Cu mai multi ani înainte de casatoria care se pregateste ( 3 )

Cu mai multi ani înainte de casatoria care se pregateste ( 3 )

“ - Nu-i adevarat ce ti-am spus, Frank.

Ochii ciudat de straini ai lui Frank licarira ; ochii care il uimisera pe preot, prima data cand i-a vazut ; ce legatura aveau ochii verzi ai lui Fee si ochii albastri ai lui Paddy cu privirea intunecata a fiului ? Parintele Ralph cunostea legile mendeleene si-si dadea seama ca nu era posibil. Frank isi luã haina si palaria.

-         Oh, nu incerca sa ma minti ! Cred ca am stiut-o dintotdeauna. Amintiri ale mamei cantand la spinetã, intr-o camera pe care tu nu ai fi avut-o niciodata ! Sentimentul ca tu nu ai existat dintotdeauna, ca ai venit dupa mine ! Ea a fost mai intai a mea. Râse neputincios. Si cand ma gandesc ca in toti acesti ani eu am crezut ca tu o tragi inapoi ; in realitate, eu eram acela ! Eu !

-         Niciunul dintre voi n-are vreo vina, Frank ! strigã preotul, incercand sa-l opreasca. A fost un plan al lui Dumnezeu – acceptã si varianta asta !

Frank se smulse din mana care-l retinea si porni spre usa, cu un mers usor si leganat. E nascut sa fie boxer, gandi parintele Ralph, intr-un colt al mintii ; mintea aceea de cardinal.

-         Planul lui Dumnezeu ! repetã batjocoritor vocea din pragul usii. Parc-ai fi un papagal, cand o faci pe preotul, parinte de Bricassart ! Il rog pe Dumnezeu sa te ajute si pe tine, pentru ca, dintre noi toti, numai tu stii cum este el cu adevarat.

Paddy statea pe un scaun si o privea cu ochi indurerati pe Meggie, care se ghemuise langa foc ; se ridicã sa se apropie de ea, dar parintele Ralph il impinse cu brutalitate.

-         Las-o-n pace. Ai facut destul ! Ia-ti niste whisky din dulap. Ma duc sa culc copilul, dar ma intorc sa stam de vorba. Sa nu pleci. Ma auzi ?

-         Am sa fiu aici, parinte.

Sus, in dormitorul de culoarea marului verde, preotul ii descheie rochita si ii scoase camasuta, apoi o asezã pe marginea patului, ca sa-i poata scoate ciorapeii si pantofii. Camasa de noapte era pe marginea patului, unde o lasase Annie ; [...]

Era imposibil sa-ti dai seama daca ea auzea ceva ; coplesita de povara necazurilor si a durerilor ce depaseau limita de suportabilitate a unui copil, fetita privea in gol, dincolo de el.

-         Acum intinde-te, draga mea, si inchide ochii. Ma intorc curand, sa vad daca ai adormit. Nu te necaji, auzi ?! Vorbim mai tarziu.

-         Cum se mai simte ? intrebã Paddy cand el se intoarse in salon.

Parintele Ralph se indreptã spre sticla de whisky si-si umplu jumatate de pahar.

-         Nu stiu ! Sincer, nu stiu ! Dumnezeule din ceruri, Paddy, as da orice sa stiu care este cel mai mare blestem al unui irlandez, bautura sau temperamentul ? Ce naiba te-a apucat sa-i spui ? Nu, nu incerca sa-mi raspunzi ! Bineinteles ca este adevarat. Am stiut ca nu e copilul tau, din momentul in care l-am vazut.

-         Nu-ti prea scapa nimic, nu-i asa ?

-         Cred ca nu. Totusi, n-ai nevoie de prea mult spirit de observatie sa constati ca unii membri ai parohiei sunt tulburati, sau suferã. Iar cand vad asta, este de datoria mea sa fac tot ce pot sa-i ajut.

-         Esti indragit la Gilly, parinte.

-         Lucrul pentru care, fara indoiala, trebuie sa multumesc chipului si tinutei mele, raspunse preotul pe un ton amar.

-         Asta crezi ? N-ai dreptate, parinte. Noi te iubim pentru ca esti un pastor bun.

-         Oricum, se pare ca m-am implicat foarte mult in necazurile tale, spuse Ralph stanjenit. Ce-ar fi sa-ti descarci sufletul ? Paharul gol din mana lui Paddy tremura ; parintele Ralph se ridicã dupa sticla de whisky si-l umplu. Paddy sorbi o inghititura, oftã si-si sterse lacrimile uitate pe obraz.

-         Nu stiu cine este tatal lui Frank. Asta s-a intamplat inainte s-o cunosc pe Fee. Familia ei avea o ferma prospera in tinutul Ashburton.

Din cate am observat, tatal lui Fee ii planifica viata fiicei sale ; o calatorie in patria mama, un debut la curte, sotul potrivit. Bineinteles ca ea nu a ridicat un pai in casa. Aveau menajere, majordomi, cai, trasuri ; traiau ca lorzii.

Eu eram ajutorul la laptarie, la muls si cateodata o vedeam pe Fee de departe, plimbandu-se cu un baietel de vreo zece-optsprezece luni. Apoi, intr-o buna zi James Armstrong veni sa ma vada. Fiica lui, spunea el, a facut familia de ras ; nu era casatorita si avea un copil. Bineinteles ca se pastrase secretul, dar cand ei au incercat s-o alunge, bunica ei a facut mare scandal si le-a pus in vedere sa nu-i clinteasca un fir de par din cap. Acum unica era pe moarte si nimic nu-i mai putea impiedica sa scape de Fee si de copil. James mi-a spus ca, daca as accepta sa ma insor cu ea si as garanta ca o scot din tinut, ei imi vor acoperi cheltuielile de calatorie, la care se mai adaugau cinci sute de lire.

Stii, parinte, pentru mine asta insemna o avere si, in afara de aceasta, ma saturasem de viata de burlac. Dar eu am fost intotdeauna foarte timid si nu stiam sa ma port cu fetele. Mi se parea o idee buna, iar copilul, sincer vorbind, nu ma deranja. Bunica a auzit ceva si a trimis dupa mine, desi se afla pe patul de moarte. La viata ei fusese o femeie durã, dar era o adevarata doamna. Mi-a spus ceva despre Fee, dar nu mi-a dezvaluit cine era tatal si nici eu nu am intrebat. Oricum, m-a facut sa-i promit ca voi fi bun, cu Fee – ea stia ca familia se va debarasa de Fee imediat dupa moartea sa – asa ca le-a sugerat sa-i gaseasca un sot. Mi-a fost mila de batrana, o iubea foarte mult pe Fee. Poate n-ai sa ma crezi, parinte, dar am facut cunostinta cu Fee chiar in ziua cand ne-am casatorit.

-         Oh, te cred, spuse preotul, cu respiratia taiata. Privi lichidul din pahar, il bau, apucã din nou sticla si umplu ambele pahare. Deci, te-ai casatorit cu o doamna, situata mult peste condita ta sociala, Paddy.

-         Da. La inceput ma simteam foarte intimidat in prezenta ei. Era atat de frumoasa si atat de aeriana...daca ma intelegi. Ca si cum toate s-ar fi intamplat altcuiva, nu ei.

-         Inca mai e frumoasa, Paddy, zise preotul, cu blandete. Vad in Meggie ceea ce era ea, inainte de a incepe sa imbatraneasca.

-         N-a avut parte de o viata usoara, parinte, dar nu stiu ce altceva as fi putut face. Cel putin, cu mine era in siguranta. Am avut nevoie de doi ani sa-mi iau inima-n dinti si sa devin un sot adevarat. A trebuit sa o invat sa gateasca, sa stearga dusumeaua, sa spele si sa calce. Nu stia nimic. Dar niciodata, in toti acesti ani de cand ne-am casatorit, niciodata n-a protestat ; nu a ras, nu a plans. Numai in intimitate si-a manifestat sentimentele, dar nici atunci nu a vorbit niciodata. Sper ca o va face candva, totusi nu astept clipa aceea de teama sa nu-i aud rostit numele. Nu vreau sa spun ca nu ma place, pe mine sau pe copii. Dar o iubesc foarte mult si am impresia ca in ea nu mai este loc pentru un astfel de sentiment. Decat pentru Frank. Am stiut intotdeauna ca il iubeste pe Frank mai mult decat pe noi toti laolalta. Cred ca a fost foarte indragostita de tatal lui. Dar eu nu stiu nimic despre acest om, nici motivul pentru care nu s-au putut casatori.

Parintele Ralph isi privea mainile, clipind des.

-         Oh, Paddy, e un adevarat iad sa traiesti ! Multumesc lui Dumnezeu ca eu nu am curajul decat sa stau la marginea vietii.

Paddy se ridicã nesigur.

-         Ei bine, acum am facut-o, parinte ! L-am indepartat pe Frank, iar Fee n-o sa ma ierte niciodata.

-         Sa nu sufli un cuvant, Paddy. Spune-i ca Frank a fugit pur si simplu cu boxerii. Ea stie ce fire nelinistita are Frank ; o sa te creada.

-         Nu pot face asta, raspunse Paddy ingrozit.

-         Trebuie, Paddy. N-a suferit destul ? N-o mai impovara cu alte dureri. Dar in gand isi spuse : “Cine stie ? Poate va invata sa va inconjure pe voi cu dragostea pe care-o pastra numai pentru Frank. Pe voi si pe Meggie.”

-         Esti convins de lucrul asta, parinte ?

-         Da. Ce s-a intamplat in noaptea asta ramane intre noi.

-         Dar Meggie ? Ea a auzit tot.

-         Nu-ti face probleme, o sa am eu grija de ea. Sunt convins ca n-a inteles prea mult din discutia voastra, in afara de faptul ca v-ati certat. Am sa-i explic ca, acum, de vreme ce Frank a plecat, daca i-ar pomeni mamei de cearta, n-ar face decat sa-i sporeasca suferinta. Pe urma, nu stiu de ce, dar am sentimentul ca Meggie nu-i prea spune multe mamei sale. Se ridicã. Ma duc la culcare, Paddy. Fã si tu acelasi lucru. Trebuie sa lasi impresia ca nu s-a intamplat nimic deosebit maine, cand o s-o escortezi pe Mary.

Cu si mai multi ani înainte de casatoria care se pregateste (1915-1917)

In ziua de opt decembrie 1915, Meggie Cleary sarbatorea cea de-a patra aniversare.

Dupa ce puse la locul lor vasele de la micul dejun, mama ei, fara sa scoata un cuvant, ii aruncã in brate un pachet invelit in hartie maronie si o trimise afara. [...]

Un obiect matasos si auriu se intrezarea intr-un colt de cutie ; Meggie se napusti cu o nerabdare si mai mare asupra pachetului, sfâsiind hartia.

-         Agnes ! O, Agnes ! murmurã dragastos, privind uimita papusa ivitã dintre franjurile de hartie.

[...]

Fiona Cleary curãta cartofi in bucatarie. Era o femeie foarte frumoasa si foarte blondã, ceva mai scunda in raport cu inaltimea medie, in schimb avea o silueta supla cu talia subtire, in ciuda celor sase copii pe care ii nascuse. Purta o rochie gri dintr-o stamba simpla, cu fusta lunga pana la podeaua lustruita, protejata in fata de un sort enorm, alb, apretat, atarnat in jurul gatului si legat in talie cu o funda perfecta. Din zori pana seara, cand se ducea la culcare, Fiona pendula intre bucatarie si gradina din spatele casei ; ghetele ei batusera o carare circulara intre soa, spalatorie, gradina de legume, franghia de rufe si inapoi la soba.

Vazandu-i pe cei doi, puse cutitul pe masa si-i privi cu asprime.

-         Meggie, te-am lasat sa imbraci rochia de duminica azi-dimineata numai cu conditia sa nu te murdaresti. Uite in ce hai ai venit ! Neglijenta mica ce esti !

-         Mamã, nu e vina ei, protestã Frank. Jack si Hughie i-au luat papusa ca sa vada cum isi miscã mainile si picioarele. I-am promis ca o s-o reparam. Putem, nu-i asa ?

-         Ia sa vad. Fee intinse mana dupa papusa.

[...]

Padraic Cleary a ajuns acasa in saptamana aniversarii lui Meggie, pur si simplu din intamplare. Era prea devreme pentru tunsul oilor, dar gasise de lucra prin apropiere, la arat si semanat. Se specializase in tunderea oilor, o ocupatie de sezon, intre mijlocul verii si sfarsitul iernii, dupa care urma fãtatul oilor. De obicei avea grija sa-si gaseasca de lucru, ca sa-si ocupe timpul din primavara pana in prima luna de vara ; dadea o mana de ajutor la fatatul mieilor, la arat, sau la mulsul oilor de doua ori pe zi. Se ducea oriunde era de lucru, lasandu-si familia in casa mare si veche, sa se descurce singura ; nu i se parea ca asta ar fi prea greu. Daca nu erai destul de norocos sa ai pamantul tau, nu-ti ramanea de facut altceva.

[...]

-         Frank ? Ce cãuta el aici ? Trebuie sa stea la fierarie toata ziua. Hunter i-a cerut sa-i termine cat mai repede portile.

-         A fost la fierarie toata ziua. Venise numai dupa o unealta, raspunse Fee repede. Avea impresia ca Padraic era prea aspru cu Frank.

-         Oh, tati, Frank este cel mai bun frate din lume ! A salvat-o pe Agnes de la moarte si o sa-i lipeasca si parul, dupa ceai.

-         Asta-i bine, raspunse tatal somnoros, rezemandu-si capul de spatar si inchizand ochii.

Era prea cald langa sobã, dar Padraic nu parea sa observe. Isi puse bratele sub cap si atipi.

De la Padraic mostenisera copiii diversele nuante de pãr rosu, bogat, desi niciunul nu avea un cap atat de agresiv ca al lui. Era un om mic de statura, tot numai muschi, cu picioarele curbate din cauza calaritului, cu mainile alungite de atatia ani de tuns oi. Pieptul si bratele ii erau acoperite de un strat de pãr auriu, care ar fi stârnit repulsie daca ar fi fost inchis la culoare. Avea ochii albastri, luminosi ca ai unui marinar care s-a uitat prea mult in zare ; si o fatã placuta, zambitoare, care-i facea pe ceilalti sa-l indrageasca la prima vedere. Nasul lui Paddy era magnific, un adevarat nas roman, care probabil ca i-a nedumerit pe confratii sai irlandezi – de fapt, pe coasta Irlandei au fost mereu naufragii. Inca mai vorbea repezit, cu accent galic, pronuntand “ţ “ –ul final ca un “th”, dar cei aproape douazeci de ani traiti la antipozi i-au transformat in mod ciudat vorbirea, asa incat “A”-ul iesea ca “L”, iar debitul verbal scazuse incet, incet, amintind de un ceas care astepta sa fie intors. Era un om fericit, caci reusise sa ordoneze corvoada existentei sale mai bine decat altii si, desi pretindea o disciplina desavarsita, iesindu-si repede din sarite, toti copiii sai il adorau, cu exceptia unuia. Daca in casa nu era destula paine, Paddy renunta la mancare ; daca trebuia sa aleaga intre haine noi pentru el si haine noi pentru copii, ceda in favoarea lor.

Intr-un anume fel, aceasta era o dovada de dragoste mai mare decat un milion de sarutari. Iute din fire, pana acolo incat a facut moarte de om. Insa a avut noroc ; individul era englez si in portul Dun Laoghaire un vapor se pregatea sa plece in Noua Zeelanda, odata cu refluxul.

Fiona se duse la usa din spate.

-         Ceaiul ! strigã ea.

Baietii se strecurara in casa unul cate unul.

Frank aduse si un brat de lemne, pe care-l aruncã in cutia de langa soba.

Padraic o lasa pe Meggie din brate si ocupã locul din capul mesei din bucatarie, baietii se asezara in jurul ei, iar Meggie se cãtãrã pe cutia de lemn pusa de tatal ei pe scaunul cel mai apropiat de el.

Fee servi mancarea direct in farfurii cu o dexteritate mai mare decat a unui chelner ; le lua cate doua, intai Paddy, apoi Frank si tot asa pana la Meggie, lasandu-se pe sine la urma.

-         Na ! Iar tocanã ! exclamã Stuart, strambandu-se in timp ce-si lua cutitul si furculita. De ce a trebuit sa-mi dati numele acestui fel de mancare** ? [ ** Joc de cuvinte : Stew – diminutiv al numelui Stuart ( variantã – Stu ) – mancare de legume si carne fiarta inabusita ].

-         Taci si mananca ! mormai tatal.

Farfuriile erau mari si pline ochi cu mancare ; cartofi fierti, carne de miel si mazare proaspata culeasa din gradina. In ciuda protestelor mute, toata lumea, inclusiv Stu, si-a curatat farfuria. Dupa aceea au mancat mai multe felii de paine unse cu un strat gros de unt si gem de agrise, facut in casa.

Fee s-a asezat, a mancat in graba, apoi s-a ridicat repede si a pus in farfurii mari de supã biscuiti de casa cu mult zahar, peste care a turnat sos de budinca. Si din nou s-a indreptat spre masa cu cate doua farfurii in mana. In cele din urma s-a asezat cu un oftat ; acum putea manca in liniste.

-         Mmm ! Bun, bun ! Budincutã ! exclamã Meggie, plimbandu-si lingura prin farfurie, pana se înmuiarã biscuitii.

-         Ei bine, Meggie, fetito, este ziua ta si mama ti-a pregatit budinca ta preferata, spuse tata, zambind.

De astã datã nu s-a plâns nimeni. Toata familia Cleary se dadea in vânt dupa dulciuri. Nimeni nu se ingrasa, in ciuda cantitatilor mari de mancare pe care le consumau zilnic. Fiecare calorie se ardea la munca sau la joaca. Legumele si fructele se mancau pentru ca aveau vitamine si erau bune la gust, dar painea, cartofii, carnea si budincile se consumau pentru ca le dadeau putere.

Dupa ce Fee i-a turnat fiecaruia o ceasca de ceai dintr-un ceainic imens, au mai stat de vorba, au mai baut un ceai sau au citit pret de-o orã ; Paddy a pufait din pipã absorbit de subiectul unei carti. Fee a continuat sa umple cesti ; Bob s-a cufundat in lectura, in timp ce copiii mai mici isi faceau planuri pentru a doua zi. Scoala se terminase si incepuse vacanta mare de vara ; baietii ardeau de nerabdare sa se joace prin gradina si in jurul casei. Bob trebuia sa varuiasca exteriorul casei, acolo unde era necesar, Jack si Hughie se ocupau de lemne, sopron si muls, Stuart ingrijea gradina de legume, ceea ce reprezenta o joaca in comparatie cu ororile scolii. Din cand in cand, Paddy ridica incet capul din carte, sa mai adauge vreo sarcina pe lista. Fee continua sa taca, in vreme ce Frank statea pe scaun frant de oboseala, sorbind din ceasca cu ceai.

In cele din urma, Fee a asezat-o pe Meggie pe un scaun inalt si i-a impletit parul, inainte de a o trimite la culcare, cu Stu si Hughie ; Jack si Bob au iesit sa dea mancare la caini, in vreme ce Frank a luat papusa lui Meggie si a inceput sa-i lipeasca parul. Intinzandu-se, Padraic a inchis cartea, si-a pus pipa intr-o farfurioara de sticla, care-i servea de crumiera si si-a anuntat retragerea :

-         Mamã, ma duc si eu la culcare.

-         Noapte buna, Paddy.

[...]

Cand familia Cleary mergea la biserica, duminica, Meggie trebuia sa stea acasa cu unul dintre baieti, tanjind dupa ziua cand avea sa fie destul de mare ca sa-i poata insoti. Padraci Cleary sustinea ca locul copiilor mici e la ei acasa, si regula aceasta trebuia respectata chiar si atunci cand era vorba de lacasul Domnului. In ziua in care Meggie va incepe scoala si va putea sta locului, va avea voie sa mearga la biserica. Asa ca, in fiecare duminica dimineata, ea statea cu un aer abatut langa tufisul de langa poarta, in timp ce familia isi ocupa locurile in caruta, iar fratele delegat sa aiba grija de ea se prefacea ca-i tare bucuros sa scape de slujbã. Singurul Cleary care binecuvanta despartirea de ceilalti era Frank.

Credinta lui Padraic facea parte intrinseca din viata lui. Cand se casatorise cu Fee, primise cu greu aprobarea Bisericii catolice, pentru ca Fee apartinea Bisericii anglicane. Desi ea renuntase la propria religie pentru Paddy, refuza totusi s-o adopte pe a lui. Era greu sa ghicesti motivul ; poate pentru ca vechea familie Armstrong imbratisase de mult credinta anglicana, in timp ce Paddy era un emigrant fara un ban, provenind din dubiosul Pale. Armstrongi existasera in Noua Zeelanda cu mult inante de venirea primilor imigranti “oficiali”, si acesta era pasaportul aristocratiei coloniale. Din punctul de vedere al familiei Armstrong, Fee contractase o mezalianta surprinzatoare.

Roderick Armstrong fondase clanul neozeelandez intr-un mod foarte curios.

Totul a inceput cu un eveniment memorabil pentru repercusiunile sale neprevazute asupra Angliei secolului al XVIII-lea – Razboiul American de Independenta. Pana in 1776, peste o mie de criminali englezi fusesera debarcati in Virginia si Carolina si vanduti pe baza unor contracte de munca ce aminteau de relatiile sclavagiste. Justitia britanica era in acele timpuri durã si inflexibila, condamnand la moarte prin spanzurare crima, incendierea premeditata, furtul, chiar si al unui siling. Delictele mai mici se sanctionau cu deportarea in America, ceea ce semana cu o condamnare pe viata.

Dar in 1776 America si-a inchis portile, si Anglia s-a trezit cu o populatie de delincventi in crestere, de care nu mai stia cum sa scape. Inchisorile fusesera umplute pana la refuz si surplusul de delincventi era inghesuit in vapoare degradate, dezafectate, ancorate la gurile de estuar ale fluviilor. Trebuia sa se faca ceva, si pana la urma s-a gasit o solutie. Cu multa reticenta, pentru ca asta insemna cheltuirea catorva mii de lire, i s-a ordonat capitanului Arthur Phillip sa navigheze spre intinsele pamanturi din Sud. Era in 1787. Flota de unsprezece vapoare avea la bord peste o mie de detinuti, plus marinarii, ofiterii si un contingent de soldati de infanterie marina. Nu era o odisee glorioasa in numele libertatii. La sfarsitul lui ianuarie 1788, la opt luni dupa ce ridicase panzele in Anglia, flota a ajuns la Botany Bay. Majestatea Sa George al III-lea gasise un nou loc destinat condamnatilor, colonia Galia de Sud.

In 1808, cand avea doua douazeci de ani, Roderick Armstrong a fost condamnat la deportare pe viata. Generatiile urmatoare au sustinut ca el provenea din Somerset si si-a pierdut averea in Revolutia Americana, dar niciunul dintre descendenti nu a incercat sa scoata la lumina mai multe amanunte referitoare la ilustra lor genealogie.

Independent de originea si statutul pe care-l avea in societatea engleza, tanarul Roderick Armstrong era un om tare artagos. Desi in timpul calatoriei spre Galia de Sud, care a fost extrem de grea, el s-a dovedit un prizonier dificil si incapatanat, s-a facut si mai “indragit” de ofiteri, refuzand sa moara. Cand a ajuns la Sydney, in 1803, comportamentul lui a devenit si mai recalcitrant, asa ca a fost trimis mai departe la inchisoarea din insula Norfolk. Nimic nu i-a imblanzit firea. L-au infometat, l-au inchis intr-o celula atat de mica incat nu putea nici sa stea jos, nici in picioare, nici intins, l-au biciuit pana la sange, l-au prins in lanturi de o stanca in mare si l-au scos pe jumatate inecat. Iar el isi batjocorea tortionarii. Nu mai era decat o adunatura de oase in haine murdare, fara un dinte in gura, fara un centimetru de piele netaiata, sustinut in viata doar de flacara de mandrie, pe care nimeni nu i-o putea stinge. La inceputul fiecarei zile se autoimbarbata, incapatanandu-se sa nu moara, iar seara râdea triumfator fiindca supravietuise.

In 1810 a fost trimis la Van Dieman, pus in lanturi si obligat sa sape in piatra un drum in tinutul acela stancos de langa Hobart. Cand i s-a ivit prima ocazie, i-a gaurit pieptul comandantului expedietiei, el si alti zece ocnasi au masacrat inca cinci soldati, taindu-le carnea de pe oase, centimetru cu centimetru pana cand au murit in chinuri – pentru ca ei, ca si paznicii lor, erau niste fiinte primitive a caror sensibilitate se atrofiase pana la limita subumanului.

Roderick Armstrong nu putea sa fuga lasandu-si calaii teferi, sau sa-i omoare repede, fiindca acest lucru contravenea statutului sau de ocnas.

Cu romul, painea si mancarea luate de la soldati, cei unsprezece oameni au fugit prin ploi inghetate, prin paduri, au ajuns la Hobart, de unde au furat o barca si s-au aventurat in traversarea Mãrii Tasmaniei, fara hrana si apa. Cand barca a fost aruncata pe tarmul salbatic al insulei din Sudul Noii Zeelande, nu mai erau in viata decat Roderick Armstrong  si alti doi tovarasi. Niciodata nu a povestit despre aceasta calatorie incredibila, dar lumea soptea ca cei trei supravietuitori ii omorasera si ii mancasera pe ceilalti care fusesera mai slabi.

Trecusera nouã ani de la plecarea lui din Anglia. Era inca tanar, dar arãta de saizeci de ani. Pana sa se stabileasca primii emigranti oficiali in Noua Zeelanda, in 1840, el isi luase deja pamant in bogatul tinut Canterbury, se “casatorise” cu o maurã si facuse treisprezece copii, jumatate polinezieni.

Peste douazeci de ani, urmasii lui Armstrong erau aristocrati coloniali, isi trimiteau fiii la scoli inalte in Anglia si demonstrau prin siretenia lor ca se trageau din teribilul Roderick.

Nepotul acestuia, James, era tatal Fionei, nascuta in 1880, singura fata din optsprezece copii. Nu se stie daca Fee a tanjit vreodata dupa ritualurile protestante austere din copilaria sa, caci nu s-a plans niciodata. Ea tolera convingerile religioase ale lui Paddy, mergea cu el la slujbã, avea grija ca si copiii sa aiba o credinta exclusiv catolica, dar, fiindca ea nu se convertise, lipseau micile amanunte – rugaciunea la masa, rugaciunea dinainte de culcare...”

( extras din Pasãrea Spin Volumul 1, Colleen McCullough, Editura Orizonturi, ed. a 2-a, Bucuresti, 2012 ; The Thorn Birds 1977 by Colleen McCullough )