Sorcova ( Barbu Delavrancea )

Sorcova ( Barbu Delavrancea )

Troienii se ridicau namilã pânã în tinda crestinului. Vântul spulbera fulgii de zãpadã în vârteje si stoluri, repezite in lungul ulitelor, sparte la raspantii si imprastiate fara cãpãtâi in largul maidanelor de la Olãnita. Pârtia nu se mai cunostea. Zapada îti trecea de glezne si mai bine.

Fumul cãminelor, zãpãcit de bãtaia crivãtului, se zvârcolea pe loc si, ca si cum ar fi fost sorbit de vetre, se prãbusea îndãrãt pe gâtul cosurilor. Mahalaua întelenise îngropatã în troieni.

Nu se pomenea nici gurã de om, nici lãtrat de câne.

Asa An nou, asa Sân-Vasile, sa-l harazeasca Domnul vrajmasilor nostri, cã si d-ai avea tufã in batatura, uiti si de topor, te dai cat mai afund in plapãmã, iti rastorni toate toalele in spinare, si, tot gheatã ramai din talpi pana la crestet.

Taraful lãutarilor, al lui Sotir Ciupitul, tambalagiul Olãnitei, împodobise din preziuã un cap de porc cu tibet conabiu si albastru, cu busuioc si cu cercei rosii in amandoua urechile, si mi-i vârâse, in dintii rânjiti, un trandafir umplut cu tocãturã rumenã.

Toti asteptau sa vazã astã grozavã « Vasilcã », si nimeni n-o mai vedea, desi trecusera ca la trei ceasuri de cand se luminase de ziuã.

Nu se pomenea nici sorcovãialã, dupe cum s-ar fi cuvenit de la mosi, de la strãmosi. Ti se prindea pleoapã de pleoapã, nare de nare, falcã de falcã, degera oul în gãinã de ger ce se pornise.

-         N-am putea duce l-alde biata Bãlasa ceva curmeie de vitã si vreascuri ujujite ? zicea mama Arghirita fetei-mari ce invartea mãmãliga intre genunchi si se stergea la ochi din pricina fumului. Biata Bãlasa ! o fi amortit cu copil cu tot ! Sãracã lipitã, bolnavã cã nu se mai poate târî, vãduvã, cu copilul gol puscã, pe asa cãtea de vreme, nu stiu, zãu, de si-o mai înnoda zilele .... Scoalã, Irino mamã, pune pe tine cojoaca ta si dulama mea si du-te de vezi, îi abureste cosul a fum ?

Irina lasã fãcãletul in mana mã-sei, se strecurã pe prispa din jurul peretilor pana la spatele casei, apoi se intoarse intr-un sulet in tindã, se scuturã de omãt si sãri pe vatrã.

-         Nu e, mamã, nu e fum, nu e nimic ; geamurile înghetate tun, cu frunze geruite, de nu le-ai rãzui nici cu custura.

-         Grãbeste, Irinã, sa-i duci cateva gãteje, niticã mãmãligã si ceva fierturã ; sa le aprinzi focul cum ãi sti, sa le pui masa, c-or fi flamanzit ; si e mai mare pacatul sa stii pe femeie cu copilasul ãla pocâltit si degerat la o zi asa de mare !

Zapada ii patrunsese in tindã ; vantul ii canta prin crapaturile usii parc-ar fi vuit in duba mare ; si Bãlasa era întinsã in pat, învãlitã c-o plapãmã veche, soioasã si ciuruitã cu gãuri prin cari ieseau ghiomotoacele de lînã neagrã. Pe picioare isi trantise doua scovergi. La sân isi ghemuise copilul imbracat cu niste zdrente de pantaloni, c-o scurteicutã blãnitã si incins pe la mijloc c-o basma rosie. Chipul ei, gãlbejit de boalã si de saracie, incepuse a da in vânãt ; ochii, pironiti asupra copilului, perduserã luciul vietii ca si cum i-ar fi rãzuit c-o gresie.

-         Mamã, mi-e frig langa tine, tu esti prea rece, îngânã copilul dârdâind, lasã-mã sa ma dau jos.

-         Bine, Nicã, fã cum vrei, sopti Bãlasa. Cateva lãcrâmi ii umezirã ochii ei uscati.

-         Mamã, mie mi-e frig, cand stau in casa, adãogã copilul tragandu-si cizmele, mai bine ar fi sa ma duc cu sorcova. Soba nu s-a dãzmortit de trei zile, si eu am merisor si busuioc uscat, pot sa-mi fac o sorcovã, daca nu am una de târg cu flori si cu betealã ; si poate sã viu cu parale ; am sa-ti cumpar pâne caldã. Aici e frig, mamã, vreau sa ma duc !

Si el, care înghitea în sec de foame, nu-i venea sã spuie drept – desi abia era de sase ani – cãci simtea pe mã-sa bolnavã greu, si tot zadarnic ar fi fost s-o mai mâhneascã si el cu foamea lui.

-         Du-te, raspunse Bãlasa inchizand ochii. Stiu eu ce te mânã pe tine, dragul mamei, stiu eu, numai Dumnezeu nu stie ! Sa te sarut o data inainte de-a pleca.

-         De ce sa ma saruti, mamã, înainte de-a pleca ?

-         Ca sa-ti fie cu noroc, ca sa castigi parale, ca sa te primeasca cu bine la casã de oameni.

Si dupa ce-l sãrutã pe frunte, pe obraji si pe ochi, copilul se uitã lung in fata ei.

-         Mamã, dar gura ta este de gheatã ? Altadata, cand ma sarutai, ma incalzeai, acum parca mi-ai batut doua piroane de gheata in amandoi ochii.

Si vazand cã mã-sa si-a luat fata în mâni, o socoti mâhnitã de vorbele lui, se repezi la gatul ei, o mangaie usor pe tample si-i strigã c-un glas intre râs si plâns :

-         Vrei sa te sorcovãiesc ? Asa cum m-ai învãtat tu, mamã ? ... “Tare ca ferul, iute ca otelul...” Nu vrei ? ... “sã înfloresti, sã mãrgãresti ! ... “ Nu zic bine ? ... “Ca un mãr, ca un pãr”...

Bãlasa, dupe ce zgârci de trei-patru ori din mâni si din picioare, isi veni in simtire ca dintr-un somn adanc.

Nicã era la gâtul ei si incepuse a-si ingana vorbele cu plansul.

-         Nu zic bine, mamã ? De ce nu mã asculti ? « Ca un fir de trandafir, tare ca peatra, iute ca sãgeata” ... Mai saruta-ma o data, c-am sa-ti aduc pâne clada de la Iane brutarul.

Îl sãrutã. Parca buzele i se incalzisera intr-un zbucium de vieatã fara nadejde. Nicã, dupe ce o bãtu pe frunte cu manunchiul de merisor si de busuioc, plecã indesandu-si caciula pe urechi.

Cand copilul iesi afarã din tindã, îl sãgetã crivãtul, care te orbea si-ti îneca rãsuflarea. Cercã sa faca un pas din prag, si nu vazu inaintea ochilor. O palã groasã de zapada il izbi peste ochi. In acea framantare cumplita, un singur gand ii licari in mintea lui de copil : “Vreau sa aduc pâne calda mamei, pâne calda de la Iane brutarul !”

Si intrã in zapada pana in brâu. Sã opri încremenit. Auzise ceva. Il striga cineva ? Auzise bine numele lui. Vantul sa fi fost ? Si vantul era rece si, glasul care-l chemase fusese cald. Ca si vantul se perduse in departare, desi venise de aproape.

“Nicã !... Nicã !”... Iar ? Si acest glas, care iesea ca de supt o copaie rasturnata, era slab, nãbusit, tãiat de tuse, bolborosit intr-o hârâialã care-l înghetã pana la maduva oaselor.

-         E mama ! sopti copilul clantanind, si sã repezi la use.

Pe cand se lupta sã deschizã usea cu mana stanga, caci cu dreapta strangea cat putea sorcova de merisor, iacã si Irina a mamei Arghirita, cu un maldãr de gãteje si de vitã uscatã.

-         Mama, dadã Irina, cere apã, deschide-mi, deschide-mi !

Cand intrarã in caa, biata Bãlasa se dusese pe lumea ailaltã. Plapãma si velintele cazusera jos. O mânã-i odihnea pe piept, iar cealalta incremenise infipta in asternut. Cu ochii pe jumatate inchisi, parea ca-si cautã copilul la sân. Gura ei cascata, o patã neagra ca intunericul, si, tot ca intunericul, fara fund.

-         Dadã Irinã, vrea apã, sa-i dam apã, dadã Irinã ! îngânã bietul copil, cautand prin odaie cana cu apã.

Dada Irina, in loc sa-l asculte, il luã in brate si se repezi cu el pe usã afarã.

Cand il duse l-alde Arghirita si dadu de caldura, Nicã imbratisa soba, inchise ochii si zise incetinel si dulce :

-         Dadã Irinã, sa faci si mamei foc, cã mult e bine la caldura !

Apoi, bagand de seamã cum sopteau de tainic Irina cu mama Arghirita, care adusese s-o lumânãricã de cearã galbenã, intrebã cu binisorul.

-         Da’ ce sa faci, dadã Irino, cu lumanarea ?

-         Sa duc la mã-ta foc, lele, ii raspunse Irina.

-         Si eu, dupa ce m-oi incalzi, ma duc cu sorcova, sa-i aduc pâne calda, mormai copilul, atipit langa sobã, strangand necontenit in mana dreapta manuchiul de merisor si de busuioc.

Dar pe cand Arghirita vorbea ceva mai tare cu fie-sa, socotind cã copilul adormise, Nicã deschise sperios ochii sai albastri, înecati in lãcrâmi, sãri de langa sobã si strigã, neputandu-si stapani plansul :

-         Dadã Irinã, nu vreau s-o dati popii !... De ce s-o bage in groapa ? ... Mama e a mea, nu e a popii ... ! Nu vreau sa-i dea tãrânã in ochi... N-a facut nimic .... Daca e saraca.... cand m-oi face mare o sa fie bogata ... O sa-i cumpar scurteicã, rochie si sort.... Sa nu mi-o dati popii ! .... Nu s-a dus la bisericã c-a fost bolnava, dadã Irinã ... dumneata stii cum se ducea inainte ... dumneata stii...

Abia dupe multe fagaduieli se linisti, se culcã d-a curmezisul patului de langa sobã si adormi oftand, nevoind sa manance decat “odatã cu mama”.

A doua zi toate i-au fost d-a surda. S-a rugat, a plans, a tipat, cã popa n-a voit sa-l asculte. Pe mã-sa au pornit-o cu picioarele inainte. Degeaba le-a zis tuturor : “Lãsati-o barim pana s-o muia curtea bisericii !”, auzind ca pamantul de groapã e tare ca osul.

Si toata lumea i s-a parut rea d-atunci incolo, mai ales parintele Tudor. Si din mana popii multã vreme n-a luat nici prescurã, nici artos.

Iar mama Arghirita, in loc d-o fatã, avut o fatã s-un bãiat.

( extras din cartea Neghinitã, de Barbu Delavrancea, Colectia Prima mea bibliotecã, Ed. Ion Creanga, Bucuresti, 1974 )