Cu mai multi ani înainte de casatoria care se pregateste

Cu mai multi ani înainte de casatoria care se pregateste

“ În timp ce pãrintele Ralph parcã masina si traversã pajistea, servitoarea îi iesi in întampinare pe verandã, cu faţa-i bucãlatã numai zambete.

-         Buna dimineata, Minnie, o salutã el.

-         Oh, parinte, imi pare bine sa va vad in dimineata asta atat de frumoasa, raspunse fata, cu un puternic accent irlandez, tinand cu o mana usa deschisa si intinzand-o pe cealalta dupa palaria lui neobisnuita pentru un cleric.

In holul intunecos, pavat cu dale din marmura, de unde pornea scara interioara cu balustrada lustruita, preotul se opri pana cand Minnie ii facu semn cu capul sa intre in salon.

Mary Carson statea in balansoarul ei, langa o fereastra deschisa, care masura cincisprezece picioare de la tavan la dusumea, fara sa se sinchiseasca de curentul de aer rece ce patrundea in incapere. Parul ei rosu, neobisnuit, parea la fel de stralucitor ca in anii tineretii si, desi pielea finã se pãtase din cauza varstei, pentru o femeie de saizeci si cinci de ani, avea putine riduri, mai degraba o retea fina de pernute in forma de diamant, ca o cuvertura matlasata de pat. Singurul indiciu al firii ei refractare erau cele doua cute adanci, sapate de o parte si de alta a nasului roman, care se continuau pana la colturile gurii si privirea inghetata a ochilor ei de un albastru-deschis.

Parintele Ralph traversã covorul Aubusson si ii sarutã mana. Gestul parea foarte firesc din partea unui om atat de inalt si gratios cum era el, mai ales ca sutana neagra conferea un aer distins intregii lui infatisari. Ochii ei inexpresivi isi recapatara brusc stralucirea si Mary Carson il intrebã fâstâcitã :

-         Ramai la ceai, parinte ?

-         Depinde daca vrei sau nu sa asculti slujba, raspunse el, asezandu-se pe scaun in fata ei, picior peste picior, cu sutana destul de ridicata pentru a lasa sa se vada ca pe dedesubt purta pantaloni si cizme de calarie, concesie facuta specificului local al tinutului. Ti-am adus sfanta impartasanie, dar daca vrei sa auzi liturghia, sunt gata s-o spun in cateva cuvinte.

-         Esti prea bun cu mine, parinte, raspunse femeia pe un ton glacial, stiind foarte bine ca el, la fel ca toti ceilalti din jurul ei, n-o omagia pe ea, ci banii pe care-i poseda. Te rog bea-ti ceaiul, continuã ea, eu o sa ma multumesc cu impartasania.

Preotul se abtinu sa-si manifeste fatis resentimentul.

Parohia ii servise drept scoala pentru a-si educa vointa. Daca vreodata i se va mai oferi ocazia de a se desprinde de acest mediu obscur in care-l aruncase temperamentul sau, n-ar mai repeta aceeasi greseala. Iar daca va sti sa-si joace bine cartea, aceasta batrana ar putea fi raspunsul la rugile lui.

-         Crede-ma, parinte, ca acest ultim an mi-a adus multe bucurii. Esti un pãstor incomparabil mai bun decat batranul parinte Kelly, putrezi-i-ar sufletul. La ultima fraza, vocea ei deveni deodata aspra si vindicativa.

Ochii lui stralucitori se oprira asupra chipului femeii.

-         Draga mea doamnã Carson ! Acesta nu este un sentiment prea catolic.

-         Dar exprimã o realitate. Era un batran betiv si sunt convinsa ca Dumnezeu ii va arde sufletul in focul Gheenei, asa cum bautura i-a distrus trupul. Se aplecã spre el. Am reusit sa te cunosc destul de bine. Cred ca am dreptul sa-ti pun cateva intrebari, ce zici ? La urma urmei, ai ajuns sa folosesti Drogheda ca pe propriul tern de joaca, unde inveti sa cresti aimale, sa faci exercitii de calarie, ca sa alungi monotonia vietii din Gilly. Si toate, bineinteles, la invitatia mea. Nu crezi ca as fi indreptatita sa pretind niste raspunsuri ?

Nu-i placeau apelurile la recunostinta pe care i-o datora, insa astepta ziua cand ea va crede ca-i oferise destule, pentru a-si formula pretentiile.

-         Intr-adevar, doamnã Carson. Nu am cuvinte sa-ti multumesc fiindca mi-ai permis sa vin la Drogheda, ca si pentru toate darurile facute – caii, masina.

-         Cati ani ai ? intrebã ea, fara alta introducere.

-         Douazeci si opt.

-         Esti mai tanar decat am crezut. Oricum, nu se trimit preoti tineri ca dumneata in locuri ca Gilly. Ce ai facut de au ajuns sa exileze un om cu prestanta dumitale aici, la capatul lumii ?

-         L-am insultat pe episcop, raspunse el cu un zambet senin.

-         Probabil ! Nu-mi pot imagina cã un preot atat de talentat poate fi fericit in Gillanbone.

-         A fost vointa Domnului.

-         Prostii ! Te afli aici din pricina greselilor umane – ale tale si ale episcopului. Numai Papa este deasupra oricarei greseli. Se vede cat de colo ca nu esti in elementul tau in Gilly, am observat cu totii lucrul asta – nu ca n-am fi recunoscatori ca avem un om ca tine in locul caricaturilor de preoti pe care ni-i trimiteau de obicei. Dar cu felul tau de a fi ar trebui sa te invarti in sferele puterii ecleziastice, nu sa stai aici, printre cai si oi. Ai arata magnific intr-o mantie rosie de cardinal.

-         Mi-e teama ca n-am nicio sansa. E drept ca Gillanbone nu este tocmai centrul hartii Legatului Papal Arhiepiscopal.  Dar se putea intampla si mai rau. Aici te afli dumneata si mai e si Drogheda.

Mary acceptã flatarea facuta in mod deliberat, bucurandu-se ca el este frumos, politicos, are o minte subtila si ascutita. Intr-adevar, ar fi fost un cardinal magnific. Nu-si amintea sa mai fi intalnit vreodata un barbat mai frumos, sau un om care sa-si etaleze frumusetea asa cum facea el. Sigur era constient de faptul ca arata bine ; inaltimea se armoniza perfect cu greutatea corpului, avea trasaturi fine, aristocratice, toate detaliile fizice fiind combinate, cu grija cu care Dumnezeu inconjoara prea putine dintre creatiile sale. Totul era perfect la acest barbat, incepand cu parul negru ondulat, ochii uimitor de albastri, si terminand cu mainile si picioarele sale suple. Da, trebuie sa fi fost constient de frumusetea sa, desi in jurul lui persista o anumita raceala, parca pentru a-i da de inteles ca el nu fusese niciodata sclavul propriei frumuseti si nici n-avea sa fie. O va folosi, fara scrupule, ca sa obtina ceea ce dorea, dar nu ca un om indragostit de propria imagine. Lãsa impresia ca-i dispretuieste pe aceia care il admirau pentru calitatile lui fizice. Iar ea, Mary, ar fi dat orice ca sa afle ce se ascundea in trecutul lui de il transformase astfel.

Ciudat, oare cati preoti erau frumosi ca Adonis si aveau magnetismul sexual al lui Don Juan ? Nu cumva acceptau celibatul ca pe o fuga de eventualele consecinte ?

-         De ce te multumesti cu Gillanbone ? intrebã ea. De ce nu renunti la preotie ? Ai putea fi bogat si puternic in orice domeniu, gratie talentelor pe care ti le-a harazit Cel de Sus. Si sa nu-mi spui ca nu te atrage deloc ideea de putere !

Spranceana stanga se arcui ironic.

-         Draga doamna Carson, esti catolica. Stii ca am depus un legamant sfant. Pana la moarte voi ramane preot. Nu pot sa-mi reneg vocatia.

Mary Carson râse rautacios.

-         Haida de ! Chiar crezi ca daca ai renunta la juramant, ai fi haituit cu ogari si cu pusti ?

-         Bineinteles ca nu. Si nu-mi inchipui ca esti atat de naiva incat sa crezi ca teama de pedeapsa ma impiedica sa renunt la haina preoteasca.

-         Ah, ce prostie, parinte de Bricassart ! Totusi, ce te tine legat ? Ce anume te determina sa induri praful, caldura si mustele din Gilly ? Am impresia ca ispãsesti o condamnare pe viata.

Timp de o clipa ochii lui furã intunecati de o umbra trecatoare, apoi fata i se luminã de un zambet compatimitor.

-         Vrei sa ma consolezi, nu-i asa ? Depãrtã buzele, privi in tavan si oftã. Din leagan am fost menit sa fiu preot, dar nu e vorba numai de asta. Cum sa explic unei femei ? Sunt un fel de vasal, doamna Carson, si din cand in cand incerc senzatia de comunicare cu Dumnezeu. Daca as fi un preot bun, n-as cunoaste perioadele de goluri. Iar comuniunea cu Dumnezeu n-are nicio legatura cu locul unde ma aflu. Fie ca sunt la Gillanbone, sau intr-un palat episcopal, ea are loc. Dar mi-e greu sa gasesc o explicatie, deoarece, chiar si pentru preoti este un mister. O posesie divina, pe care alti oameni n-o vor cunoaste niciodata. Cam asta ar fi. S-o abandonez ? N-as putea.

-         Deci e ca o putere, nu-i asa ? Si atunci de ce sa fie data numai preotilor ? De ce simpla miruire pe parcursul unei ceremonii indelungate nu e de-ajuns sa-i dea har unui om oarecare ?

El clãtinã din cap.

-         De multa vreme simt acest lucru, chiar inainte de a fi hirotonisit. Este o pregatire minutioasa a unei stari de spirit care deschide calea spre Dumnezeu. E obtinuta cu trudã ! Acesta este scopul hirotonisirii, nu-ti dai seama ? Nimic pamantesc nu se interpune intre preot si starea sa de spirit – nici dragostea unei femei, nici pasiunea pentru bani, nici supunerea in fata ordinelor altor oameni. Saracia nu este ceva nou pentru mine ; eu nu provin dintr-o familie bogata. Castitatea o accept, fara sa ma deranjeze ideea ca va trebui s-o pastrez. Iar supunerea ? Pentru mine este lucrul cel mai greu de indurat, dar m-am impacat cu el fiindca, daca ma consider mai important decat menirea de a intra in comuniune cu Dumnezeu, sunt pierdut. Ma supun. Si la nevoie, sunt hotarat sa indur Gillanbone ca pe o condamnare pe viata.

-         Trebuie sa fii nebun, interveni ea. Si eu cred ca sunt lucruri mai importante decat amantii, dar sa fii un receptacul al lui Dumnezeu mi se pare un nonsens. Ciudat. Niciodata nu mi-am dat seama ca esti atat de credincios. M-am gandit ca poate faci parte dintre aceia care se indoiesc.

-         Am si eu indoielile mele. Dar ce om care gandeste nu se indoieste ? De aceea ma simt uneori gol – privi dincolo de ea, la ceva ce ea nu putea sa vada. Stii, ma gandesc sa renunt la orice ambitie de dragul sansei de a deveni un preot perfect.

-         Perfectiunea este ingrozitor de plictisitoare. In ce ma priveste, prefer putina imperfectiune.

El râse si o privi admirativ, cu o urma de invidie. Era o femeie remarcabila.

Ramasese vaduva de treizeci si trei de ani si unicul ei copil murise la o varsta frageda. Din cauza statutului pe care-l avea in Gillanbone nu putuse contracta o casatorie cu vreunul dintre barbatii mai ambitiosi din anturajul sau ; ca vaduva a lui Michael Carson, era, fara indoiala, o regina ; dar ca sotie a unui oarecare ar fi fost nevoita sa-i cedeze controlul asupra tuturor bunurilor sale. Lui Mary Carson nu-i placea sa traiasca in acest fel, sa fie vioara a doua ! de aceea, a renuntat la placerea fizica, preferand sa manuiasca puterea ; i-ar fi fost imposibil sa-si ia un amant, pentru ca la capitolul barfa, Gillanbone era receptiv ca un cablu la sursa de curent. Acum insa ajunsese la o varsta destul de inaintata pentru a nu mai fi suspectata ca s-ar lasa inrobita de dorintele trupului. Daca noul preot isi indeplinea constiincios indatoririle, iar ea gasea de cuviinta sa-l rasplateasca cu mici daruri, cum ar fi o masina, asta nu era deloc nepotrivit. Ea fusese toata viata un stalp al bisericii, isi ajutase parohia si pe liderul ei spiritual in diverse feluri, chiar atunci cand parintele Kelly isi rostea predica printre sughituri. Nu numai ea dadea dovada de generozitate fata de succesorul parintelui Kelly. Parintele Ralph de Bricassart era iubit de fiecare membru al comunitatii, bogat sau sarac, fara nicio exceptie. Daca unii locuitori care stateau mai departe nu puteau ajunge la Gilly sa-l vada, se ducea el la ei si, pana sa ii dea Mary Carson masina, a mers cu calul. Rabdarea si bunatatea lui i-au atras simpatia unora si dragostea sincera a altora. In semn de pretuire fata de noul parinte, Martin King din Bungela a remobilat casa parohiala cu mobila scumpa ; iar Dominic O’Rourke din Dibban-Dibban s-a ingrijit sa plateasca salariul unei menajere.

[...]

-         Parinte, astazi as dori sa te rogi in mod special pentru mine !

-         Spune-mi Ralph, raspunse el, apoi continuã malitios : Nu cred ca voi putea inalta catre cer o ruga mai speciala decat in mod obisnuit, dar o sa incerc.

-         Oh, esti incantator ! Am spus cumva o remarca nepotrivita ? In general, imi controlez cuvintele, dar cu tine nu stiu niciodata daca dincolo de aparente nu se ascunde ceva mult mai profund. Spune-mi, ce crezi cu adevarat despre mine, parinte de Bricassart ? N-o sa stiu niciodata, pentru ca nu ai sa fii atat de lipsit de tact, incat sa mi-o spui, nu-i asa ? Fascinant, fascinant ... Dar trebuie sa te rogi pentru mine. Sunt batrana si am multe pacate pe constiinta.

-         Batranetea se strecoara in noi toti ; si eu am pacatuit.

Un hohot uscat ii scapa de pe buze.

-         As da foarte mult sa stiu cum ai pacatuit ! Crede-ma, sunt tare curioasa. Tacu un moment, apoi schimba subiectul. Iar am ramas fara un ingrijitor de vite.

-         Cum asa ?

-         Anul trecut m-au parasit cinci. E din ce in ce mai greu sa gasesti un om cumsecade.

-         Stii, lumea spune ca n-ai fi o stapana prea generoasa.

-         Oh, nerusinatule, oftã ea razand. Cine ti-a cumparat un Daimler nou, ultimul model, ca sa nu te mai chinui calarind ?

-         Ei, dar nu vei ce mult ma rog eu pentru tine !

-         Daca Michael ar fi fost macar pe jumatate cat esti tu de spiritual, poate ca l-as fi iubit, spuse ea brusc. Chipul femeii isi schimbã expresia, devenind dispretuitor. Crezi ca sunt singurã pe lume si ca ar trebui sa-mi las toti banii si pamantul Mamei Biserici, nu-i asa ?

-         Nu stiu, raspunse el linistit, turnandu-si alt ceai.

-         De fapt, am un frate cu o gramada de copii – baieti.

-         E bine pentru tine, raspunse el visator.

-         Cand m-am casatorit n-aveam un sfanţ. Mi-am seama ca nu exista nicio sansa pentru mine in Irlanda, unde o femeie trebuie sa provina dintr-o familie buna ca sa poata pune mana pe un sot bogat. Asa ca am muncit de m-am spetit ca sa-mi agonisesc banii necesari pentru un drum intr-o tara unde oamenii bogati nu sunt atat de pretentiosi. Tot ce aveam cand am ajuns aici era o infatisare placuta si o minte mai buna decat li se atribuie femeilor in general. Acestea au fost atuurile cu care l-am ademenit pe Michael Carson, care era un om tare naiv.

-         Si fratele tau ? o imboldi el, gandindu-se ca ea aborda doar tangential subiectul.

-         Fratele meu este cu unsprezece ani mai tanar decat mine, adica in curand va implini cincizeci si patru de ani. Suntem singurii supravietuitori din familie. Abia daca-l mai tin minte ; era un copil cand am plecat din Galway. Acum locuieste in Noua Zeelandã. Desi a emigrat ca sa faca avere, nu a reusit. Dar noaptea trecuta, cand mi s-a spus ca Arthur Tevoit si-a facut bagajele si a plecat, m-am gandit la Padraic. Iarta-ma, nu mai sunt tanara, nu am pe nimeni langa mine. M-am gandit ca Paddy este un om cu experienta in munca pamantului, dar nu are mijloace sa si-l cumpere. De de nu, mi-am zis ; de ce nu i-as scrie, sa-l rog sa vina aici cu toti fiii sai ? La moartea mea, el ar mosteni Drogheda si Michar Limited, pentru ca este singura mea ruda apropiata. Zambi. Mi se pare lipsit de logica sa mai astept, nu-i asa ? Ar avea timp sa se obisnuiasca cu felul nostru de a creste oi, cu campiile noastre cu sol negru, care, sunt sigura, nu seamana cu cele din Noua Zeelanda. Apoi, dupa moartea mea, poate prelua din mers conducerea fermei. Cu capul plecat il privea totusi atentã pe parintele Ralph.

-         Ma intreb, de ce nu te-ai gandit la asta mai devreme ?

-         Oh, m-am gandit, insa pana nu de mult credeam ca nu mi-as dori sa vad vulturii asteptand sa-mi dau ultima suflare. Numai ca, in ultima vreme, imi simt sfarsitul tot mai aproape si cred ... oh, nu stiu ! Mi se pare ca ar fi frumos sa-i aduc in preajma mea pe cei plamaditi din carnea si sangele meu.

-         Ce s-a intamplat, esti cumva bolnava ? Ochii lui exprimau o ingrijorare rala.

-         Ma simt foarte bine. Si totusi este ceva de rau augur cand implinesti saizeci si cinci de ani. Brusc, batranetea inceteaza sa mai fie un fenomen care trebuie sa vina, devine o realitate.

-         Inteleg ce vrei sa spui si iti dau dreptate. Va fi foarte placut pentru tine sa auzi si voci tinere in jur.

-         Oo ! Dar nu vor locui aici. Or sa stea in casa ingrijitorului-sef, langa izvor, departe de mine. Nu-mi plac copiii si nici vocile lor.

-         Nu este o meschinarie din partea ta sa-ti tratezi astfel fratele, Mary ? Chiar daca diferenta de varsta dintre voi este mare ?

-         O sã mosteneascã Drogheda ! Sã merite acest lucru ! rãspunse ea cu cruzime.”

( extras din Pasãrea Spin Volumul 1, Colleen McCullough, Editura Orizonturi, ed. a 2-a, Bucuresti, 2012 ; The Thorn Birds 1977 by Colleen McCullough )