Domnul Vucea ( Barbu Delavrancea ) ( 2, ultima parte )

Domnul Vucea ( Barbu Delavrancea ) ( 2, ultima parte )     

Joia dupa pranz nu invatam, era odihna traditionala de la mijlocul saptamanii. Dimineata era ordinea si invatatura practicã.

Domnul Vucea, insotit de generalii armati, intreba pe fiecare in parte o sumedenie de lucruri cu raspunsurile lor stiute de mai nainte.

-         Cum trebuie sa vie scolarul la scoala ?

-         Cu lectiile invatate.

-         Cum trebuie sa stea scolarul in bancã ?

-         Drept, cu caciula pe spate si cu ochii pe carte.

-         Cum trebuie sa mearga scolarul pe ulitã ?

-         Linistit, sa nu asmutã cainii, sa nu înjure si sa nu se batã.

-         Cate natii sunt in Principatele Unite ?

-         Mai multe, dar cei mai multi si mai destepti sunt cei patru milioane si jumatate de români, caci românul pacalete pe toti ceilalti, pe turc, pe muscal, pe neamt, pe tãtar, pe popã si pe tigan.

-         Cum deosebeste românul pe grec de român ?

-         Îl pune sa zica : “retevei de tei, miriste de mei”.

-         Si cum zice grecul ?

-         Pitigaindu-si buzele, pelticind si stropind zice : “retavela tela tin de la miliste mela”.

Se isprãvea si cu joia.

Puneam cartile in ghiozdan, ne rugam pentru “minte, invatatura si sanatate, parinti si profesori” s-o tuleam la poarcã, la arsice si la zmeu.

                                                                                    

Sâmbãta era rânduialã de duminicã.

Mânele, obrajii, urechile, gatul si parul sa fi fost spalate cu sapun, iar unghiile taiate. Începe inspectia de dimineatã.

La palmã iti tragea cu linia, peste obraji lipea cateva tãtarului, de urechi te încãlzea, de pãr te da cãteaua, la ceafã burdusea pe tãtar.

Cu unghiile era învrãjbit rãu.

Daca nu erau bine taiate, faceai mâna puicã, strangand degetele floare, cu unghiile in sus, apoi, cu linia in patru muchi, judeca puica tãtarului. Si era judecatã grea, cã tipam ca din gurã de searpe. Iar Domnul Vucea, jucand pe picioare si scarpinandu-se in barbã, ca si cum ar fi cantat p-o chitarã, râdea, clipea repede si zicea mereu :

-         Fã puicã, tãtarule ! ... Iatã cum zvacneste tatarul... parca-l omori... Dã-i bine, general ! Mai una.... mai cinci...

Si in loc sa scazã, suia mereu, de ce strigai mai tare.

Martea, mercurea si vinerea.

Scotea pe un general la tablã ori la hartã. Monitorul general bolborosea capitalele catorva judete, facea pomelnicul partilor de cuvant, încurca pe tablã un caz de înmultire, la al carui sfarsit n-ajungea niciodata.

Domnul Vucea cãsca, se freca la ochi, se scãrpina in barbã pana i se ura.

-         Destul, tatarule ... Vãz ca stii ... Bine, tatarule ... Acum sa prindem un tatar... Treci la loc. “Cuvantul de ordine”.

Monitorul general striga cu glas tare :

-         Ochii pe carte, gandul la lectie, liniste profundã si fara’ de miscare. Cinci dintr-o datã si oprit !

“Cinci dintr-o datã si oprit” însemna cã cel ce va misca o mana sau va întoarce capul cat de putintel va manca cinci nuiele la palmã si-l va inchide la arest pana noaptea.

Toti încremeneau cu ochii in carte.

Domnul Vucea inchidea ochii. Se prefacea ca doarme ( uneori dormea cumsecade ). Isi rezema capul in maini, acoperindu-si fata cu degetele resfirate, ca sã prindã vrun tãtar.

Dupe un ceas de amortire tâmpitã, ne apuca ameteala. Ne auzeam rasuflarile.

Ideea d-a nu misca ne obosea si capul incepea sa ne tremure. Locul unde fundul testii sã înjugã cu sira spinarii ne durea. De era varã, nãduseala incepea sa ne curga pe obraji si pe dupe urechi, in jos, d-a lungul gatului. Cu neputinta ca cei mai slabi sa nu miste o mana, un picior ; sau, gâdelati de siroaiele de naduseala, sa nu vrea sa se stearga.

Dãstul.

Nelegiuirea se pedepsea.

Domnul Vucea tresarea vesel de pe catedra, se scarpina in barba si striga multumit :

-         Ha, tatarul ! Am prins un tatar ! General de ordine, cinci si oprit !

Cand nu era prinsul era pârâtul de arsice.

-         Ei, ce drãcos mai are arsice ? întreba Domnul Vucea.

Si copiii, unii rãi, altii din prostie, începeau :

-         Cutare a spãlat pe cutare de zece capre si-o mialã.

-         Ha, tatarul ! ...

-         Cutare are un ciorap plin de solbe.

-         Ha, tatarul ! ...

-         Cutare are cinci ichiuri plumbuite, trei din dreapta si doua din stanga.

-         Ha, tatarul ! ...

-         Cutare a facut un “pui-de-giol” de douazeci de capre.

-         Ha, tatarul !...

Si pe toti îi însemna. A douã zi trebuia sa aduca ichiurile, caprele, mielele si solbele lucioase, caci altfel ar fi mancat la palmã dimineata, dupe pranz , în toate zilele, pana le aducea. Cel care n-avea atatea arsice plangea la mã-sa si la tat-sãu ca sa-i dea parale si sa cumpere cate ii lipsea.

Dupe ce Domnul Vucea umplea cu oase toata cutia de la catedra, venea mezatul.

-         Ei, acum sa vedem, cum se vand  “gioalele” ?

Si noi, gata :

-         La S-tu Stefan, trei capre s-o mialã la trei parale.

-         La Olteni, patru capre.

-         La Delea-Nouã, trei.

-         La Lucaci, trei s-o mialã.

-         La Troitã, ichiurile p-un firfiric.

Domnul Vucea impartea comoara la care jinduiam cu totii. Însemna ce da fiecaruia, si in timp de trei zile trebuia sa-i aducem banii. In ziua cand primea parale ne batea fericea... nu batea pe nimeni !

Dar cand perdea pe Pripãsel... ce noroc pe unii mai mari !

Cate zece se sculau sa spuie ca banuiesc ei cam pe unde sa fie Pripãsel.

-         Eu stiu o cãtelusã in cutare ulitã ...

-         Si eu alta frumoasa, pe dincolo ...

-         Eu, una albã si creatã, a unui doctor...

-         Ha, tatarul, e crai ticalosul ! Sa mi-l gasiti, ca mâhnesc pe cocoana... ( Cocoana era femeia lui. ) Ce crai de tãtar ! .... Mic s-al dracului ...

Si indata plecau cate zece dupe Pripasel, dar numai din cei mai mari si cari dovedeau ca au bani sa cumpere salam, sunca si carnati, ca sa poata momi pe Pripasel.

Dar si noi, cei mai mici, aveam partea noastra.

In timpul verii, pe caldura si zapuseala, Domnul Vucea asuda mult. Si tinea la viatã ca un pusnic la Dumnezeu. Ne trecea pe toti intr-o odaie – clasa noastra avea doua odai despartite la mijloc c-o use – se dezbraca, scotea camasa si trimitea pe unul mai mic sa i-o usuce la soare. Trebuia sa-i intindem camasa numai pe pelin, cã altfel “cinci dintr-o data si oprit”.

Intr-o zi ma trimese si pe mine. Marturisesc pacatul. Am trecut pe la putina cu apã si i-am trantit pe camase doua cani, pline, rase. Pana la patru n-a fost cu putinta sa se usuce. Si m-am plimbat de la camase la Domnul Vucea, spunandu-i întruna :

-         Nu se usucã, Domnule, e asudatã rãu.

Domnul Vucea n-avea slugi. Afarã de bucatareasa, slugi eram noi. Pe cei saraci si neîmbracati nemteste ne insirase pe lista targuielii.

Cand ne-a randuit la piatã si la bacanie a strigat catalogul.

-         Cutare !

-         Aici !

-         Ha, tãtarul... nu e bun ... cade cu cosnita.

Nu era bun.

Fireste ca nu.

Era voinic, sanatos, rumen la fatã, dar cu pelita subtire, maini albe, palarie de pai, frumos impletita si ghete lustruite.

-         Cutare !

-         Aici !

-         Bine ... Bravo tãtarul, bun ! ... pe listã.

Bun ! Slab si galben. Cizme groase si mari. Zdrentãros si cu mâni crãpate.

-         Cutare !

-         Aici !

-         Prost !... Gurã-cascã... Uitã-cosnitã... Prost !

Asa. Prost ! Cu haine fumurii de vanator, gãitãnate cu verde, cu pantaloni scurti si cu cizme de lac. Copil de mosier. Pe vreme rea venea cu trasura la scoala.

Si, ciudat, acestia nu erau buni nici pentru « cinci dintr-o data si oprit ».

Cei goi, cei flamanzi, cei din marginea orasului, cei orfani, cei umiliti, cei batuti – la cosnitã.

Ne alegea doi-doi. In fiecare zi cate o pereche nu venea la scoala decat ca sa strige : “aici-aici-de rand la piata”. Si plecau acasa la Domnu Vucea, in Lucaci. Dupe ce targuiau, cocoana ii oprea toata ziua la deretecatul casei, batutul saltelelor si maturatul curtii.

Si ce lucruri bune targuia Domnul Vucea din gura pietei !

Cum le mancam cu ochii, inghitind in sec ! Jimblã caldã de la “Ochi-Albi”, albã, prãjitã si cu coltuc revarsat.

Mirosul, si facea paralele ! Dar salamul, dar costita afumatã, dar halvaua, dar migdalele, dar calupurile de ciucalatã, dar alunele mari si nãutul prãjit, dar stafidele galbene si curmalele din cutii ! Pe toate le duceam la incheietura cotului. Si cat erau de bune, ca mie-mi lãsa gura apã, atat erau de grele. Si o data n-a zis Domnul Vucea : “Na si tie una, tãtarule !”

Ce ma chinuiau, din piata pana la cocoanã, erau jimbla, salamul, alunele si migdalele. Eu intorceam capul de la cosnita, dar jimbla si salamul miroseau, iar alunele si migdalele sunau. Erau vii. Jimbla si salamul ma luau de nas ; migdalele si alunele ma luau de urechi ; toate ma intorceau spre cosnita in care purtam greutatea unei fericiri straine.

Sa fi furat ?

Oh ! tãceti ! ...

Nu stiti de cate ori m-a chinuit acest gand.

Si nu m-a oprit morala crestina. Eram sigur ca Dumnezeu ar fi tinut cu mine. Dar de unde stiam eu ce însemna bãcanul intr-un catastiv mic ?

Si n-ati cunoscut pe cocoana. Naltã, subtire, slabã si cu niste ochi... Doamne, ce ochi ! Ce ochi ascutiti si cum ii jucau in cap ! Ochii ei, de m-ar fi tintuit un sfert de ceas, mi-ar fi gaurit fruntea s-ar fi trecut pe dincolo.

Cum ii aduceam cosnita, deschidea catastivul, citea in gand, miscand buzele, apoi se uita la mine : la maini, la gura, la sân, la buzunare. Mi se parea ca ma dezbracã, ca-mi scutura albiturile, rand pe rand, una dupe alta.

Dupe cum ne deprinsese sa fim – lasi, mincinosi, pârâtori, lenesi – ne-ar fi fost usor sa furam, dar ochii cocoanei erau mai neîndurati ca morala crestina.

Eram sigur ca ochii ei, dintr-o aruncatura, cantareau salamul si numarau alunele si migdalele !

Ce vise marete imi sfaramase mie Scoala domneasca !

In loc de palatele inchipuite, cand ma plimbam cu Grivei si cu pisica in san, gasisem niste case mici, murdare, cu tencuiala jupuitã. In loc de un profesor invatat si bland, cazusem in gheara unui batran copilaros si rau.

Il uram, si ura mea, de victima nevinovata, n-avea nicio margine.

Sa fi ars casa pe el, m-as fi tavalit de bucurie.

Acasa nu spuneam nimic. Mila mamei s-a tatii mi-ar fi ucis cel din urma pic de mandrie. Ei, cari nu lasasera pe niciunul din fratii mei sa s-apuce de negustorie, sub cuvantul ca pana la stapan trebuie sa fie ‘slugã”, sa afle ca eu, o data pe saptamana, slugãrnicec ?

Nu ma plangeam, dar in fiece searã, cand mama ma punea sa-mi fac rugaciunea, eu o sfarseam cu cuvintele : “Doamne, indura-te si ia pe Domnul Vucea, cã nu ne învatã nimic, ne bate si ne trimete cu cosnita in piata !”

Cocoana, si ea mi-era urâtã, dar mi-a facut pe pofta inimii, m-a razbunat de un an intreg de chinuri in cea din urmã zi de examen.

Eu si cu un prieten eram de rând.

De dimineatã ne-am dus acasa la Domnul Vucea.

Era in halat.

Îndatã ce ne vãzu :

-         Bine, tãtarilor, foarte bine, eminentã mare, c-avem de lucru astazi !

Într-un sopron, ne arãtã un maldãr de hamuri, verzi de musitã si cu alãmurile ruginite.

-         Iacã, tãtarilor, pana disearã e destula vreme sa curatati, sa spalati si sa ungeti hamurile.

-         Dar pe noi nu ne-ai ascultat la examen, Domnule, si azi se sfarseste examenul...

-         Bine, tãtarilor... nu face nimic.... Stiu eu cã sunteti baieti buni...

Domnul Vucea avea o cabrioletã si doua perechi de hamuri. Cand venea vacanta cumpãra un cal, cand începea scoala il vindea.

Amandoi, si abia duceam hamurile. Noroc ca, daca eu eram de 9 ani, prietenul meu implinea 14.

Curtea era mare si cu iarbã deasã, presarata cu pajuri galbene de pãpãdie.

Sub un nuc batran, o fantana.

Langa ghizdurile ei, incepuram a freca cu moloz.

Domnul Vucea iesise in pridvor, gata sa plece la scoala. Deodata, se auzi glasul intepat al cocoanei :

-         Ascultã, unde pleci ?

-         La scoalã, Bibiloi.

-         Dar Pripãsel ? E o saptamana si nu l-ai gasit.

-         Un tãtar, Bibiloi, un craidon blestemat... O sa-l gasim... Am trimis cincisprezece scolari...

-         Si vino încoa’ odatã !

Domnul Vucea, tremurand, intrã in casa. Cearta începu de la targuielile de tarã, caci a doua zi de examen trebuiau sa plece.

-         N-ajunge !

-         Ba ajunge...

-         Icrele n-ajung !

-         Ba ajung...

-         Castanele n-ajung !

-         Ba ajung ...

-         Salam ai luat putin !

-         Ba e destul ! ...

Atunci vocea cocoanei se ascuti si se ridicã sus de tot :

-         Ajunge ? ai ? ... E destul ? ai ? ... Cand zic eu cã n-ajunge si nu e dãstul ? ...

Si, dupe tipãt, se auzi “jart, jart, trosc, pleosc”.

Iar Domnul Vucea, dupã fiece trosnet, zicea repede :

-         Ce faci, Bibiloi ? Stai, Bibiloi ! Nu da, Bibiloi ! Cumpãr, Bibiloi !

Coborî treptele pridvorului cu fata rosie ca racul.

Ce minune ! Ce bucurie pe mine ! Eu socotisem ca numai el dã altora « cinci dintr-o data si oprit ». Strasnice “cinci” mancase Domnul Vucea !

Lesinasem de râs. Prietenul meu zicea necontenit :

-         Ce faci, Bibiloi ? ... Stai, Bibiloi ! ... Nu da, Bibiloi ! ... Cumpãr, Bibiloi !...

Abia ma potolii. Imi stersei ochii de lacrimi si intrebai pe prietenul meu :

-         Cum se poate ? ... cucoana sa bata pe Domnul Vucea ? ...

El imi raspunse cu un aer siret :

-         Îl bate. Cu a de astãzi, eu stiu de patru ori. Îl bate. Ea e mai micã si el e prea mare. Ea e tanara si el batran...

Nu pricepui nimic. Mai mici ce eram noi, mai tineri ce eram, si tot el ne bãtea pe noi...

Si frecand curelele :

-         Dumnezeu sa-i dea zile multe cocoanei, ca tot ea, pan-o muri, o sa fie mai mica ca dansul.

Pe searã, sfarsind frecatul si unsul hamurilor, trecusem in clasa a treia.

Cand intrasem la Scoala Domneasca eram de opt ani, stiam cele patru operatii si fractiile. Acum eram de nouã ani, trecusem in clasa a treia, si nu mai stiam decat adunarea si scaderea.

Dar ce-mi pãsa mie ! ... Scoala domneascã...

Si am plecat vesel acasa.

Grivei, ca totdauna imi iesi inainte, dãdu din coada si-mi linse mânele.

-         Mãi Grivei, mãi, sa te fereasca Sfantul de Scoala domneasca !

A doua zi ma simtii liber. Iertasem pe Domnul Vucea.

( extras din cartea Neghinitã, de Barbu Delavrancea, Colectia Prima mea bibliotecã, Ed. Ion Creanga, Bucuresti, 1974 )