Relatia Bisericii cu Statul ( Papa Ioan Paul al II-lea )

Relatia Bisericii cu Statul ( Papa Ioan Paul al II-lea )

Sarcinile misionare ale Bisericii sunt realizate intr-o societate datã si pe teritoriul unui Stat anume.

Sfinte Pãrinte, cum vedeti relatia Bisericii cu Statul, in situatia actuala ?

Citim in Constitutia Gaudium et spes : “Comunitatea politicã si Biserica sunt independente si autonome una fata de cealalta pe terenul propriu. Însã ambele, desi din puncte de vedere diferite, sunt in slujba chemarii personale si sociale a acelorasi oameni. Ele isi vor exercita acest serviciu in folosul tuturor cu atat mai mare eficacitate cu cat amandoua vor cultiva mai mult o cooperare reciproca sanatoasa, tinand seama si de imprejurarile de timp si de loc. Intr-adevar, omul nu este limitat numai la orizontul pamantesc, ci, traind in Istoria umanã, isi pastreaza integral chemarea vesnica”.

Semnificatia pe care Conciliul o atribuie termenului “separare” a Bisericii de Stat este foarte departe de ceea ce voiau sa-i atribuie sistemele totalitare.

Acest fapt a constituit, fara indoiala, o surpriza si, intr-un anumit sens, si o provocare pentru multe tari, mai ales pentru cele guvernate de regimuri comuniste.

Sigur, aceste regimuri nu puteau respinge o asemenea pozitie a Conciliului, dar, in acelasi timp, isi dadeau seama ca ea lovea in conceptul lor de separare a Bisericii de Stat.

In optica lor, lumea apartine doar Statului ; Biserica are un cadru al ei, care iese din “granitele” lumii, sa le spunem asa.

Optica conciliarã a Bisericii “în” lume respinge aceasta interpretare.

Pentru Bisericã, lumea reprezinta o sarcina si o provocare. Asa este pentru toti crestinii si, in special, pentru catolicii laici.

Conciliul a pus cu hotarare problema apostolatului laicilor, adica a prezentei active a crestinilor in viata sociala.

Dar chiar aceasta sfera, potrivit ideologiei marxiste, trebuia sa constituie domeniul exclusiv al Statului si al Partidului.

Nu este inutil sa amintim acest fapt, pentru ca astazi existã partide care, in ciuda evidentei matrice democratice, dovedesc o crescanda tensiune catre interpretarea principiilor separarii Bisericii de Stat conform cu modelul ce caracteriza guvernele comuniste.

Sigur, acum societatile dispun de mijloacele adecvate de autoaparare. Trebuie doar sa vrea sa le aplice. Dar tocmai din aceasta cauza trezeste ingrijorare o oarecare pasivitate de care dau dovada cetatenii credinciosi.

Se pare ca, altadata, sensibilitatea lor fata de propriile drepturi religioase era mai vie, in consecinta era mai prompta tendinta lor catre apararea acestora cu mijloacele democratice disponibile.

Astazi, toate acestea par atenuate, ba chiar infranate, poate din cauza unei insuficiente pregatiri a elitelor politice.

In secolul XX s-a facut mult ca lumea sa inceteze sa creada si sa-l respinga pe Cristos.

Catre sfarsitul secolului, totodata si al mileniului, fortele distructive au slabit, lasand totusi in urma lor un mare dezastru.

Este vorba de un dezastru al constiintelor, cu consecinte grave in sfera moralei, atat personale, cat si familiale, precum si in cea a eticii sociale.

Pãstorii de suflete, care se intalnesc in fiecare zi cu viata spirituala a omului, o stiu mai bine ca oricine.

Cand mi se intamplã sa vorbesc cu ei, ascult adesea marturii ravasitoare.

Din pacate, Europa de la granita celor doua milenii ar putea fi caracterizata ca un continent al dezastrelor.

Programele politice, orientate mai ales catre dezvoltarea economica, nu vor fi suficiente, singure, sa vindece aceste rani.

Dimpotriva, pot chiar sa le adanceasca.

Aici apare un enorm spatiu de actiune pentru Biserica.

Recolta evanghelica, asa cum se prezinta in lumea contemporana, este cu adevarat mare.

Trebuie doar sa-i cerem Domnului – si sa i-o cerem cu insistenta – sa trimita lucratori pentru aceasta recolta, care asteapta sa fie stransa.

( extras din Memorie si Identitate - Introducere de Cardinal Joseph Ratzinger Papa Benedict al XVI-lea, Ion Paul al II-lea, Ed. RAO, Bucuresti, 2006 )