Milogul ( Barbu Stefanescu Delavrancea, lucrare aparuta in anul 1922 )

Milogul ( Barbu Stefanescu Delavrancea, lucrare aparuta in anul 1922 )

Vantul de toamna, rece si umed, tiue in ramasitele frunzelor risipite in cracile copacilor din lunca Vitanului.

In albia sa, incovoiata, Dambovita isi mânã linistit apa turbure, galbena, si p’alocurea patata cu suvite de sange inchegat, supte din talpa zalhanalii. Duhoare grasa nabuseste aerul inreguiat d’o burã rece si deasã.

Stolurile de ciori se rasfira, se amesteca, se gonesc, croncãe, si s’abat pãcurã pe hârcile albe de bivoli si de boi, imprastiate pe netezisul ruginiu din fata zalhanalii.

D’a stanga apei, cam cat prinde ochiul, dincolo hanul din rascruci, stã casa lui Cãliman potcovarul, mai mult fãsii si petece de pamant galben decat vãruealã.

Pornita pe spate, cu olanele de pe acoperis zobite si mucede, impanate cu muschiu, si mai sus ii cresc doua urechelnite cu solzi grosi si verzi. Pe prispa, feritã de streasina latã, plina cu scule, cu troace, sade in colacul picioarelor Caliman potcovarul. Negru, uscat si ars in obraji, cu ochii mari si albi, cu luleaua stinsa si pleostita intr’o parte a gurii, cand pufãie aruncã scrumul in sus, si-si desveleste, din buzele mari si din barba si mustatile carunte si înbâcsite de cenuse, dintii lati si petrecuti pe din doua c’o strungareata. Parul muiat in untdelemn carlionteaza pe grumajii soiosi. Camasa, petec de petec, stransa la mijloc, intr’o curea impodobita cu nasturi, ii cade pe umarul drept.

Raluca, tiganca lui, stã ghemuita intr’un colt al prispei.

Goalã puscã, isi cocoloseste gleznele sub o patura murdara. Sanul slab si moale, i-atârnã in gura unui copil ce suge cu sete, umflandu-si bucile galbene.

Caliman infigandu-si pipa in brau, scoase din poala camasii un clondir cu rachiu si-l aduse la gura.

Iar galgai, Calimane, zise Raluca, si iarna vine, si copiii’s goi....

-         Eh, las’ sa vie, las’ sa fie, raspunse Caliman, si-si scuturã pletele, si incepu sa râzã.

-         O sa-ti bei camasa din spate, o sa-ti bei pielea de pe oase, o sa-ti bei mintile, mormai Raluca, si-si sgudui copilul, rupandu-i tâta din gura.

-         Ale mele sunt toate, las’ sa le beau.

-         O sa ajungi râsul tiganilor.

-         Fã Ralucã, te rup in doua bucati, azi, de Duminecã, raspunse maniat Caliman, si scoase din maneca larga o mana numai muschi, vine si pãr.

Apoi o aduse cu binisorul pe clondir, mai inghiti sdravan de doua ori, si-l intinse Rãluchii, zicandu-i blajin :

-         Na si tie, bea si tu cãtea, bea si tu scorpie cu pui, ca eu te bat si tu ma sorbi.

Raluca apucã clondirul si, dupa ce bau, iar bombani :

-         De n’ar fi ologul ca sa cante, din mahala in mahala, si sa-ti milogeasca mamaliga si saramura, ai pieri, ticalosia lumii.

-         Eh, sa milogeasca, ca eu l-am gasit, eu l-am crescut.

-         L-ai crescut da, dar i-ai luat picioarele, raspunse Raluca inchinandu-se.

-         Sa taci, Ralucã, strigã Caliman, sarind in sus. Dar cat era de mare se clãtinã pe picioare, se rezemã de zid, supse cea din urma inghititura de rachiu, oftã, si uitandu-se lung in ochii tigancii, zise repede :

-         Uite asa, macar sa crapi, o sa-ti zic p’alu Sotir :

“Nelãutã, nespalatã,

bat’o Dumnezeu s’o bata,

de nu doarme se imbatã,

si e groasa si umflata,

bat’o Dumnezeu s’o bata ;

ziua zace, noaptea fatã,

mai bine ramanea fatã,

bat’o Dumnezeu s’o bata”.

Ochii lui Caliman, se turburara. Ca o pielita galbuie i-se posghi pe albul lor. Se lãsã moale, si, dupa ce bolborosi cateva cuvinte, izbi cu piciorul clondirul gol si-l facu cioburi. Si deodata incepu sa dardaie pe picioare in chip de joc si de veselie. Si-si pleca capul in jos, aducand capul intr’ o parte. S’o invartia marunt, apasand mai mult pe un calcaiu. Sã pleca de mijloc. Bãnãnãia cu mânele moi in jurul trupului, turuindu-i gura intr’un cantec marunt par’c’ar fi fost o toba care bate in departare.

Dar glasul ii scazu. Cantecul isi micsorã repeziciunea. Rasuflarea ii pufui greoaie. Picioarele ii depãnarã zapacit un soiu de joc fara nici o noima.

Raluca-si privia tiganul inmarmurita. Il apucase din bautura. Si era rau de nu vedea inaintea ochilor, da cu ce apuca, spargea pe orice punea mana. Intr’o zi a dat d’a asvarlita cu copilul. Intr’altã betie a inghitit doi carbuni aprinsi s’a vrut sa s’arunce in put, strigand cat il lua gura ca i s’a “aprins burta”.

-         Hai, mai Calimane, si te culcã, numai zobi pamantul de pomana, ii zise Raluca cu sfiala.

-         Sa dorm, ai ? sa dorm ? raspunse el. Sa te scoli cãtea si s’aprinzi jarul in vatra foalelor. Ai sa muncesti cu mine ca te svânt.

-         Poi, e pacat, Calimane, ca e sfanta Duminecã. Te trasneste ãl de sus, ingânã Raluca, punand cateva borfe peste copilul ei care adormise cu un dest in gura.

-         Nu e pacat ! Si sa te scoli mamornito, ca te iea “eaca-cine”, strigã Caliman, inhatand un baros pe care abia-l ridica in sus. Nu e pacat, ar fi pacat daca rachiul si mamaliga ni le-ar da sânt Ilie si Dumnezeu.

Si-si petrecu mana pe dupa mijlocul Raluchii, si neizbutind s’o ridice in brate, o ciupi de cateva ori, si cu ea de mijloc, jucand intr’una, se afundã in intunericul fara fund al fierariei.

Fumul de burã se deslegã intr’un cernut de ploaie marunta si deasa. Dela pamant la cer intunecimea era una, adanca, neagra, ca n’ai fi zarit la doi pasi, ca nu ti-ai fi gasit ochii si gura. Numai catre miaza-noapte scãpãra tremurator cate un fulger liliachiu, si copacii, in siruri negre, se zãriau jucand o clipa acolo unde lunca rotocolitã a Vitanului parea ca se impreunã cu bolta cerului. Intreg pamantul, dupa aceste slabe licariri care desfaceau perdelele intunecimii, se cufunda in nemarginirea neagra si muta.

Pe asa vreme foalele din satrã pufuirã in grãmãjuia de carbuni cari ranjirã rosu si incepurã sa joace, aruncati de suflarea greoaie, regulata si smnoroasa ce iesia pe tevile de fier. Scanteile, in cârduri de stelute, trosniau si, plutind in nstirea intunericului, se stingeau una dupa alta.

Ai fi crezut ca intreaga lume s’a dus pe copcã daca in ropotul ploii, ce cadea de astadata nemiluit, nu s’ar fi auzit ocarile lui Caliman si scartaitul ascutit al unui carucior ce se apropie de pragul potcovariei.

-         Vine, saracul de el, s’o fi rebegit de ploae, ca e gol ca un dest.

Asa îngânã in fundul intunericului Raluca, atarnandu-se de lantul foalelor.

-         Deh ! mai bine sa vie mort decat cu mana goala, raspunse ragusit Caliman, botezand cu praftorita carbunii cari isi atatau din ce in ce flacarile lor albastrii.

S’atunci s’auzi langa prag o jale de vioarã s’un glas de cersetor. Par’cã ar fi fost un om care canta in vis. Ai fi zis ca e vantul care-si colinda vuetul. Aci se intuneca glasul, ce tremura ca de fiori, si vioara s’auzia limpede si puternic, aci glasul se destepta si incurca cuvinte ciudate, dar vioara-si sbârnâia coardele ciupite.

Cand caruciorul se opri in pragul fierariei, târît de o fata ca de 12 ani, cantecul se stinse. La flacarile carbunilor ce se incinsesera, se zari in dricul caruciorului, infasat in scutece de zãblãu, o frantura de om, un om dela mijloc in sus, tinand intr’o mana uscata gatul lung al unei viori.

Si intr’o clipa Caliman se repezi in prag, si il intrebã pripit, si rau, si vesel, de numarate ori :

-         Ehi ? hai ? Ce-ati adus ? Cum v’a fost ziua ? V’a mers, in targ ? Ati dat de oameni ? V’a luat gura ? Ce mormaiti ? Deh ! Va tineti mari cu banii in punga ! Umpleti mana, colea, la bâcu ! Orbul Olãnitii  a adus dela targ trei sfanti si e cu fluierul, nu cu vioara, si nu stie decat doua cantece !

Iar dupa aste vorbe, Caliman, impleticindu-se pe picioare, isi incordã mânele, luã pe sus caruciorul si-l tranti jos, in satrã, in dreptul carbunilor din cari iesia o parã tuguiata si argintie.

Raluca incremenise. Nu i-se vedea decat jumatate fata poleitã de lumina jerãgaiului. Caliman sãri in groapa din care batea la nicovala, drept in ochii milogului, si stergandu-si naduseala neagra de pe frunte, inhãtã coada unui baros, bolovãni ochii sai rosii, si sã resti, aruncandu-si un pumn in pieptul sau paros :

-         Ce bani ai capatat, spune, ca-ti bat limba pe nicovala !

Capul milogului atârna intr’o parte a carutului. Tot trupul lui e o mânã de carne galbena-vinetie. Dela cosul pieptului, la vale-i înnumeri coastele. Picioarle ii sunt taiate de sus, dar in locul lor, doua rani carpite petec de petec. Niste bete subtiri ii sunt mânile cu degetele ascutite, lungi si murdare. In tot acest monstru nu traia decat capul. Si ochii sai mari, negri si plansi, cu genele sumese pana la frunte, priviau adanc si bland. Pe fruntea sa ca sideful i-se rotocoliau inelele parului negru ca pacura. Pe buze ii incremenise un suras indurator.

-         Spune, - strigã Caliman, aprins de betie, de dogoare si de o urã ce-l ardea d’alungul pieptului – cum ti-a fost cantecul ãl nou ? Cum ti-a mers targul ?

Spida, fetita care se inhãma la carucior, vazand pe tat’sãu ridicandu-se din groapa, o sterse la fuga. Milogul oftã, inchise ochii si intinse manile pe dricul caruciorului. Lãcrãmile i-se rostogolirã pe obrajii sai albi-galbeni. Un chip turnat in ceara. Parea un Christos oaches in niste sdrente murdare.

-         Oh ! targul e rau ! zise blajin Milogul. E rau de tot, ca oamenii sunt bine imbracati. Trebuie sa fii frumos, voinic, intreg si bine, ca sa-ti dea de poimana cei bogati.

Si deschizand ochii mari si bãsicati de lacrime, isi rezemã vioara de piept, si urmã cun glas bun.

- Oamenii din targ trec repede. Au treburi multe. N’au vreme sa-si desfaca punga. D’a surda le canti. Am cantat, am plans, am intins mana, si oamenii au trecut. Cari nu te vad se duc, cari te vad spun cate ceva, s’acoper ochii, s’abat inlaturi, dau din umeri si se duc carduri vesele pe doua picioare. Am milogit pana mi s’a stins glasul. Am rabdat sgarcenia si vorbele pana n’am mai putut. Treceau doi insi, unul din ei sopti : - Sa nu-l crezi. Are picioarele in paie. – Si i-am spus cu amarul in gat : - Vino de rascoleste, vino de cautã. – Trecea o cocoana. A bagat mana in buzunar si a scos-o goala. – Ah ! ce murdar ! – I-am raspuns, cu lacramile in ochi : - Cine n’ar vrea sa fie curat ? – Un tanar spunea cu scarba tovarasului : - Uh ! cum cere ! – Cer fiin’cã n’am. Daca as avea, as da ! – O fetita, gatita o sorcova, a soptit mãse-i : - Ce ochi negri ! ce ochi mari ! – Ti-i vand p’un ban. – Si un domn voinic si rumen, jucandu-se cu un lant de aur, mi-a zis in fata : - Ce urat e ! – Inchide ochii si da-mi.

In Caliman s’aprinsera mania si rachiul. Fata sa arsa ingalbeni. Scrasni dintii. Aduse barosul cu amandoua manile si, invartindu-l pe d’asupra milogului, strigã nauc :

-         Mai bine-ti sdrobiam capul decat gionatele.

Raluca lãsã foalele care pufuira lung cea din urma rasuflare, se repezi asupra lui Caliman, il inhãtã d’o mana, pe cand el, cu cealalta, repezi barosul in dricul caruciorului, strigand :

-         Ce-mi foloseste starvul asta !

Caruciorul se rasturna si Milogul se rostogoli cu fata in jos.

Raluca se lupta cu Caliman.

-         Se cearta cu oamenii... Nu stie sa cearã... Lasa-ma uite, lasa-ma, sa-mi murez inima... Macar odata... macar odata sa dau....

Dupa cateva imbranceli, Raluca izbuti sa il dea pe use afara. Tiganul se impletici in noroi, ajunse la talpa prispei, se impiedica si cazu lat cu fata in sus. Bolborosi de cateva ori, “macar odata sa dau”, apoi, parandu-i-se cã cade casa pe el, de frica, inchise ochii si adormi.

Raluca lungise iaras pe bietul Milog in caruciorul sau si plecase repede sa-si vaza de copil, caci se speriase din somn si tipa cat il lua gura.

Milogul era singur, pe roatele care-i calcau inima cand se invartiau, in adapostul sau obisnuit in care-si trudia mintea si-si plangea chinul. Capul lui mare, slab si frumos, se invartia, ca prins de friguri, in fusul subtire al gatului. Si cat de sfant si de frumos pare la lumina galbena a jarului care se stinge ! Cu ochii inchisi, cu nasul subtire una intr’alta, cu cele doua siroaie de lacrami curgand de sub pleoape pana pe piept, ai jura ca e un cap de moaste care plange. In mintea lui de nefericit toate s’amesteca, s’afunda, se sting, pe langa dorul d’a putea umbla. Ah ! cum ar pleca, de cum ar miji ziua ! Cum ar fugi ! Cum s’ar duce ca vantul fara a se mai uita indarat. S’ar sui munti, s’ar cobori vai. Si n’ar mai canta cu vioara. Mani nu i-ar trebui. Cu mânile nu umbli. In goana lui de nebun, ar inchide ochii. Ochi nu i-ar trebui. Cu ochii nu umbli !

Si asa de vie-i fu inchipuirea, ca surase, deschise ochii repede, se sbuciuma pe loc si bananai manile intocmai ca picioarele unui om care ar fugi. Apoi se pipai grabnic la solduri, si nabusindu-si o adanca si calda oftare, isi tranti cu desgust manile in laturi si sparse intre pleopele ochilor lacramile care incepusera iaras, inghitindu-si durerea, simtita ca un nod in gatlejul sau.

Ah ! dar fie si niste picioare strambe. Si schiop. Un singur picior si altul de lemn. Niste picioare sgarcite si sa poata sa-si legene trupul in doua carji, numai sa scape odata de cele patru roate ! S’ar multumi sa sara ca o broasca, sa se târîe ca o soparla.

Manile si ramasita de trup ii inghetara. Se rumeni in obraji. Toata viata, la cap. Buzele ii tremurara si stranse asa de tare din ochi incat ii fulgerara scantei si se stingeau intr’o negura fara fund. O manie de foc, inchisa intr’o teasta de os. Cui poarta Dumnezeu de grije ? De cine are mila daca nu de nenorociti ? Cum de nu aude si nu vede ceeace surzii si orbii ar auzi s’ar vedea ?

De ce sa nu-l zideasca din nou, si pe el, ca pe ceilalti oameni ? Oh ! daca ar fi intreg n’ar mai intinde mana la trecatori. Ar scapa de rusinea d’a canta cu vioara, si d’a boci :

Frati in Hristos, surioare,

nu treceti p‘un biet olog,

far’de trup, far’ de picioare...

Ar scapa de rusinea d’a zice dupa vioara “bogdaproste ! bogdaproste !”

Ar scapa de ticalosii cari-l iau in ras si-i pun pietricele in mana. Ar scapa de cei cari-i spun fara mila : - “Ce urat e !” – “Ce murdar !” – “Ar trebui sa-l culeaga comisia”. – “Ne sperie copiii !” – “Ne strica pofta de mancare !”

Daca ar fi intreg, ar scapa de bataile, care nu mai au in ce izbi, si de scuipatul lui Caliman. Si vara n’ar mai privi cu jind, din arsita soarelui, pe cei cari se veselesc la umbra deasa a nucilor. Cui, cui, cui poarta de grija stapanul lumii ? E mai rau ca un om, caci poate, si nu vrea...

O amintire ii licari ca dintr’un vis dureros si departat.

Par’cã auzi doua lovituri de ciocan, cazand pe nicovala, si-si simti carnea picioarelor rupta si oasele trosnind. A fost dar si el, copilul gasit la raspantii, om ca toti oamenii. Ba chiar a umblat d’abusile. Ar fi trebuit sa aiba si el picioare, sa mearga fara roate, sa alerge, sa fuga, sa munceasca, sa nu ceara, sa nu-l scuipe, sa nu-l bata, sa nu-i fie rusine, sa nu intinza talerul, sa nu cante cu vioara....

Milogul se sgudui. Roatele scartaira, si inhatand vioara de langa dansul o tranti cumanie si o facu tandari.

Intinse repede manile si se agata de nicovala care lucia in ochii sai turburati.

In intunericul fierariei nu s’auzi decat un oftat si o izbire indesata, scurta, fara rasunet.

Carbunii macinati de foc s’au stins in gura foalelor.

A doua zi, cand Caliman, trezit din somn si din betie, se duse alene ca sa lucreze, vazu pe bietul Milog odihnind de veci c’o tampla infipta in coltul ascutit al nicovalii. Un lac de sange se inchegase pe cioburile viorii.

Caliman, spaimantat, fugi batandu-se cu pumnii in cap. In pragul usii intalni pe Raluca si se opri vaitandu-se :

-         Fã, fã, s’a omorat Milogul... Cine o sa mai cerseasca ... Unde o sa mai gasim altul ?

Si privi lung la copilul slabanog si galben care sugia cu bucile umflate din sanul molesit al Raluchei.

Raluca isi stranse copilul la san, si-i zise, scuipandu-l in obraz :

-         Asa ! ãsta e-al meu, Calimane !... Te mananca viermii in fundul ocnii.... Eu sunt tigancã, nu-mi lepad copiii ....

( extras din Sultãnica..., de Barbu Delavrancea, Ed.Semne, Bucuresti, 2012, Cvltvra Nationalã, editie reproducere in facsimil a lucrarii Sultãnica... aparuta in anul 1922 în aceastã formã la Cvltvra Nationala, Scriitorii Români, Colectie ingrijitã de Marin Sim.-Rimniceanu, membru cor.al Academiei Române, semneartemis.ro )