O cãsãtorie care se pregãteste

O cãsãtorie care se pregãteste

“ – Ah, frumos irlandez, oftã Minnie extaziatã.

-         E australian, raspunse Meggie, provocator.

-         Poate-i nascut aici, draga domnisoarã Meggie, dar un nume ca ãsta O’Neill este irlandez ca porcii lui Paddy ; asa vine vorba, domnisoarã, nu vreau sa întinez memoria tatalui dumneavoastra, odihneasca-se in pace intre ingeri. Domnul Luke, sa nu fie irlandez, cu parul ãla negru si ochi albastri ! Pe vremuri O’Neill erau regi ai Irlandei.

-         Eu stiam cã O’Connor, spuse Meggie înciudatã.

Ochii albastri ai lui Minnie clipirã.

-         Pãi bine, domnisoarã, asta a fost o tarã mare.

-         Zi mai departe ! Este cât Drogheda de mare ! Si, oricum, O’Neill este un nume de protestant ; nu mã prostesti.

-         Este. Dar e un nume irlandez si a existat cu mult inainte ca unii membri sa treaca la protestanti. Este de prin partea Ulster-ului si e logic sa fi existat cativa protestanti printre ei, intelegi acum ? Dar au mai fost O’Neill si in Clandeboy, si in Mor, dragã domnisoarã.

Meggie renuntã ; Minnie nu mai avea firea belicoasa de altadata si putea spune “protestant” fara cea mai mica ezitare.

Cam dupa o saptamana, ea dadu din nou ochii cu Luke O’Neill, tot langa pârâu. Dupa toate probabilitatile, el o astepta intentionat.

-         Buna ziua, Meghann.

-         Buna ziua, raspunse privind intr-un punct fix, intre urechile calului.

-         Este un bal la Braich y Pwll, sambata viitoare. Vii cu mine ?

-         Multumesc de invitatie, dar nu stiu sa dansez. N-are rost sa merg.

-         Te invat eu sa dansezi, in doi timpi si trei miscari, daca asta-i problema. Si daca o invit pe fiica sefului, crezi cã Bob imi dã Rolls-ul cel vechi, ori poate, pe cel nou ?

-         Am spus ca nu merg ! scrâsni ea.

-         Ai spus ca nu stii sa dansezi, iar eu ti-am raspuns ca te invat eu, n-ai zis ca nu vii cu mine chiar dac-ai sti sa dansezi, asa ca am presupus ca ai ceva impotriva dansului, nu a mea. Ai chef de ceartã ?

Exasperata, il privea cu aroganta, dar el o persifla.

-         Esti al naibii de alintatã, tânãrã Meghann ; e timpul sa nu mai faci doar ce vrei tu !

-         Nu sunt alintatã !

-         Sa-i spui lui mutu’ ! Singura fatã intre atatia frati care te tin pe palme, si tot pamantul ãsta, si bani, si casa asta mare si servitori ? Stiu ca ferma apartine Bisericii catolice, dar nici Cleary nu sunt sãraci lipiti.

Asta era marea diferenta dintre ei ! isi zise ea triumfatoare ; o tachinase de la bun inceput. Parintele Ralph nu s-ar fi lasat inselat de aparente, dar omul acesta e total insensibil ; n-are antene interioare care sa-i spuna ce se aflã dincolo de aparente. Trece prin viata fara sa aiba habar cat e de complexa si dureroasa.

Uluit, Bob ii intinse cheile de la Rolls-ul cel nou, il privi fix o secunda pe Luke, apoi zambi.

-         Nu m-am gandit niciodata ca Meggie trebuie sa mearga la dans, dar du-o, Luke, si fii bine-venit ! Cred ca o sa-i placa, mititica. Nu prea iese in lume. Trebuia s-o scoatem, dar nu stiu cum se face ca nu ne-am gandit.

-         De ce nu vii si tu si Jack si Hughie ? intrebã Luke, lasand impresia ca-i face placere compania lor.

Bob dadu ingrozit din cap.

-         Nu, multumim, nu ne dãm in vant dupa dans.

[...]

Luke O’Neill era istet, plin de sine, extrem de muncitor si dornic sa se imbogateasca. Se nascuse intr-o cocioaba ingradita cu gard de nuiele, exact la Tropicul Capricornului, in afara orasului Longreach din Quennsland-ul de Vest. Tatal sãu fusese oaia neagra a unei familii irlandeze prospere, dar neiertatoare, mama sa – fiica unui macelar neamt din Winton ; cand ea a tinut mortis sa se marite cu Luke cel batran, a fost, la randul sau, dezmostenita. S-au nascut zece copii in acel bordei, si niciunul nu avea o pereche de pantofi – desi nu acestia contau in primul rand in toridul Longreach. Luke cel batran a murit intr-un incendiu, la carciuma Blackall, cand fiul sau aiba implinise doisprezece ani. Fara sa stea prea mult pe ganduri, Luk cel mic inceput sa munceasca pe la ferme, oferindu-se sa unga ranile oilor cu catran, daca cei care le tundeau ciupeau si din carne.

De un singur lucru nu-i fusese niciodata frica lui Luke, de munca ; se agatase de munca cu disperare, fie pentru ca tatal sau fusese un nepricopsit, fie pentru ca mostenise tenacitatea nemteasca a mamei sale.

Dupa ce mai crescu, avansã de la ucenic la ferma, la muncitor ; apoi se specializã in tunsul oilor. Indiferent de domeniu, un om nu poate progresa daca nu manifestã interes pentru meseria sa, daca ii lipseste vocatia.

Luke nu se dadea in laturi sa manuiasca presa sau sa tunda oile cand era vorba de bani. Avea suficienta forta sa preseze lana in baloturi uriase, dar prefera tunsul oilor, intrucat se ofereau mai multi bani.

Dupa o vreme isi castigã faima de muncitor bun in districtul Queensland, si nu mai avu probleme sa-si gaseasca de lucru. Cu indemanare, autocontrol, putere si rabdare – calitati care nu-i lipseau lui Luke – orice om putea stapani meseria de a tunde oile. Foarte repede, Luke reusi sa tunda doua sute de oi intr-un timp record ; si asta cu un foarfece numit “sopârla”. Foarfecele mari, din Noua Zeelandã, fusesera acceptate in Australia, desi, daca le-ar fi folosit, oamenii si-ar fi dublat eficienta. Era o munca istovitoare ; statea aplecat cu o oaie intre picioare, tunde in lung si in adancime pentru a scoate lâna dintr-o bucata si pentru a evita pe cat posibil sa treaca cu foarfecele a doua oara. Nu-l suparau caldura, sudoarea sau setea, bea pana la trei galoane de apa pe zi ; nu-l suparau nici mustele, care erau ingrozitoare, pentru ca el se nascuse in patria mustelor. Nu-l deranjau nici oile, acest adevarat cosmar pentru oieri in perioada tunsului ; nenumaratele varietati de merinos se remarcau printr-o abundenta de lana pana-n copite si pana la bot, dar mai ales printr-o piele foarte sensibila care aluneca in toate directiile in timpul tunsului.

Nu, nu de munca se temea Luke, cu cat trudea mai mult cu atat se simtea mai bine ; ceea ce il deranja erau zgomotul si mirosul greu. Nu exista nimic mai ingrozitor pe fata pamantului ca un staul unde se tundeau oile. Hotarî, asadar, sa fie el sef, sa devina proprietarul care se plimbã printre muncitori si priveste cum altii ii tund oile.

O viata intreaga visase sa poata munci in aer liber si sa-si sporeasca averea.

Numai perspectiva de a deveni celebru l-ar fi tinut in staul la tuns ; rarori se intalnea vreun oier capabil sa tunda trei sute de oi pe zi, conform regulilor, cu foarfeci mici. Uneori, faceai avere cu pariurile. Din pacate, era putin prea inalt pentru asta si cand se apleca pierdea cateva secunde pretioase. Si atunci mintea lui chibzuia ce metoda ar putea gasi pentru a-si realiza visul ; cam in acelasi timp descoperi ca avea trecere la femei. Facuse o prima incercare la o ferma a carei mostenitoare era o fata, destul de tanara, destul de draguta – la Gnarlunga. A avut ghinion, caci pana la urma fata a preferat un neispravit a carui viata ajunsese legendara prin partea locului. De la Gnarlunga plecã atunci la Bingelly, unde se ocupã de cai, dar nu scãpã din ochi casa, mostenitoarea cam uratica si tatal care era vaduv. Din nou il urmari ghinionul ; aproape ca o cucerise, dar pana la urma fata cedã tatalui ei si se marita cu un sexagenar care avea pamantul din vecinatate.

Aceste doua incercari l-au costat trei ani din viata, drept care hotarî ca douazeci de luni pentru fiecare mostenitoare e prea mult si plictisitor. I-ar fi placut sa calatoreasca o vreme, sa plece undeva, departe, poate intre timp s-ar fi ivit o alta ocazie. L-a incantat perspectiva de a strabate drumurile Queensland-ului, spre raurile Barcoo si Bulloo, indreptandu-se spre Sudul Noii Galii. Avea treizeci de ani si venise vremea sa gaseasca o gâscã in stare sa-i aduca oul de aur.

Toata lumea auzise de Drogheda, dar Luke ciuli urechile cand aflã ca este numai o fata acolo. Nu credea ca va mosteni ferma, dar poate ca-i vor da zestre o modesta suprafata de 100 000 de acri de la Kynuna sau Winton. Era pamant bun in jurul districtului Gilly, dar prea uscat si cu prea multi copaci.

Luke prefera vastitatea din Vestul indepartat, unde iarba crestea la infinit, iar copacii dainuiau doar in amintire. Un imens ocean de iarba, fara inceput si fara sfarsit, unde un om era fericit sa creasca o oaie la zece acri de pamant. Iarba, soarele, caldura si mustele puteau fi un paradis pentru un om ca Luke O’Neill.

Auzise povestea Droghedei de la Jimmy Strong, agent la AML&F, care l-a adus acolo si se intristã cand aflã ca Drogheda apartinea de fapt Bisericii catolice. Intre timp insa, descoperise ca mostenitoarele erau putine si rare ; cand Jimmy Strong ii spuse ca fata avea o frumoasa suma de bani, ca si fratii ei, hotarî sa continue, conform planului.

Dar, desi Luke hotarase de mult ca scopul vietii sale erau 100 000 de acri de oamant la Kynuna sau Winton si muncise cu ardoare pntru atingerea acestui tel de fapt, banii-gheata ii faceau inima sa-i tresalte, gandindu-se ce ar putea cumpara cu ei ; nu voia neaparat sa posede pamant, sau sa mosteneasca puterea data de acesta, ci il atragea posibilitatea de a insira cifre frumoase si ingrijite in contul sau din banca pe numele sau. Nu Gnarlunga sau Bingelly si le dorise cu disperare, ci valoarea lor in bani-gheata. Un barbat care visa sa fie mai mare peste muncitori la tunsul oilor nu ar fi optat niciodata pentru Meggie Cleary, mostenitoare fara pamant. Si nici nu ar fi ubit actul fizic de a munci din greu, cum facea Luke O’Neill. “

( extras din Pasãrea Spin Volumul 1, Colleen McCullough, Editura Orizonturi, ed. a 2-a, Bucuresti, 2012 ; The Thorn Birds 1977 by Colleen McCullough )