Câteva lecturi si câteva gânduri

Câteva lecturi, numai cateva dintre ele.
Câteva gânduri, pur si simplu.


Arjen mi-a scris ca citeste o nuvela : "Bunicul ",  de Barbu Delavrancea.
In total, a imprumutat doua carti in limba romana, de la Institutul Cutural Roman din Paris unde invata limba romana, a doua carte fiind "Cãpitan Mavromati" de Panait Istrati.

Ma gandesc ca citeste mult Panait Istrati. Si bunei mele prietene Natalia, spaniola inflacarata si plina de afectiune si iubire ii placea Panait Istrati.
Imi este dor de Natalia.
Invatase limba romana in Spania, dar nu la Institutul Cultural, ci intr-o Universitate de limbi straine, madrilenã, cu o profesoara spaniola de origine românã. Care, spunea Natalia, a fost foarte draguta, si ok cu ea, amabila, plina de elan, pana cand Natalia a intrebat-o cum era in Romania.
Intrebarea i-a fost fatalã, caci profesoara a spus ca nici nu vrea sa isi aminteasca si din acea clipa s-a eschivat si nici nu a mai vrut sa stea de vorba cu Natalia vreodata.

Roumanie vous avez perdu vos Roumains.
Si de aceea nu mai poti tu.

Si acum pierzi si minoritatile care prefera Parisul, mai vesel apreciaza unii care cauta alte tari mai prospere.

Este curios ce spun minoritatile care pleaca in Franta : e mai vesel Parisul.
Spun ca e curios pentru ca, dimpotriva parizienii au reputatia de a fi morocanosi, datorita faptului ca cerul Parisului este adesea cam innorat.

Ma gandesc ce fiori imi da Istoria Romaniei : cunoastem operele scriitorilor romani, uneori, prin prieteni straini, din alte tari, deschisi spre alte culturi, limbi, nu stiu daca sa spun acum ... civilizatii.

In anii 1982-1986 cand am urmat liceul Nicolae Balcescu am adorat Literatura, iar manualul nostru era unul foarte bogat si bine documentat.
Literatura place, mi-a placut dintotdeauna, mai exact la inceput, a fost placerea pentru lectura, cititul in sine, dinainte sa merg la scoala.
In acei ani, ai liceului meu, nu toti scriitorii romani erau insa studiati.
Dupa 22 decembrie 1989 am inceput sa ii citesc, sa ii cunosc, in masura in care am avut timp si am reusit si s-au gasit si carti.

Natalia a iubit mult România si venise cu mult entuziasm si dragoste aici la noi.

Imi scrie Arjen, nu demult : "Je lis "Les chardons du Bãrãgan" de Panaït Istrati".
Eu, inocentã, stiindu-l cum citeste in limba românã si cat efort depune de bunãvoie si nesilit de nimeni, il intreb in franceza : "Citesti "Ciulinii Baraganului" in limba franceza ? " ( "Tu lis Ciulinii Baraganului, en français ?" )
Imi venea sa spun ca daca tot citeste in romana, ar putea citi si cartea aceasta tot in romana.
Dupa un timp, mi-a sosit raspunsul lui amabil si politicos ( cum sunt oamenii bine-crescuti, raspund firesc, nu semet si nu se cearta si nu se ataca cum vedem la noi ca se intampla, incat ti-e si frica sa vorbesti cu cineva, frica si frica de penibil ) din care am dedus ca Panait Istrati si-a scris cartea Ciulinii Baraganului, prima oara, direct in limba franceza.
Si deci a numit-o cu titlul in limba franceza : Les Chardons du Baragan.
Ignorante que suis-je !

Lui Arjen ii place mult sa caute sursele documentare pe Wikipedia sau pe Wikisource, asa ca mi-a indicat un link spre nuvela lui Barbu Delavrancea, "Bunicul".
Gandind la asprimea oamenilor de aici, si citind dupa pranz "Bunicul" la sugestia lui, - si, de fapt, am citit Delavrancea cand eram mica, ei bine, cred ca altele m-au impresionat insa la el - ma intrebam unde si cand au existat oamenii aceia precum bunicul din nuvela cu acelasi nume ?
Dar, au existat ei sau din nevoia de afectiune i-a creat Barbu Delavrancea ?

Astazi am aruncat o privire pe blogul Antoanellei Motoc, am vizionat secventele video de la lansarea ultimelor sale doua carti.

Apoi, cateva mici lecturi ale mele din aceasta dupa-amiaza : Statutul pentru Organizarea si Functionarea Bisericii Ortodoxe Romane, romanul "Pasãrea Spin", volumul 1 ( numai eu nu ajunsesem sa il citesc, nu il aveam ).
Am remarcat in Pasãrea Spin, inca de la inceput, Meggie merge la scoala pentru prima data, si din prima ei zi de scoala este asezata in clasa cu elevi mai mari.
Prima zi de scoala ii astepta pe elevi cu ore sau clase de dimineata pana dupa ora pranzului, pana la ora 3 sau chiar 4 dupa-amiaza.
Din clasa intai, mi-am spus in sinea mea !
Iar Arjen, mi-a povestit ca in liceu avea clase sau ore de la 8 dimineata, adesea pana la ora 18h00.

Mi-amintesc ca in liceu aveam ore de la 8h00 pana la 14h00 cel mai tarziu. Si era unul din cele mai bune licee din Bucuresti.

Presupun ca se poate trage o concluzie de aici, cate ore se studiaza in alte tari si câte la noi.
Actiunea in Pasãrea Spin incepe in Noua Zeelandã, unde se aflau scoli catolice, apoi se mutã in Australia, unde la fel existau scoli catolice.
Dupa cum se poate trage o concluzie când, iatã, Natalia, Arjen citesc scriitori români pe care noi românii nu i-am studiat in liceu.

Românii nu au loc de români.
Sa recunoastem ca e un lucru rusinos si ticalos acesta.
Dupa care, multi care nu au loc de români in tara lor se pretind patrioti.
Mai bine, nu-i asa, nu spun tot ce gandesc ?
Dar buna mea prietena Nicoleta m-a impulsionat sa incep sa scriu si iata, daca incep, ajung sa gandesc in scris, pe blog.

Ma intreb si cum are Arjen timp sa citeasca in limba romana, in limba franceza, caci are si lecturi in franceza, sa calatoreasca intre Paris si Olanda la parintii sai, sa lucreze la teza sa de doctorat, sa lucreze ( caci in Franta scolile doctorale sunt scoli care obligatoriu iti asigura un loc de munca pe durata celor 3 ani de doctorat, o parte din timp il ai alocat studiului, si cursurilor, dar si muncesti, si deci ai si un salariu, desi unul mai mic decat ai putea avea in mod normal, ori la noi scoala doctorala este un sac fara fund, in care trebuie sa tot pui bani, multi, - ca in fântâna fermecatã, pui un banut si iti mai pui si o dorinta : spun asta, caci o prietena din trecut a reusit sa isi faca doctoratul in numai noua ani de zile, deci au fost numai nouã, adica 9 daca ar fi sa exprim o cifra ).
Aici si masterul a ajuns o aventurã incredibilã.
Masterul m-a facut sa ma gandesc la " Vrem pamant" si un roman binecunoscut.
Masterul si aventura lui incredibilã.
Tot vrem si vrem.
Masterul a fost cu taxa din capul locului.
Se stie, eventual cand incepi, dar niciodata daca esti lasat sa il si termini ?
Si pentru cei care l-au terminat, nu se stie daca primesc diploma.
Cum e mai bine ?
Sa nu fii lasat sa il termini, sau sa fii lasat si sa nu iti primesti diploma in veci ?

Ma gandesc cã in anii, aproape patru, petrecuti in copilarie cu parintii in Algeria, mama mea a insistat sa ma inscrie la scoala, dar la o scoala cu invatamant religios, romano-catolic.
Alti parinti insa si-au inscris copiii români ca si noi, la scoala publica de Stat din orasul Constantine in care am locuit.
Dar mama a spus, si asa era atunci si acolo, cã scolile particulare sunt mult mai serioase si mai bune si mai decente ; da, in primul rand era o scoala numai pentru fete si era mai multa liniste.
Pe cand din scoala de Stat, publica, razbateau strigate, mici certuri specifice varstei copilariei, am avut norocul sa nu trec prin asa ceva. Era o scoala mixtã.

Sunt numai cateva ganduri simple.