Democratia contemporanã ( Papa Ioan Paul al II-lea )

Democratia contemporanã ( Papa Ioan Paul al II-lea )

Revolutia Francezã a raspandit in lume formula “libertate, egalitate, fraternitate” ca program al democratiei moderne.

Care este, Sfinte Pãrinte, evaluarea dumneavoastra asupra sistemului democratic in actuala sa variantã occidentalã ?

Reflectiile facute pana acum ne-au apropiat de o chestiune care pare sa fie deosebit de semnificativa pentru civilizatia europeana : este chestiunea democratiei, inteleasa nu doar ca sistem politic, ci si ca atitudine mentalã si ca obisnuintã.

Democratia isi are radacinile in traditia greacã, desi in Elada nu avea aceeasi semnificatie pe care a capatat-o in vremurile moderne. Este cunoscuta distinctia clasica dintre cele trei posibile forme de regim de politic :

1. monarhie,
2. aristocratie si
3. democratie.

Fiecare dintre aceste sisteme ne dã un raspuns propriu la intrebarea referitoare la subiectul care stã la originea puterii.

In sistemul monarhic, acest subiect este un individ, fie el rege, împãrat sau principe.

În cel aristocratic, subiectul devine un grup social care exercitã puterea pe baza unor titluri de merit, cum ar fi, de exemplu, curajul in luptã, ascendenta, bogatia.

În sistemul democratic, subiectul puterii este intreaga societate, “poporul”, in greacã demos.

Este evident cã, fiind imposibila o gestiune directa a puterii din partea tuturor, forma democratica de guvernare se foloseste de activitatea reprezentantilor poporului, desemnati prin alegeri libere.

Toate cele trei forme de exercitare a puterii au avut o manifestare in istoria diferitelor societati si continua sa o aiba si astazi, desi tendinta contemporana se orienteaza hotarat catre sistemul democratic, pentru ca este cel care raspunde cel mai bine naturii rationale si sociale a omului si, pana la urma, cerintelor de dreptate sociala.

Intr-adevar, este greu sa nu recunoastem ca, daca societatea este compusa din oameni, si fiecare om este o fiinta sociala, trebuie sa i se atribuie fiecaruia un rol – fie el si indirect – in sistemul puterii.

Gandindu-ne la istoria poloneza, putem observa trecerea treptata de la unul dintre aceste trei sisteme politice la un altul, ba chiar si progresiva lor intrepatrundere. Daca Statul dinastiei Piast a avut un caracter mai inainte de orice monarhic, inca din vremurile Jagellonilor, monarhia a devenit tot mai constitutionala si, atunci cand s-a stins dinastia, conducerea, desi era monarhica, s-a sprijinit pe o oligarhie constituita din clasa nobiliara.

Totusi, pentru ca nobilimea era destul de numeroasa, a trebuit sa se recurga la o forma de alegere democratica a celor care aveau sa-i reprezinte pe nobili.

De aici a pornit un fel de democratie nobiliarã.

Astfel, monarhia constitutionala si democratia nobiliara au convietuit timp de mai multe secole in acelasi Stat.

Daca, in fazele initiale, acest lucru a reprezentat forta Statului polono-lituaniano- rutean, cu trecerea timpului si schimbarea conditiilor au aparut tot mai mult dezavantajele si slabiciunile unui asemenea sistem, care au dus la pierderea independentei.

Cand a redevenit libera, Republica Polona s-a constituit intr-un Stat cu regim democratic, cu un presedinte si un parlament compus din doua camere.

Dupa caderea asa-numitei Republici Populare a Poloniei, in 1989, a Treia Republica a revenit la un sistem analog celui in vigoare inainte de cel de-al Doilea Razboi Mondial.

Cat despre perioada Poloniei Populare, trebuie sa spunem ca, in ciuda calificativului de “democratie populara”, puterea era, de fapt, in mainile partidului comunist ( oligarhia de partid ), iar primul secretar al acestui partid era, in acelasi timp, conducatorul tarii.

Aceasta privire retrospectiva asupra istoriei diferitelor forme de guvern ne permite sa intelegem mai bine valoarea – si pe cea etico-sociala – premiselor democratice ale unui sistem.

In timp ce in sistemele monarhice si oligarhice ( de exemplu in democratia nobiliara poloneza ) o parte a societatii ( adesea uriasa majoritate ) este condamnata la un rol pasiv sau subordonat pentru ca puterea se aflã in mainile unei minoritati, in regimurile democratice nu ar trebui sa se petreaca asa ceva.

Cu adevarat nu se petrece ?

Intrebarea este justificata de anumite situatii care apar in democratie.

Oricum, etica sociala catolica sprijinã, in principiu, solutia democratica, pentru ca – asa cum am aratat – raspunde mai bine naturii rationale si sociale a omului.

Oricum, e bine s-o precizam, suntem departe de “canonizarea” acestui sistem. Cert este ca fiecare dintre solutiile imaginabile – monarhia, aristocratia si democratia – poate, in anumite conditii, sa foloseasca la realizarea scopului esential al puterii, adica la binele comun.

Respectarea normelor etice fundamentale este, oricum, premisa indispensabila a oricareia dintre solutii.

Deja pentru Aristotel politica nu este altceva decat eticã socialã.

Aceasta inseamna ca, daca un oarecare sistem de guvernare nu se va altera, etica va fi rezultatul exercitarii virtutilor civice.

Diferite forme de degenerare a sistemelor mentionate si-au gasit deja numele in traditia greaca. Astfel, in cazul degenerarii monarhiei, se vorbeste de tiranie, iar pentru formele patologice de democratie, Polibiu a inventat termenul de “ohlocratie”, adica domnia plebei.

Dupa apusul ideologiilor secolului XX si, mai ales, dupa caderea comunismului, sperantele diferitelor natiuni s-au agatat de democratie.

Dar tocmai in legatura cu acestea este potrivit sa ne intrebam ce ar trebui sa fie o democratie.

Auzim adesea ca democratia stã la baza unui adevarat Stat de drept.

In acest sistem, viata sociala este reglementata de legea stabilita de parlamentele care exercita puterea legislativa.

In aceste adunari se elaboreaza normele care definesc comportamentul cetatenilor in diferitele sectoare ale convietuirii.

Evident, fiecare sector al vietii asteapta o legislatie adecvata care sa-i asigure dezvoltarea ordonata.

Un Stat de drept pune astfel in practica postulatul oricarei democratii : sa formeze o societate de cetateni liberi care, impreuna, sa caute binele comun.

Oricum, dupa ce am spus toate acestea, poate ar fi util sa ne referim inca o data la Istoria evreilor.

Am vorbit deja despre Avraam ca despre omul care s-a increzut in promisiunea lui Dumnezeu, i-a ascultat increzator cuvantul si a devenit astfel tatal a numeroase popoare.

Din acest punct de vedere, este semnificativ cã din Avraam se trag atat fiii si fiicele poporului lui Israel, cat si crestinii.

Din el se trag si musulmanii.

Oricum, trebuie precizat imediat ca, la baza Statului iudeilor, ca societate organizata, nu stã Avraam, ci Moise.

Moise a fost cel care i-a scos pe conationalii sai din Egipt, devenind, in timpul drumului prin desert, adevaratul artizan al unui Stat de drept in sensul biblic al cuvantului.

Acesta este un subiect care meritã sa fie pus in evidenta : evreii, ca popor ales de Dumnezeu, formau o societate teocratica, drept care Moise nu era doar capetenie charismatica, ci si profet.

Sarcina sa era sa construiasca, in numele lui Dumnezeu, bazele juridico-religioase ale existentei unui popor.

Momentul-cheie in aceasta lucrare a lui Moise a fost evenimentul care a avut loc la poalele muntelui Sinai.

Acolo s-a stipulat legamantul dintre Dumnezeu si evrei, pe baza Legii date de Dumnezeu lui Moise pe munte.

Legea era constituita, in principal, de Decalog : cele zece cuvinte, cele zece principii de comportament, fara de care nicio comunitate omeneasca, nicio natiune si nici macar o societate internationala nu se poate realiza.

Poruncile, cioplite pe cele doua table pe care Moise le-a primit pe muntele Sinai, sunt, de fapt, imprimate si in inima omului.

O spune Sfantul Pavel in Epistola catre Romani : “fapta Legii este scrisa in inimile lor si despre asta dau marturie atat constiinta lor, cat si gandurile lor” ( Rom 2, 15 ).

Legea divina a Decalogului are valoare de lege a naturii si pentru aceia care nu acceptã Revelatia :

1. sa nu ucizi,
2. sa nu savarsesti adulter,
3. sa nu furi,
4. sa nu marturisesti stramb,
5. sa-i cinstesti pe tatal tau si pe mama ta ...

Fiecare dintre aceste cuvinte ale codului de pe Sinai ia apararea unui bine fundamental al vietii si al convietuirii omenesti.

Daca este pusa la indoiala aceasta lege, convietuirea omeneasca devine imposibila, si chiar existenta morala a omului este pusa in pericol.

Autorul ei este Moise cel care coboara de pe munte si duce tablele cu porunci.

El este, mai curand, servitorul si purtatorul de cuvant al Legii pe care i-a dat-o Dumnezeu pe Sinai.

Pe baza ei, va formula mai apoi un cod de comportament, foarte detaliat, pe care il va da fiilor si fiicelor lui Israel in Pentateuh.

Cristos a confirmat poruncile Decalogului ca temelie a moralei crestine, facand din ele o sinteza exprimata in preceptele iubirii fata de Dumnezeu si fata de aproapele.

De altfel, este cunoscuta notiunea atotcuprinzatoare a cuvantului “aproapele”, pe care El o prezinta in Evanghelie.

Iubirea crestinului ii cuprinde pe toti oamenii, inclusiv pe dusmani.

Pe cand scriam eseul Iubire si responsabilitate, cea mai importanta porunca din Evanghelie mi-a aparut ca o norma personalizata.

Tocmai pentru ca omul este o fiinta personala, nu te poti achita de ceea ce ii datorezi decat iubindu-l.

Asa cum iubirea este preceptul suprem in raport cu Dumnezeul Persoanã, tot asa iubirea trebuie sa fie datoria fundamentala fata de o fiinta omeneasca, creata dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu.

Tocmai acest cod moral care vine de la Dumnezeu, cod confirmat in Vechiul si in Noul Legamant, este si baza intangibila a oricarei legislatii omenesti din orice sistem si, in special, din cel democratic.

Legea stabilita de om, de parlamente si de oricare alta instanta legilativa omeneasca nu poate fi in contradictie cu legea naturala, adica, la urma urmelor, cu Legea eterna a lui Dumnezeu.

Sfantul Toma dã o binecunoscuta definitie a legii : “Lex est quaedam rationis ordinatio ad bonum commune, ab eo qui curam communitatis habet promulgata – Legea este o organizare a ratiunii promulgata in vederea obtinerii binelui comun de catre cel care are grija de comunitate”.

Pentru ca este “organizare a ratiunii”, legea se sprijina pe adevarul fiintei : adevarul lui Dumnezeu, adevarul omului, adevarul insesi realitatii create, in totalitatea ei. Acest adevar este temelia legii naturale.

Legiuitorul ii adaugã actul promulgarii. Asa s-a intamplat pe Sinai cu Legea lui Dumnezeu si asa se întâmplã  in parlamente cu diferitele forme de interventii legislative.

Ajungem, in acest moment, la o chestiune de o importanta fundamentala pentru Istoria Europei in secolul XX.

Un parlament ales legal a permis ca, in anii 1930, in Germania, Hitler sa fie chemat la putere ; pe urma, acelasi Reichstag, delegand toate puterile ( Ermächtigungsgesetz ) lui Hitler, i-a deschis acestuia drumul catre politica de ocupare a Europei, catre organizarea lagarelor de concentrare si catre infaptuirea asa-zisei “solutii finale” in chestiunea evreiasca, adica eliminara a milioane de fii si fiice ale lui Israel.

E suficient sa ne amintim doar aceste evenimente, apropiate in timp, ca sa vedem ca legea stabilita de om are limite precise, care nu pot fi incalcate.

Acestea sunt limitele fixate de legea naturala, prin care chiar Dumnezeu tuteleaza bunurile fundamentale ale omului.

Crimele hitleriste au avut un Nürnberg, unde responsabilii au fost judecati si pedepsiti de justitia omeneasca.

Oricum, nu putine sunt cazurile in care acest final nu existã, chiar daca ramane intotdeauna judecata suprema a Legiuitorului divin.

Un mister adanc invaluie modul in care Justitia si Milostivirea se impletesc in Dumnezeu cand judecã oamenii si Istoria omenirii.

Tcmai din aceasta perspectiva, dupa cum am aratat deja, trebuie sa ne punem intrebari, la inceputul unui nou secol si al unui nou mileniu, despre unele alegeri legislative decise de parlamentele actualelor regimuri democratice.

Prima referire e la legile care permit avortul. Cand un parlament autorizeaza intreruperea sarcinii, permitand uciderea fatului, comite un grav abuz fata de o fiinta omeneasca nevinovata si, mai presus de orice, lipsita de orice posibilitate de a se apara.

Parlamentele care aproba si promulga asemenea legi trebuie sa fie constiente ca isi depasesc competentele si ca intra intr-un conflict evident cu Legea lui Dumnezeu si cu legea naturala.

( extras din Memorie si Identitate - Introducere de Cardinal Joseph Ratzinger Papa Benedict al XVI-lea, Ion Paul al II-lea, Ed. RAO, Bucuresti, 2006 )