Evanghelizarea Europei Central-Orientale ( 1 ) ( Papa Ioan Paul al II-lea )
Evanghelizarea pãrtii central-orientale a continentului european, dupa cum dumneavoastra, Sanctitate, ati mentionat, a avut o istorie aparte. Cu siguranta, acest fapt a influentat fizionomia culturala a acelor popoare.
Chiar asa, trebuie neaparat sã dãm o atentie specialã evanghelizarii pornite din Bizant.
Se poate spune ca simbolul ei sunt Sfintii Chiril si Metodiu, apostolii slavilor.
Erau greci si proveneau din Salonic.
Au inceput evanghelizarea slavilor pornind de pe teritoriul actualei Bulgarii.
Prima lor grija a fost sa invete limba localã, transpunandu-i sunetele intr-un numar de semne grafice care au alcatuit primul alfabet slav, numit mai apoi chirilic.
Acesta, cu unele modificari, se foloseste si astazi in tarile Orientului slav, in timp ce Occidentul slav si-a insusit scrierea latinã, folosindu-se la inceput de latinã ca limbã a pãturilor sociale culte, ca, mai apoi, sa-si formeze propria literatura.
Chiril si Metodiu au actionat la invitatia printului Marii Moravii, pe teritoriul pe care se intindea acest Stat in secolul IX.
Este probabil sa fi ajuns si in tara vislanilor, dincolo de Carpati.
Au actionat cu siguranta in regiunea Panoniei, deci in actuala Ungarie, precum si pe pamanturile Croatiei, Bosniei si Hertegovinei si in imprejurimile Ochridei, adica in zona Macedoniei slave.
Au lasat in urma lor discipoli care au continuat activitatea lor de misionariat.
Cei doi sfinti frati au avut influentã asupra evanghelizarii slavilor si in teritoriile din Nordul Marii Negre.
Evanghelizarea slavilor, facuta prin botezul Sfantul Vladimir in 988, s-a extins la intregul Stat medieval de Kiev si, mai apoi, treptat, s-a dus catre Nordul Rusiei de astazi, pana la Urali.
In secolul XIII, ca urmare a invaziei mongolilor care au distrus Statul medieval de Kiev, aceasta evanghelizare a traversat o grea incercare cu insemnatate istorica.
Totusi, noile centre religioase si politice din Nord si, in special, Moscova au stiut nu numai sa protejeze traditia crestina in forma ei slavo-bizantina, ci au reusit si sa o raspandeasca in Europa, pana la Urali, ba chiar si dincolo de Urali, în intinderea Siberiei si a Nordului Asiei.
Toate acestea fac parte din Istoria Europei si oglindesc, intr-un fel, natura spiritului european.
Daca perioada de dupa Reformã, sub imboldul principiului cuius regio eius religio, a dus la razboaie religioase, multi crestini din multe Biserici si-au dat seama de faptul ca aceste razboaie erau in contrast cu Evanghelia si au reusit treptat sa impuna principiul libertatii religioase, prin care se afirmã posibilitatea de a alege personal confesiunea religioasa si, in consecinta, apartenenta la o Biserica.
In afara de acestea, cu trecerea timpului, diferitele confesiuni crestine, mai ales cele de matrice evanghelicã si protestantã, au inceput sa caute sa ajunga la intelegeri si acorduri : erau primii pasi a ceea ce avea sa fie miscarea ecumenicã.
Cat despre Biserica Catolicã, un eveniment hotarator pentru aceasta chestiune a fost Conciliul Vatican II, in care ea si-a definit pozitia fata de toate Bisericile si Comunitatile ecleziastice existente in afara unitatii catolice si s-a angajat cu o absoluta fermitate in activitatea ecumenica.
Acest eveniment este important pentru viitoarea unitate deplina a tuturor crestinilor.
Mai ales in secolul XX, ei si-au dat seama ca nu pot sa nu caute acea unitate dintre ei pentru care Cristos s-a rugat cu o zi inainte de Patimi : “Ca toti sa fie una, dupa cum tu, Tatã, esti in mine si eu in tine, ca si ei sa fie una in noi, pentru ca lumea sa creada cum ca tu m-ai trimis”. ( In 17, 21 ).
Pentru ca si patriarhiile Orientului ortodox se implicã activ in dialogul ecumenic, suntem indreptatiti sa nutrim speranta deplinei unitati intr-un viitor apropiat.
Scaunul Apostolic, din partea sa, este hotarat sa faca tot ce-i stã in putinta in aceasta directie, prin dialogul atat cu ortodoxia, cat si cu fiecare Bisericã si comunitate ecleziasticã a Occidentului.
Dupa cum se spune in Faptele Apostolilor, Europa a primit crestinarea de la Ierusalim, prin Asia Micã.
De la Ierusalim plecau la inceput rutele misionare care trebuiau sa-i duca pe apostolii lui Cristos “pana la marginile pamantului”. ( Fap 1, 8 ).
Totusi, inca din vremurile apostolice, centrul raspandirii misionare s-a mutat in Europa.
Mai inainte de toate la Roma, unde L-au marturisit pe Cristos Sfintii Apostoli Petru si Pavel ; dar pe urma si la Constantinopol, adica in Bizant.
Astfel, evanghelizarea a avut douã centre principale, Roma si Bizantul.
Din aceste orase au plecat misionarii ca sa implineasca mandatul lui Cristos : “Asadar mergeti si faceti ucenici din toate natiunile, botezandu-i in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh”. ( Mt 28, 19 ).
Efectele acestei activitati misionare se vad si astazi in Europa : se oglindesc in orientarea culturala a populatiilor.
Daca misionarii care proveneau de la Roma au inceput un proces care a dus la versiunea latinã a crestinismului, cei care proveneau din Bizant au promovat versiunea sa bizantinã : la început greceascã, apoi slavã, chirilo-metodianã.
De-a lungul acestor doua rute principale s-a facut evanghelizarea intregii Europe.
Dar, treptat, cu trecerea secolelor, evanghelizarea a depasit granitele Europei.
A fost o epoca glorioasa, asupra careia totusi chestiunea colonizarii aruncã o umbrã.
Se poate vorbi de colonizare, in sensul modern al acestui cuvant, incepand de la descoperirea Americii.
Continentul american a fost prima mare “colonie” europeana : in partea sa de Sud si Centru datorita spaniolilor si portughezilor, iar in cea de Nord din initiativa francezilor si a anglo-saxonilor.
Colonizarea a fost un fenomen tranzitoriu.
La cateva secole dupa descoperirea Americii, in Sud si in Nord s-au format noi societati si chiar noi State postcoloniale, care au devenit tot mai mult adevarati parteneri ai Europei.
( extras din Memorie si Identitate - Introducere de Cardinal Joseph Ratzinger Papa Benedict al XVI-lea, Ion Paul al II-lea, Ed. RAO, Bucuresti, 2006 )
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu