În aceastã dimineatã am citit un articol pe blogul Pãrintelui Laurentiu, care mi-a plãcut foarte mult, în care termenii ( unii dintre ei chiar institutii juridice, precum cãsãtoria, altii infractiuni, precum eutanasia ) de : "iubire", "cãsãtorie", "credintã", "eutanasie", "relationare", "culturã" - sunt înfãtisati si este explicatã semnificatia atribuitã acestora în lumina vremurilor prezente.
Este un semnal de alarmã, cãci in functie de sensul pe care astazi oamenii îl dau acestor termeni, în timp, continuând pe aceastã cale, nu ne-ar surprinde dacã am gãsi într-o bunã zi chiar DEX-ul, adicã Dictionarul Explicativ al Limbii Române, modificat, în acord cu vremurile actuale, atât de agitate, vremuri in care - eu nu sunt preot, nu, insa imi vine sa spun, ca, intrucat Dumnezeu a creat omul dupa chipul si asemanarea Sa, in aceste triste vremuri, omul cautã cu dinadinsul sa deformeze, sa strice in el, biatã faptura supusa pierii, chipul si asemanarea Lui Dumnezeu.
Daca o face, pesemne, ignorã consecintele. Totusi, daca ignorã consecintele, asta nu inseamna ca ele nu se vor manifesta, nu se vor face simtite.
Ma intreb adesea, de ce fiecare se plange, si, pe drept cuvant ( sau multi se plang ) de vremurile haotice, rele, pe care le traim, insa fiecare continuã sa le accepte asa rele si haotice cum sunt ele si nu ar cauta sa le schimbe in bine, pentru nimic in lume ?
Libertatea nu inseamna haos si o viata plina de rele si de rãu.
Dar, mai bine, sa citim articolul Parintelui Laurentiu :
"
De ce ţi-e frică, de aia nu scapi ! ( Publicat de Laurentiu pe 22/11/2012 )
Cât adevăr: “de ce ţi-e frică, de aia nu scapi”.
M-am temut de anumite zile şi le-am ajuns.
Îmi era teamă de vieţuirea în reţea, de ziua în care ce nu e pe internet (google, facebook etc.) nu există. Iar dacă totuşi există, nu prea mai interesează pe nimeni.
Și atunci cui lăsăm ceea ce nu are loc pe internet? Cui abandonăm omul şi sentimentele lui, arta şi valorile ei, religia, filozofia şi ştiinţele care nu se pot transforma în biţi de informaţie? Ce facem cu valorile care nu se pot strecura prin cabluri şi monitoare?
Am ajuns la cultura de weekend, că aşa se poartă. Vine ziua de vineri şi lumea merge la operă, la teatru, la filarmonică, la film, prin librării… Dar în rest? Doar în weekend trebuie să ieşim din casă, să relaţionăm sau să citim? De ce o sală de spectacole nu ar fi atractivă şi lunea şi miercurea şi joia la fel ca vinerea sau sâmbăta? Nu cred că timpul ne lipseşte, ci iubirea de frumos. Nu oboseala ne încurcă, ci scara valorilor ne este încurcată.
Trăim credinţa de sărbători. Atunci se merge la biserică, se fac rugăciuni şi se aprind lumânări. Doar atunci oamenii ţin post, se spovedesc şi se împărtăşesc. Sau, de ce nu, credinţa de ocazie, mai ales ocazia unor suferinţe. Eşti bolnav mergi la doctor, dacă nu mai are ce face, încerci şi la biserică, la Dumnezeu. Unii fac şi invers. Alergăm din când în când după minuni şi vrem să atingem moaşte, dar uităm se ne oprim zilnic şi să-l atingem pe Dumnezeu care se face vecinul nostru în Euharistie. Suntem fascinaţi de discursurile unor oameni, preoţi, călugări, spirituali etc., dar cuvântul lui Dumnezeu se izbeşte ca nuca de perete când atinge inima noastră. Oamenii ar trebui să tacă și să-l mai lase și pe Dumnezeu să vorbească. Uneori mă gândesc că ar fi bine să se desfiinţeze sărbătorile pentru ca lumea să înţeleagă că fiecare zi e a Domnului, fiecare zi e un dar şi o sărbătoare, nu doar Crăciunul sau Paştele.
Nu știu exact cum să o numesc, dar mulți îi spun căsătoria de probă. Poate merge! Şi dacă nu? Nu! Ah, de fapt nu căsătoria e de probă, ci iubirea. Acum se face şi haz: “iubirea veşnică durează trei luni”, spun unii. Alţii şi mai reuşiţi spun: “iubirea veşnică durează până la următoarea”. Se poartă next level, nu neapărat ceva mai bun, dar ceva nou. Ne plictisim prea repede de binele nostru şi râvnim binele celuilalt, chiar dacă nu e mai bun ca al nostru. Dar e nou, e altceva…e cum am văzut prin filme. E adevărat că viaţa bate filmul, dar filmele inspiră viaţa şi simţi cum totul începe să devină ca-n filme… Însă uităm că unele filme sunt de groază (sau groaznice!) şi tot ce aduc sunt coşmaruri şi nopţi nedormite.
Mai nou, nu foarte nou, ci de câţiva ani, se poartă moartea la cerere. “Să fie clar”, strigă unii, “mie nu-mi spune nimeni ce şi cum şi când să fac. Eu când vreau să mor, mor…sau, de ce nu, când vreau să omor, omor! Trăiesc cum vreau, unde vreau şi, de ce nu, mor când vreau. Şi apoi, pentru ce să trăiesc în suferinţă. Mai bine să trec în nefiinţă!”. Unii cred că dacă mori scapi de probleme, de suferinţă. Însă uită că moartea e poarta spre o stare veşnică. Problemele de care fugim alegând moartea nu le îndepărtăm, ci dimpotrivă le facem nemuritoare purtându-le cu noi, ca o povară, spre veşnicie. Aici, pe pământ, totul este trecător, dincolo, în “ceruri” totul este veşnic. Cristos a dat suferinţei un sens, oamenii nu vor să se lase mai prejos şi-i oferă suferinţei veşnicie.
Trebuie să o spun şi pe asta, că mă calcă pe nervi şi din cauza asta (dar nu numai din cauza asta!) refuz să mai deschid televizorul: politică fără moralitate! Corect ar fi: politicieni fără moralitate, că politica e bună, e rodnică pentru civilizație, dacă nu-şi uită scopul şi originea. De fapt, nu toţi politicienii sunt fără moralitate. Dar cei ai mulţi. Şi apoi seamănă aşa de mult între ei (cum vorbesc şi gândesc!) că devine greu să-i deosebeşti. Oamenii ăştia nu doar că ne falimentează, dar ne obosesc. Şi ce-i mai grav, se pretind exemple, lideri. Şi aşa ar trebui să fie, modele de urmat, dacă politica şi politicieni ar sluji omul. Însă se pare că omul se slujeşte de politică pentru a deveni neom!
Poate era mai bine să nu mă tem de vremurile astea. Acum că au venit încerc să văd cum le pot valorifica, să le dau un sens, un scop, o soluţie, o direcţie. Trebuie să iasă ceva bun şi de aici, pentru că viaţa merge înainte, spre mântuire, străbătând tocmai aceste vremuri. Cel mai bine este să nu ne mai temem de ceea ce nu putem scăpa şi să încercăm să valorificăm viaţa (cu tot ce are) pentru a şti cum să primim moartea (cu tot ce aduce).
Orice ar fi astăzi, oricum ar fi unii, indiferent de “ce se poartă” rămân câteva adevăruri de care nimeni nu va scăpa: vocea conştiinţei (care strigă), privirile cerului (care contabilizează) şi moartea (care ne aşteaptă răbdătoare).
Şi dacă tot am început cu o zicală, de ce să nu recunoaştem (şi să le amintim şi tovarăşilor!) că “fie roata şi pătrată tot se mai învârte o dată”.
Articolul poate fi citit pe blogul Pr.Laurentiu : paxlaur.com/2012/11/22/de-ce-ti-e-frica-de-aia-nu-scapi/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu