera daca as spune ca m-au dorit sute de femei ; dar sa ma iubeasca ? Greu de crezut.

-         Eu te-am iubit, spuse ea patetic.

-         Nu, nu m-ai iubit. Eu sunt iluzia batranetilor tale, asta-i tot. Cand ma privesti iti amintesti tot ce nu poti face, din cauza batranetii.

-         Gresesti. Te-am iubit. Doamne, cat te-am iubit ! Crezi ca anii trebuie sa fie o garantie ? Sa-ti spun ceva, parinte de Bricassart, dincolo de acest corp stupid, eu sunt inca tanara – inca imi doresc, inca mai visez, inca mi se aprind calcaiele si ma cutremur cand corpul imi impune restrictii. Batranetea este cea mai amara razbunare din partea unui Dumnezeu vindicativ.

[...]

-         Ai fost vaduva prea multa vreme. Dumnezeu ti-a dat libertatea de a alege, Mary. Puteai sa te recasatoresti. Daca ai preferat sa n-o faci si, in consecinta, ai ramas singura, este alegerea ta, nu a lui Dumnezeu.

[...]

-         Ralph, pe biroul meu este un plic. Vrei, te rog, sa mi-l aduci ?

Infricosat, el se indreptã spre birou, luã scrisoarea si o privi curios. Pe fatã nu era nimic scris, dar pe verso fusese sigilat cu grija, cu cearã rosie si cu sigiliul ei, marcat “D”. I-l aduse si i-l înmânã, dar ea ii facu semn sa se aseze, fara sa-l ia.

-         Tie ti-e destinat, chicoti ea. Este instrumentul propriei tale sorti, Ralph, asta ai sa gasesti inauntru. Ultimul si cel mai semnificativ episod din lunga noastra lupta. Pacat ca nu voi mai fi, ca sa vad ce se intamplã. Dar eu stiu ce va urma, pentru ca te cunoc mult mai bine decat iti inchipui tu. Vanitos nesuferit ! In plic se aflã soarta vietii si sufletului tau. Trebuie sa te las lui Meggie, dar am facut in asa fel incat nici ea sa nu te aiba.

-         De ce-o urasti pe Meggie ?

-         Ti-am mai spus o data. Pentru ca tu o iubesti.

-         Nu asa cum iti inchipui tu ! Ea este copilul pe care eu nu-l pot avea, trandafirul vietii mele. Meggie este o idee, Mary, o idee !

Dar batrana ranji.

-         N-am chef sa discutam despre pretioasa ta Meggie ! N-o sa te mai vad niciodata, asa ca nu vreau sa pierd timpul vorbind despre ea. Te rog sa juri pe legamantul tau de preot ca n-o s-o deschizi decat dupa ce m-ai vazut moarta cu ochii tai, dar s-o deschizi chiar in clipa aceea, inainte de a ma inmormanta. Jurã !

-         Nu-i nevoie sa jur, Mary. Voi face ce-mi ceri.

-         Jurã-mi, sau o iau inapoi !

El ridicã nepasator din umeri.

-         Bine. Jur pe legamantul meu de preot sa nu deschid scrisoarea pana nu te-am vazut moarta si apoi s-o deschid imediat, inainte de a te inmormanta.

-         Bine, bine !

-         Mary, nu-ti face probleme. Este o aiureala de-a ta. Dimineatã ai sa razi singura de ea.

-         Nu voi mai vedea ziua de maine. O sa mor in noaptea asta ; nu sunt chiar atat de slaba de inger incat sa cedez placerii de a te vedea si maine. Ce punct culminant ! Acum o sa ma bag in pat. Ma duci pana-n capul scarilor ?

El nu o credea, dar nu-i servea la nimic s-o contrazica.

Numai Dumnezeu hotara cand trebuia sa moara cineva, exceptand cazul in care persoana respectiva decidea sa-si ia singura viata. Iar ea declarase ca nu va face lucrul acesta. O ajutã, asadar, sa urce scarile, iar cand ajunsera in capat, ii luã mainile si se aplecã sa le sarute. Ea si le trase.

( extras din Pasãrea Spin Volumul 1, Colleen McCullough, Editura Orizonturi, ed. a 2-a, Bucuresti, 2012 ; The Thorn Birds 1977 by Colleen McCullough )