O carte pe care mi-a oferit-o prietena mea spaniolã Natalia Izquierdo de Lopez si mi-a scris si o dedicatie : “Pentru draga mea, Olivia, cu dragoste de inima. Natalia – De a ta revolutionara rezemnatã.”
Modernitatea este un instrument, nu o substantã ( Horia Roman Patapievici
Evident, în ce mã priveste, nu cred cã avem cu adevãrat de ales : suntem moderni, fie cã vrem, fie cã nu. În oricare din variante, tulburatã ori postmodernã, modernitatea celor care au apucat deja sa fie moderni este inconturnabilã. Ea rãmâne gravatã în carnea noastrã, asemeni acelor cicatrice niciodata complet vindecate, sub care inca mai pulseaza abisurile neîncheiate si nerascumparate ale rãnii. Acest argument, nu trebuie sa ne lasam inselati, este teologic : modernitatea inseamna timp, iar timpul inseamna desfasurarea Providentei.
Toate problemele veritabile ale modernitatii, acelea care pun omul in dificultatea propriei sale naturi, sunt de naturã teologicã.
Acum, daca modernitatea este inconturnabila, sa ne intoarcem atunci, inca o clipa, la modernitate. Sa ii facem, asa spunand, genealogia.
1. Eroarea categorialã
Am vazut ce inseamna sa fii modern – a considera faptul de a fi modern, indiferent de continut, o valoare. Sa privim acum formal aceasta afirmatie. Omul religios, de pilda, are drept continut faptul de a crede in existenta celor divine. Omul clasic are drept continut ideea cã ideea de mãsurã este mãsura lumii. Aceste continuturi pot fi determinate oricat de bine, in chip substantial : sunt, adica substante. Omul modern nu are insa niciun continut care sa fie diferit de forma sa. Principiul general este acesta : actul modern prin excelentã implicã transformarea formelor in continuturi. Mai concret, ce inseamna aceasta ? Sa ne gandim la nasterea politicã a modernitatii, epitomizata prin tratatele de pace cunoscute sub numele de Pacea Westfalicã ( 1648 ). Acolo s-a luat decizia ca disputa militarã referitoare la adevarul absolut sa fie înlocuitã cu un modus vivendi politic, bazat pe ocolirea teologicã a disputei referitoare la adevarul absolut. Unei chestiuni de substantã i s-a substituit, temporar, un mecanism procedural.
Un continut a fost inlocuit cu o formã. Unei afirmatii ontologice i-a fost substituit un protocol. Pactul fondator al primei modernitati nu este, prin urmare, moartea lui Dumnezeu ( aceasta este o afirmatie substantiala ), ci suspendarea chestiunii referitoare la Dumnezeu ( aceasta este o afirmatie procedurala ). Iar daca motorul modernitatii noastre recente a devenit proclamatia Gott ist tot este pentru ca modernitatea recenta diferã, in obiectivele ei, de modernitatea clasicã. Aceasta aratã ca principiul Gott ist tot este interpretat ontologic numai la noi, modernii recenti, in timp ce modernitatea clasica l-ar fi interpretat procedural, sub specia lui “ca si cum”.
Prin urmare, ideal-tipul modernitatii nu este, in sens propriu, un continut, ci o forma – mai precis spus, un mecanism procedural. Transformarea modernitatii intr-o substanta este o eroare, reprezinta o eroare de tipul violarii categoriei – locul clasic este Aristotel, Analitica secundã, I, 7. Acest lucru era stiut de oamenii din secolul al XVII-lea. Tehnica modernitatii de a evita conflictele politice a fost transformata in substanta insasi a omului civilizat abia in secolul al XVIII-lea, de literatii care isi spuneau les philosophes – si care nu aveau nici competenta teologica a teologilor seculari din secolul al XVII-lea, adevarati parinti fondatori ai modernitatii, nici iscusinta lor stiintifica, nici imaginatia lor politica. Rãul modernitatii cu ei incepe, cu caricaturile teologilor seculari ai secolului al XVII-lea, cu les philosophes. In schimb, teologii seculari ai secolului al XVII-lea ar putea constitui pentru noi modelul de urmat in vederea unei resituãri in adecvarea modernitatii.
Toate instrumentele modernitatii ( spiritul stiintific, capitalismul, Statul arbitru neutru al intereselor private si ratiunea ) sunt procedee si activitati, nu substante. Ratiunea isi este siesi temei. Capitalismul isi este siesi temei, o datã decolat. La fel stiinta moderna a naturii si tehnologia. Toate inventiile moderne sunt, ca sa spun asa, ontologii procedurale : ele isi poarta propriul temei cu ele. De aceea fundationismul e cu necesitate mort, in modernitate. Fapturile prin care modernitatea se manifestã nu sunt nici substante, ca in traditie, nici simulacre, cum vor postmodernii. Sunt vehicule de tip senilã, care nu au nevoie de drum pentru a înainta : isi poarta drumul cu ele. Sunt naturaliter ex-fundate, fara a fi realiter fictionale.
2. Setea de putere a omului modern
Pe de alta parte, din enumerarea instrumentelor care definesc modernitatea este limpede ca niciunul dintre acestea nu este rãu. Rãu este excesul lor – ideea cã aceste principii, universale in ce priveste aplicabilitatea lor antropologica, trebuie universalizate materialmente : adica impuse tuturor formelor de viata, individual si social. De ce, daca sunt capitalist in economie, trebuie sa fiu si in iubire ? E aberant ! De ce, daca sunt stiintific in chimie trebuie sa fiu stiintific in rugaciune ? E lipsit de sens, mai rãu, e o prostie ! Ideea de a impune ontologii procedurale ale modernitatii tuturor formelor de existenta si, in acest fel, de a le transforma in antologii substantiale este totalitarã. De ce s-a impus tuturor ? Cum a fost cu putinta sa se piarda discernamantul in chestiunea delicata a masurii lucrurilor ? Sa nu uitam ca ideea masurii lucrurilor a fost ideea centrala a intelepciunii antice si crestine – sophia sau prudentia. Motivul pentru care in modernitate s-a impus ideea ca numai excesul modernitatii este modernitatea, cã pentru a deveni modern trebuie sa fii absolut, nelimitat, integral, fara rest, numai si numai modern a constat in posibilitatea de a poseda – prin intermediul stiintei, a capitalismului, a Statului si a ratiunii – putere. Puterea, adica posesia si administrarea ei discretionara, iatã marea ispita a modernitatii, veritabilul ei exces. Statele totalitare sunt moderne in esenta lor, deoarece continutul lor unic este administrarea nelimitata a puterii, iar posibilitatea lor de existenta este Statul modern plus formidabila capacitate a structurilor sale de a naste, mentine si controla puterea. Pe scurt, ceea ce a reusit sa distruga setea de putere a fost discernamantul. Daca oamenii ar mai fi avut discernamant, nu ar fi vazut niciodata in nazism ori in comunism o speranta. Dar ei au fost total orbiti de ocazia, pe care aceste aberatii au oferit-o, de a organiza si exercita in chip nelimitat puterea.
Intrucat raul modernitatii este excesul puterii, liberalismul, care este intr-un fel si parintele si odrasla modernitatii, poate constitui, in chip paradoxal, un regulativ al modernitatii iesite din tâtânã – intrucat principiul central al liberalismului este limitarea puterii. Va sugerez astfel cã solutiile pe care le cautam nu sunt indepartate : sunt, ca si in boalã, la indemana ; ele sunt oferite, camuflat, in chiar excesul cu care culmineaza maladia.
( extras din Discernamantul modernizarii 7 Conferinte despre Situatia de Fapt, H.-R. Patapievici, Ed.Humanitas, Bucuresti, 2004 )
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu