Dimensiunea verticalã a Istoriei Europei ( Papa Ioan Paul al II-lea )

Dimensiunea verticalã a Istoriei Europei ( Papa Ioan Paul al II-lea )

Iatã-ne ajunsi la întrebarea crucialã despre om si despre destinul lui. Cum trebuie sa intelegem sensul profund al Istoriei ?

Este suficientã o interpretare care, ridicand intrebari, sa ramana in limitele timpului si ale spatiului ?

Istoria omului se dezvoltã, asa cum e normal, pe dimensiunea orizontalã in timp si spatiu. Dar este traversata si de o dimensiune verticala. De fapt, nu doar oamenii scriu Istoria.

Si Dumnezeu o scrie cu ei. De aceasta dimensiune a Istoriei, pe care am putea-o defini transcendenta, s-a indepartat Iluminismul. Biserica, in schimb, revine la ea mereu : o marturie clara a fost Conciliul Vatican II.

Cum scrie Dumnezeu Istoria oamenilor ?

Raspunsul ne este oferit de Biblie, incepand de la primele capitole din Cartea Genezei si pana la ultimele pagini din Apocalips.

De la inceputul istoriei omului, Dumnezeu se aratã ca Dumnezeul promisiunii. Acesta este Dumnezeul lui Avraam, marele patriarh despre care Sfantul Pavel spune cã “sperand impotriva oricarei sperante” ( cfr. Rom 4, 18 ) a imbratisat fara sa se indoiasca promisiunea lui Dumnezeu cã va deveni tatal unei mari natiuni.

Aparent, o promisiune de nerealizat : era un om batran si chiar si sotia lui, Sara, era batrana.

Uman vorbind, sperantele pentru un descendent pareau inexistente. ( cfr. Gen 18, 11-14 ).

Totusi, acest fiu a venit pe lume. Promisiunea pe care Dumnezeu i-o facuse lui Avraam se indeplineste. ( cfr. Gen 21, 1-7 )

Copilul facut la batranete primeste numele de Isaac si de la el incepe neamul lui Avraam, care creste treptat pana ce devine o natiune.

Este poporul lui Israel, natiunea aleasa de Dumnezeu, careia El ii incredinteaza promisiunea mesianica. Toata Istoria poporului lui Israel se dezvoltã ca timp al asteptarii implinirii acestei promisiuni.

Promisiunea are un scop precis : “binecuvantarea” lui Dumnezeu pentru Avraam si pentru urmasii lui.

Sunt cuvintele cu care se deschide discutia lui Dumnezeu cu el : “Voi face din tine un neam mare si te voi binecuvanta ; iti voi face un nume mare si vei fi o binecuvantare [...] si toate familiile pamantului vor fi binecuvantate in tine”. ( Gen 12, 2-3 )

Pentru a intelege dimensiunea soteriologica a acestei promisiuni, trebuie sa mergem la primele capitole din Cartea Genezei si, mai ales, la capitolul trei, unde este redata discutia lui Jahve cu cei care au fost personajele caderii originale. Dumnezeu ii cere mai intai socoteala barbatului si apoi femeii despre ce au facut.

Si cand barbatul dã vina pe nevasta lui, aceasta il indicã, la randul ei, pe ispititor. ( cfr. Gen 3, 11-13 ).

De fapt, instigarea la incalcarea poruncii lui Dumnezeu pornise de la el. ( cfr. Gen 3,  1-5 ). Totusi, este interesant sa aratam cum, in blestemul adresat de Dumnezeu sarpelui, este deja prezenta promisiunea viitorului proiect al mantuirii. Dumnezeu blestemã spiritul rãu, instigator la pacatul original al primelor fiinte omenesti, dar, in acelasi timp, pronuntã cuvinte care contin prima promisiune mesianica. Ii spune sarpelui : “Vrajmasie voi pune intre tine si femeie, intre samanta ta si samanta ei ; aceasta iti va zdrobi capul, si tu ii vei zdrobi calcaiul”. ( Gen 3, 15 )

Este o schemã sinteticã, dar in care se spune totul. Promisiunea salvarii este cuprinsa aici si se poate intrevedea deja toata Istoria omenirii, pana la Apocalips : femeia anuntata in Protoevanghelie apare in paginile Apocalipsului imbracata in Soare si incoronata cu douasprezece stele, in timp ce asupra ei se aruncã vechiul balaur, care vrea sa-i devoreze urmasii. ( Ap 12, 1-6 ).

Va dura pana la sfarsitul vremilor lupta dintre bine si rãu, dintre pacatul – pe care omul l-a mostenit de la stramosi – si harul mantuitor adus de Cristos, Fiul Mariei. El este indeplinirea promisiunii facute lui Avraam si mostenita de poporul lui Israel.

Cu venirea Lui, incepe sfarsitul timpurilor, cele ale implinirii escatologice.

Dumnezeu, care Îsi tinuse cuvantul dat lui Avraam incheind alianta cu evreii prin Moise, prin Cristos, Fiul lui, a deschis dinaintea intregii omeniri perspectiva vietii eterne dincolo de Istoria sa pe pamant.

Acesta este destinul extraordinar al omului : chemat la demnitatea de fiu adoptiv al lui Dumnezeu, el primeste aceasta vocatie a lui in credintã si se angajeaza in construirea Împaratiei, in care Istoria speciei omenesti pe pamant isi va afla punctul ultim de sosire.

In legatura cu acestea, imi amintesc cateva versuri pe care le-am scris cu ani in urma, vorbind despre om cu Omul, Cuvantul Intrupat al lui Dumnezeu, singurul care dã sens deplin Istoriei. Spuneam :

Eu Te invoc si Te caut, omule – in care

Istoria omeneasca isi poate gasi Trupul.

Vin spre tine, nu-ti spun “Sã vii”,

ci-ti spun pur si simplu “Sã fii”,

sã fii acolo unde in lucruri nu ramane nicio urmã,

dar unde candva a fost omul,

unde a fost inimã si suflet, dorintã, durere si vointã,

mistuit de sentimente si invapaiat de sfanta rusine –

sã fii ca eternul Seismograf a ceea ce e invizibil,

                dar real.

O, Omule, in care se intalnesc ce-i mai josnic si

ce-i mai inalt in om,

in care clipa nu e nici povarã, nici tenebrã, ci –

                                           chiar asa – doar inimã.

Omule in care orice om isi poate regasi chemarea

                                                       cea mai adanca

Si radacina faptelor sale : oglindã a vietii si a mortii,

                                        nemiscat in valul omenesc,

Omule – la Tine mereu ajung – trecand cu piciorul

                                                  râul firav al istoriei,

iesind inaintea oricarei inimi, inaintea oricarui gand

( istoria – inghesuialã de ganduri si moarte de inimi ).

Caut in toata istoria trupul Tãu.

caut adancimea Ta. ( Veglia pasquale 1966 ( Ajunul Pastelui 1966 ), în Giovanni Paolo II, Opere letterarie, cit., p. 136 [...] )

Iatã rãspunsul la intrebarea crucialã : sensul mai adanc al Istoriei trece dincolo de Istorie si isi gaseste deplina explicatie in Cristos, Dumnezeul-Om. Speranta crestinã se proiecteaza dincolo de limitele timpului. Imparatia lui Dumnezeu se altoieste si se dezvoltã in Istoria omului, dar tinta sa este viata viitoare. Omenirea este chematã sa treaca dincolo de granita mortii, ba mai mult, dincolo chiar de succesiunea secolelor, catre ancorarea definitiva in vesnicie, langa Cristos glorios, in comuniunea trinitara. “Nadejdea lor este plina de nemurire” ( Înt 3, 4 ).

( extras din Memorie si Identitate - Introducere de Cardinal Joseph Ratzinger Papa Benedict al XVI-lea, Ion Paul al II-lea, Ed. RAO, Bucuresti, 2006 )