Rãzmirita ( Barbu Stefãnescu Delavrancea, lucrare apãrutã în anul 1922 )

Rãzmirita ( Barbu Stefãnescu Delavrancea, lucrare apãrutã în anul 1922 )   

lui Alexandru Vlahutã                

Scãpãtase soarele.

Bogatia de grâu, orz, ovãz si meiu se pleca la adierile încropite ale vântului de miazãzi.

Spicele rãscoapte si tepoase, încãrcate cu bob mare si greu, se clãtinau alene, încovãindu-se in vãi si dealuri de aur ruginit, in jurul colnicelor, sub cari s’afunda satul Mãgura. O parte din bucate erau secerate, legate in snopi si movilite in clãi.

Dar, inainte de vreme, seceratorii mânau nãvalã spre bordeiele lor, iutind boii cu coada ascutita a furcilor.

Batrani, însurãtei cu nevestele care isi târãsc copiii de mânã, luptandu-se cu cei din brate, flacai cari pocnesc din bice, gonind inaintea lor vitele speriate, - tin rãzoarele si se îndeasã la drumul mare care duce la vatra satului.

Multi ies din porumbisti, si se revarsã in multimea ce se intreabã, in graba fugii, aratand cu degetul spre soare-rãsare.

-         Ce sa fie acolo, nea Strujane ?

-         Ce veste, bãditã ?

-         Ce pârjol, vere Dinule ?

-         Ce e nu e d’a bunã, raspunse mos popa, indesandu-si in brâu pulpana giubelei. Mânã preoteasã, dã zor, par’cã esti ciolacã, pârjolul se apropie si tu tremuri ca un catel bolnav de jigodie.

-         O pacatele noastre Doamne, ce-o mai fi si asta ! mormãi baba Uta, care isi incurcase vaca in carele omenesti.

Desculta, cu picioarele cojite si arse, nu mai cãta la bolovani si maracini, dand cu tânjeala sa iea noua piei de pe juncanã.

In urma tuturor, lipiti unul de altul, intr’o carucioara târîtã de doi manzati, Miu si Cobila.

-         Scapai de beilic, Cobilo, de arnauti si de muscali, tinandu-mi zilele in fundul codrilor cu porumbe salbatice si cu pere padurete. Trecui prin toate, gandindu-ma la tine. Si nu trecu decat cinci zile, de cand ne cununaram, si iacã ce ne-asteapta.

-         Ce-ti pasa Miule, ii raspunse ea. Sa mergem in ceata lui Dinu Potop. Noaptea la raspantii, ziua in vizuini, voiu fi cu tine. Nu mai e de rabdat. Eu sunt muiere, dar nu ma inseala mintea. Vine rãzmirita, si de ea nu scapam nici noi, nici copiii nostri.

-         Vine, veni-i-ar numele, grai Miu, si-si potoli necazul, sarutand-o usor pe obrajii ei balai, cu niste pajure rosiatice ca niste rãsuri de mãcese.

Praful rascolit inneca, ca in fum galbuiu, norodul speriat. Uruitura si galagia, speriau pasarile crangurilor. Stolurile de grauri sburau ametite, ciripind ca de spaima soimilor. Lastunii s’afundau glont in nemarginirea zarii. Mugetul s’amesteca in nechezarea cailor. Cumpenile linistite ale fantanelor, de pe valceaua satului, isi aratau varfurile in sir, atingand cerul in departare.

Cand se apropiarã de sat, lighioile bataturilor falfaira, speriate, in frunzisul pomilor. Cainii incepura a lãtra, ca si cand hotii calcau satul. Pana si porcii trandavi, se iutirã, pornind-o anapoda, guitând ca de cutit.

Cu totii napadira la biserica, sa vaza ce era de facut.

Cerul, din spre soare-rasare, rosu cat prindea ochiul, se incingea dogorand pana in catunul Magura. Dela o vreme, palalai de fum si de flacari se ridicara, amestecandu-se intre ele, si scaparand scantei rasucite in sulurile uriase de negura posomorata.

-         Sa dam foc satului si sa luam calea padurilor, strigã un flacau din mijlocul lumii inmarmurite.

-         Ci ca ho, voinice, prea o iei repede, raspunse parintele Stiubei, ce dai gurii sa manance la intoarcere ? Minunile Domnului sunt mari. Sa fugim cu totii in ascunzatorile codrilor. S’o trece s’asta. Cã nu una am vazut eu de cand am albit.

-         Faceti copiii si nevestele gramada, si noi roatã in jurul lor. S’o pornim cu ce-om apuca, incotro ne-o duce norocul, grai un batran.

-         Inhatati topoare si coase. Ce ni s’o intampla, intample-ni-se tuturora.

-         Asa ! Asa ! strigara cu totii.

Iar copiii, tremurand de spaima, goi pusca, agatandu-se de bietele femei, inganau innecati de plans, stergandu-si nasul cu manile slabe :

-         Mamã, vin turcii ? Vin capcaunii cu doua guri, mama ?

Un ropot de cai, fara de veste. Picioarele li se taiara dela incheieturi. Popa isi facu cruce si dupa dansul toti bananaira semnul mantuirii.

Intr’o goana nebuna, pe deselate, batand gonacii cu iataganele, un polc de calareti s’aratã in capul Mãgurei.

Cat te-ai sterge la ochi ceata sosi in fata multimii.

-         Sunt d’ai nostri, sunt crestini, strigara toti in toate partile. Bine-ai venit, Potoape. Ce mai veste, haiduce ?

Caii deliilor erau in spume. In loc de frâe, streanguri si curmee. Cutite late la brâu. Cãciuli turcãnesti date pe ochi. Priviri de fiarã.

In fruntea lor, Dinu Potop, cu iataganul de mana dreapta, raspandind racoare in jurul sau de cotropitor, inalt cat un brad, cu fata crestata de lupta si de nedormire.

-         Veste rea, crestini de Dumnezeu, zise Potop, a flamanzit omida. Vin turcii manati de arnãutii stapanirii. Ard satele. Robesc copiii si femeile. Scrum in urma si valvatai inaintea lor. Mâna pe topor, si sa luam calea padurilor. La stramtoare sa-i apucam. Jur ca voiu manca unul de viu cu carne si cu oase.

Unii peste altii, pornira.

O valmaseala de care, de cai si de boi, de mosnegi, de femei, de barbati si de copii, cu traiste de malai, cu tingiri, cu tigai si caldari. Unii se roaga, altii injura.

Sgomotul sec al roatelor, balangaitul arãmurilor, ca niste clopote dogite, imprastie spaima in lungul tinuturilor.

Se duc, ducandu-si saracia si plansul.

Unde-si zidisera bordeiul, vor gasi taciuni si rascolind cenusa satului mistuit, vor da peste petice de velinte, peste crâmpee de icoane la care s’au inchinat o viata intreaga. Si poate n’or cunoaste vatra in jurul careia s’au carpit zi cu zi traiul, indrugand povesti si basme.

Droaie netrebnica, ce nu mai crede in mantuire, se repede incurcata, ca fulgii unui viscol in lungul drumului, fara sa stie ce s’o intampla pe ziua de maine.

E noapte. Cerul in urma lor s’aprinde, catranind vazduhul.

Dinu Potop inaintea tuturor, isi sângerã armasarul jucand pe spinarea lui ca un stalp negru. El indeamna poporul la vieata si la goana.

Ratacit de ceilalti, Miu, s’a aruncat pe calul din cetlãu, retezand-o d’a curmezisul holdelor. Se duce de zor. Cobila, in caruta, p’un maldar de fân, se gandeste la desisul unei paduri si la creasta de piatra a vreunui munte, departe de razmirita care cotropeste temeiul omului.

-         Vremuri grele, Miule, mormai ca saltata in sus pe maldar. Nu e de trai. Mai bine cu lupii parloagelor, decat cu stapanirea de azi. N’apucã sa se incalzeasca locul sub tine, si bir cu fugitii, ca razmirita bate la use.

Nu sfarsise bine cuvantul si-i apropie din spate un ropot de cai s’un zanganit de arme.

-         Ne-au dat de urma, striga Miul, nu e scapare Cobilo, dar sa incercam ceva.

Degrab’ el isi opri caii. Ridica fanul din caruta. Isi lungi nevasta cu fata in jos d’alungul dricului, s’o acoperi cu maldarul de fan, si ii zise, pornind-o la drum :

-         Te chinuesc, Cobilo, dar poate c’asa ne-o ajuta soarta sa trecem si d’astã primejdie.

Incãlecã. Isi facu cruce. Apucã haturile. Si incepu sa bata manzatii cu codirisca de le plesnea pielea pe coaste.

-         Mai incet, grai nabusita Cobila, ma inneaca rasuflarea.

Miu fara s’audã, fara sa vada inaintea ochilor, goneste in pustiul intunerecului. Caciula ii cade din cap. Camasa i-se umflã de vant. Codia biciului i s’a spart in hãschii si sar din ea pusderii cand dã in soldurile uscate ale cailor, numai apa si spume.

Degeaba insa. I-a sosit. Cu salvari rosii si creti, gãitãnati si strânsi pe fluerul piciorului, cu iatagane lucioase, - ei prind pe Miu de ceafa, oprind caruta in loc, injurand, beti morti, sa te cutremuri : “Bre ! Ghiaur ! Ana sâna sictir !”

Il croirã cu latul iataganelor. Unul din ei, deabia se mai tinea pe sea, il izbi cu pumnul in fatã, si-i zise pe româneste :

-         N’ai nimic in car, pacatosule ?

-         Jupan ciaus, raspunse Miu, - mai mult mort de cat viu, - asa sa-ti ajute Dumnezeu, nimic. Indura-te de mine. Lasati-ma cu zile.

Ciausul bolborosi cateva cuvinte tovarasilor sai, iarã ei incepura a bãga iataganele in fânul din caruta pana la maner, da d’or gasi ceva pitulat.

In acea galagie de ocari si urlete de fiare, la fiece impunsatura de iatagan, par’cã s’aud vaiete nabusite, si maldarul trãsare. E viu. Il doare acele limbi ascutite care-l spintecã.

Miu, smulgandu-si parul din cap, sãrutã imineii Ciausului si racneste :

-         Stapane, n’am nimic, nu ma mai chinuiti, imi mor copiii de foame, lasati-ma... Stapanul cerului sa v’asculte cum va indurati si voi de mine...

Il iertara. Intoarsera caii. O tulira ca vantul.

Miu se repezi la fan. Inhãtã din el cat putu, si dupa ce-l aruncã tot la pamant, se ridica pe inima carutei. Fara sa vaza, fara sa-si dea seama de ce face, strigã ca si cum l-ar fi hãrtãnit o fiara salbateca :

-         Scoala, Cobilo... ! Nu te mai face ... ! Sunt eu... Desteapta-te ... !

O luã in brate. O asternu pe iarba. Trupul ii era moale si cald inca. Spinarea ei, scaldata in sange, era ciuruita de iatagane. In gura avea hãschii din scandura dricului in care’si infipsese dintii ca sa nu strige.

Miu incepu sa tipe, simtind in adancul inimii toare gaurile din spinarea ei.

Se sculã nãuc. Plesni cu biciul caii, cari fugira.

-         Duceti-va, altul sa va fie stapan, eu n’am ce mai face cu voi !

Saruta pe Cobila de mai multe ori. Se sculã din nou in picioare. Stranse biciul in mana. Apoi se izbi cu palma in fata.

-         Jelesc ca o babã...

Isi potrivi codirisca in gura si-o infipse toata pe beregata. Horcai si cazu la pamant.

A trecut o saptamana si razmirita s’a dus. Magurenii, pocâltiti de foame, se apropiara de vatra satului.

S’au gasit bordeele pustiite, biserica arsa, sfintele icoane pângãrite.

Iar unii din copii, dupa ce s’au intremat cu cateva imbucaturi, alergand dupa un stol de corbi, au dat peste Miu si Cobila lungiti unul langa altul, cu ochii scosi, cu cosurile pieptului scobite, si caii lor, târînd caruta, le dau tarcoale, pascand de jur imprejur.

( extras din Sultãnica..., de Barbu Delavrancea, Ed.Semne, Bucuresti, 2012, Cvltvra Nationalã, editie reproducere in facsimil a lucrarii Sultãnica... aparuta in anul 1922 în aceastã formã la Cvltvra Nationala, Scriitorii Români, Colectie ingrijitã de Marin Sim.-Rimniceanu, membru cor.al Academiei Române, semneartemis.ro )