Sultãnica (2) ( Barbu Stefãnescu Delavrancea, lucrare apãrutã în anul 1922 )

Sultãnica (2) ( Barbu Stefãnescu Delavrancea, lucrare apãrutã în anul 1922 )        

S’acum, in noaptea de sf. Niculae, era vorba sa se vazã.

Mama Stanca dormia.

Sultãnica suflã în vãpaitã si cãzu la icoane. Galbenã ca turta de cearã, dã sã se roage si nu poate sa-si adune gandurile risipite. O sudoare rece îi brobonã fruntea.

Îsi acoperi fata cu amândouã mâinile. Socotise cã icoanele s’au clãtinat, voind sã se întoarcã de la dânsa.

Incet-incet, ca o stafie, se târî pana la gura sobei. La lumina focului par’cã murise si înviase.

“Însel pe mama, necinstesc curatele sale batraneti, însel cele sfinte !” D’odatã lumina ochilor ii scãpãrã. Gura sobei se largeste, buzele-i de pamant se rosesc, rânjesc, se întind ca un gâtlej de balaur ; flacãrile sunt limbi de foc ce se rãsucesc si se desfac ; duduitul din luntru se porneste ca un potop de jale.

Sultãnichii, privind la vâlvãtãile din sobã, i-se pãruse c’a vazut gura si muncile Iadului.

Speriatã, se repezi din nou la icoane si dãdu ‘n genunchi. Se rugã, mormãi “Împãrate ceresc, mângâietorule...” Îndurarea se coborî pe chipul ei. Vedeniile o parasira. Fata i-se luminã si cãzu cu fruntea la pamant.

Si de ce mila de sus sa n’o ajute ? Nu s-a grijit la Paste si la Craciun ? Cine, ca dansa, a mai atins sfantul potir cu atata evlavie ? Si daca dragostea curata e pacat neiertat, cum de atatea fete mari fug cu flacaii, si unele neveste, se dau afund cu targovetii, si tot bine, tot vesele, tot zile albe duc ?

Ispita ei e mai afarã din cale ? Un sarutat o arde trei zile si fitece balarie o amenintã s’o dea de gol satului.

Dupa ce vede pe Drãgan, vestmintele o doboarã ca niste piei de plumb. Indatã ce scapã din bratele lui, e ceva care o încinge si-i zdrobeste oasele. “N’o sa-i mai vie minte la cap. D’ar fi de tâtã si tot n’ar fi asa de proastã si de capie ». Vezi bine... nu se poate... Ce e, dela ea nu e.... nu e dupa cum vrea, ci dupa cum ii e scris sa vrea... Cine ne-a dat inima, sa nu ne fi înfipt dorul si dragostea în ea...

Sultãnica strânse pumnii de-i trosnirã degetele.

In usa tinzii se auzi ciocãnind încetisor.

Sultãnica abia’ si stãpâni rãsuflarea. Îsi netezi parul. Îsi asezã fusta înaintea icoanelor.Vru sa mearga si se clãtinã. Ii amortise un picior. Apoi iesi in varful degetelor, arucand o cautatura speriata. Trasese zavorul prea repede.

Mama Stanca doarme, invartindu-se si p’o parte si pe alta. Chipul ei, zbarcit, uscat si luminat de candelã, par’c’ar fi chip de moaste. Viseaza... Ar voi sa scape de vr’o primejdie... Se ‘ntunecã ...

Se crapã de ziuã. O fãsie de lumina, ca un brau de argint, se întinde spre soare-rãsare. Codrii fumurii par’cã plutesc in departare si ograzile sunt albe de zapada.

Sultãnica gâfâie, scotand, pe gura si pe nas, aburi grosi ce-i cãruntesc parul si genele. Picioarele i-se scufundã pana la glezne. Nasul ei e rosu-vânãt. Lãcrãmile i-au inghetat pe obraz. Se lumineaza. Ea vrea sa mearga mai iute, si cade. Se scoala repede si iarãs cade.

Speriatã, priveste in toate partile. Se taiase in ghiatã. Cateva picaturi de sange cazura pe zãpada albã.

Un vant usor scuturã, din ramurile pomilor, o puzderie de ninsoare.

Sultãnica apucã o pârtie acoperitã cu zapada marunta, ce sare ca praful sub pasii ei pripiti. In dreptul morarului, pune capu’n pamant, furisand o uitatura numai cu coada ochiului.

Un mârâit de câine o face sa tresara, s’un tipat de gâscan i-aruncã inima din loc. Isi încordeazã puterile s’o rupe la fugã. Case, plute batrane, troeni cat dealurile, ograzi de pruni, toate fug si s’afundã in urma ei. Într’o clipã trece podul de peste râul Doamnei. Nu s’ar mai uita înapoi s’o poleesti cu aur.

A ajuns acasa. Lãbus, cainele curtii, cu par ca de lup, incepe a lãtra s’a se gudura pe langa dansa.

Sultãnica pune mâna pe clantã, dar nu indrazneste nici sa deschida, nici s’o traga innapoi arsã de ger.

Pielea degetelor i-se prinse de clantã.

-         O nãlucã, mamã, a sfântului Niculae, m’a fãcut sa alerg, sa caz, tinandu-ma într’una dupa acel mos, cu barba albã, in sfintele odãjdii...

Batrana cu frica Domnului în sân, crezu. Se sperie vazandu-si fata sângeratã. Ii legã mâna in cârpe curate. Nu stia ce sa mai faca ca s’o preasca din plans.

Atât odor mai are Stanca. Atâta nãdejde. În fata ei vede pe Kivu, vede bielsugul d’odinioarã, zilele senine si noptile petrecute pe prispã afarã. In fata ei vede cãminu-i cum era, cand era. O durere d’a Sultãnichii ii curmã viata ce abia se mai tine într’o atã.

Un dor, o înduiosare, când se zugrãveste in chipul fetei, face pe bãtrâna, desi vestejitã si uscatã ca o frunzã de brumar, sa-si învieze în adâncul ei ceea ce a simtit cand a dat ochii cu Kivu pentru întâiasidatã.

D’ar fi dupa gandul ei, Sultãnica, “plãpândã si frumoasã ca o cocoanã”, ar trebui sa fie si mai si, decat nevasta arendasului. I-ar da calesti cu telegari, postalioane cu opt cai bidivii, si cate’n lunã si’n soare. Da, s’ar robi turcilor numai s’o stie bine. Si cand se gandeste ca nu poate nici pe sfert din ce ar dori, îi vine sa se dea cu capul de pereti, sa intre in pamant de vie.

-         “Odorul mamei, odorul mamei !” îngânã mama Stanca, leganand capul fetii pe pieptul ei, mãluros si mort.

Sultãnica sughitã. Pe umerii obrajilor ii joacã si se schimbã douã pete ca niste nisfele de rumenealã. Privirile-i ascutite, scapate din umezeala ochilor, trec prin geamuri si se înneacã in zarea zilei. Gura-i pare mai mare ca de obicei, mai rasfranta. Buzele, aprinse, le simte calde de sarutari. Sfârcurile urechilor îi ard. Parul e mototolit sub marama ce cade pe spate. Rochia, sucitã pe trup. Nãjitele opincilor, deslegate. Se pipãe. Îsi închee cãmasa la gât. Clipeste zorit. Ş’ascunde ochii în umãrul osos al mamei Stanchii.

Daca ar putea sa se arunce la picioarele mã-sei ! Sa-i sarute talpile si sa marturiseasca tot... ! Daca s’ar arunca in râu ... ? Dac’ar lua lumea in cap si ş’ar pierde de urmã ... ?

-         “Odorul mamei, odorul mamei !” îngânã mama Stanca, leganand capul fetii pe pieptul ei, mãluros si mort.

Pe Sultãnica o tãie aceastã mângâere curatã.  Sãri din bratele mãse-i si s’aruncã în pat, cu fata într’o pernã, coprinsã d’o jale cu lacrãmi cari ard pe unde picã.

Drãgan Cãprarul câstigase rãmãsagul cu Ion al Ciausului, cã va veni de hac Sultãnichii. Un junc mai mult si fala flãcãilor. Cum o sa-si rasuceasca mustata grozav printre tineret. O sa calce din pod. Câtã-i curtea hanului de mare, ca p’o beizadea, n’o sa-l mai încapã locul. Leicutei i-a facut rãvas de drum. Bãrbati sunt si pentru ale sãrace. Fiecare cu norocul ei. Daca i-a placut, a vrut. Si ce, nu e tot ea ? Multe a vazut, multe a prefirat el prin ãl Bucuresti. Doarã n’a tãeat câinilor frunzã. Sporovãia la cazarmã, Negoţoi vistavoiul, si de cocoana d-lui Maior. Cã n’o sã cazã el, Cãprarul, în patarama d-lui Sub-Locotenet. Doamne, ce bãtae i-a tras ţiitoarea. A doua zi la “rivizie” era cu ochii ca fundul cãldãrii.

Olio-lio ! greu i-a fost lui sa faca ce-a facut, cã d’aci în colo merge gãitan. Pentru o cotoroantã ş’o pitpalacã, un pumn, si le-a luat mirul.

Mitrana Tãlugã a Ţuţuienilor are sezãtoare, nu glumã.

Douã lumânãri de seu ard p’o masã rotundã cu trei picioare. Nu e niciun flãcãu. Altfel nu e chip sa ai le sezãtoare nici pe fata popei, nici pe fata primarului.

Fitece nevastã tinericã, fitece fatã mare s’au fãcut poala maldãr de fuioare. Da, mai încurcã lumea cateva fetiscane ce nu s’au prins în horã si li-se scurg ochii sa fie si ele printre cele mari.

Fusele zbârnâe alene într’un râs cu hohote. Un pisoiu, cu cercei rosii, cu ochii ca doua scantei, sare dela un fus la altul, si par’cã le cantareste, in labele lui neastamparate. Doi coilasi, cu chica ciuf, asteaptã sa scoatã daica Mitrana cartofii din spuzã si dovleacul din cãldae. Si se tot sterg la nas cand le vin aburi dulci cu miros de godinã.

-         Asa soro, zise Ciauşanca, a început sa cârcâie fata Kivului. Vezi unde au dus-o gandurile, c’o s’o ia Drãgan. E împelitat Cãprarul, nu-i dai de fund. Cu ramasagul, i-a pãpat neichii juncul cel mai gras.

-         Iatã colo, strigã Mitrana, de umplu casa, fitece pasãre mãeastrã isi gaseste vanatorul. Macar de ş’ar clãdi cuibul în clopotnitã ori sub streasina primãriei, tot sa o cânte, cã nu se poate.

                  

“Dar un hot de vânãtor

Smulse trei fire de pãr,

Le fãcu un lãtisor

Si mi-l puse de picior ».

                          

-         De, dadã Mitranã, grãi Marica, fata primarului, dând ghies fetei popii, ci-cã si vanatorul-i zice mãestrei :

“Cântã-ti puicã     cântecul                                                                                                                                                                                                 

Cã mi-e drag ca sufletul”.

Toatã pasãrea pe glasul ei piere. D-ta spui una, eu alta, cum o taie capul pe fiecare.

Marica e un boboc de fatã. Cam putinticã, dar ce sa-i faci, cand omul e nurliu duce ziua dupa el. Mãrica de râde, ti-aratã doua sirulete de margaritare. E prelunga la chip, codalbã, cu ochii viorii si se strecoara printre surate ca un prichindel. Si gluma cu glumã bate, si spune basmele si snoavele batranesti cu atata limbutie cã par’c’ar citi pe slove.

Mitrana simti cuvintele Marichii, ca si cum o piersicase cu urzici. Tusi, cântã ceva pe nas, apoi se duse sa ia aminte de mezelic, cum se cuvenia dupa bunele datini.

Safta lui nea Ghitã aduse iar vorba :

-         O sa se duca vestea ca de popã tuns. Ce mai cinste si pe Sultãnica. Obraz smerit, suflet ascuns.

Nu sfarsi cuvantul si Catrina Pârvuleasa sopti la urechea Mirei, mai la o parte de celelalte :

-         Uite, soro, ce ti-e cu omul ! Auzi colo la Safta... Si ea are un copil ce face mãricel. Ast copil l-a nascut patru luni in urma mãritisului cu nea Ghitã. In curand o sa aiba doi, si de, se cam zic multe. Altfel, nea Ghitã e omul lui Dumnezeu, ce-are el cu gura lumei... Pana nu vede, nu crede... dacã-o crede s’atunci...

-         Si eu, lele Saftã, grãi Ilinca ciupita, si eu dam cu gandul ca Sultãnica n’o sa sfarseasca cu bine. Acum sa-si mute gandul, la mosii ãi verzi, cã nimeni n’o s’o ridice din gunoiu. Mai bine sa-si lege o piatra de moara de gât si sa s’arunce in râu, decat sa-si tarasca zilele incarcate de asa pacat.

-         Nu spui eu, Mirã, sopti iar Pârvuleasa, - pe cand celelalte dau prin ciur si prin dârmon pe Sultãnica, - nu-ti spui eu, cã naiba cand n’are de ce râde, face pe hot judecãtor...

-         Ai gurã de aur, suratã Catrinã, raspunse încet Mira. Auzi d-ta cum sporovãeste Ilinca ciupita, si ea a imbatranit fatã mare. Se dã ea pe langa multi, si multi se dau pe langa ea, c’ar avea bune pãrãlute. Da’, ce face, ce drege, cã n’are lipici. Cand merge, sa zici curat c’ar fi un butuc cu picioare. Încai când râde, sparge tiple.

Pânã au început, atat le-au fost mult, c’apoi cãdeau, clae peste grãmadã, ponoase, cârtiri, zavistii, învãlmãsite într’un hohot gras si spart.

-         O sã-i semene Cãprarului.

-         D’o fi fatã, o s’alerge d’a’ncâtelea pe la soare-rãsare pân’o vedea pe dracul la soare-apune.

-         Frumoasã zestre dãrueste sfântul Niculae !

Zestre cu mâini si cu picioare.

-         Ei, ei, guri rele, si voi ati amutit in bratele flãcãilor. Ziceti mai bine Doamne fereste.

-         O sa va placa....

-         Da nu ca Sultãnichii...

-         Pentru cã inima cere, nu-si pune fata poalele în cap.

-         Vijelia le ridicã.

-         Nu se îngroase gluma... daca nu ti-le ridici singuricã, fetica mea.

Si tipete, si râs si framantare.

Fusele dormeau somnul mãtusii. Fetele fierbeau de un neastampar cald si puternic. Sudoarea curgea în pârâe pe obrajii lor grasi si aprinsi. Unele-si sumeserã mânecile chenãruite în stacojiu si asvârlirã coadele pe spetele largi. Altele-si desfãcurã sânul pietros care tipa sub cãmãsile întinse.

Soba dogoria.

Fetiscanele jinduiau farmecul fetelor mari. Nu indrazniau, cu tot zaduful, sa s’arate in bunã voe ; abia aveau ca doua mere cretesti.

Zbeguiala ridica casa’n sus, iar Mitrana, rosie ca coaja de rac, sosi cu dovleacul într’o tavã, spart in bucati mari si galbene. Aburii, grosi si dulcegi, se încolãciau din tavã pana la grinzi. Lelea Safta, lasandu-i gura apã, aruncã marama pe spate, si, de veselie, incepu sa cante c’un glas prelung :

“Pentr’un mãr de fatã mare

Naiba aleargã cãlare,

Pentr’o murã s’o rãsurã

De trei ori sã sterg la gurã,

Si rãzasi cu rãzãsie

Si ciocoi cu cãftãnie”...

( extras din Sultãnica..., de Barbu Delavrancea, Ed.Semne, Bucuresti, 2012, Cvltvra Nationalã, editie reproducere in facsimil a lucrarii Sultãnica... aparuta in anul 1922 în aceastã formã la Cvltvra Nationala, Scriitorii Români, Colectie ingrijitã de Marin Sim.-Rimniceanu, membru cor.al Academiei Române, semneartemis.ro )