Hristos – Apa Cea Vie (Patriarhul Teoctist al Bisericii Ortodoxe Române)

Hristos – Apa Cea Vie (Patriarhul Teoctist al Bisericii Ortodoxe Române)

“Mergi si fã si tu asemenea !” (Luca 10,37)

(Cuvant rostit in Catedrala mitropolitanã din Iasi, in Duminica a XXV-a dupa Rusalii (Samarineanul milostiv) – 10 noiembrie 1985)

Duminicã de duminicã Sfânta Bisericã, asemenea unei mame bune si iubitoare, dãruieste din tezaurul ei de învãtãturã pilde numeroase si modele de viatã si de purtare crestinã, mai ales din învãtãtura Mântuitorului Iisus Hristos. Nu numai cu pâine, spune Mântuitorul, va trãi omul, ci si cu tot cuvãntul care iese din gura lui Dumnezeu (Matei 4, 4).

De-a lungul vremurilor, Biserica a facut din acest cuvant al Mantuitorului o adevarata misiune a ei, misiunea de a vesti si de a darui credinciosilor “apa cea vie” (Ioan 4, 10), dupa care inseteaza neincetat sufletul omenesc.

“Apa cea vie” însemneazã cuvantul lui Dumnezeu, insemneaza invatatura Mantuitorului nostru Iisus Hristos, insemneaza insasi vietuirea noastra crestineasca. Acest adevar a fost exprimat atunci cand femeia samarineanca L-a intampinat pe Domnul Hristos la fântâna lui Iacov si, cerandu-I ( El ) apã sa bea, Mantuitorul i-a spus : “Cel ce va bea apa pe care i-o voi da Eu, nu va mai înseta in veac” (Ioan 4, 14).

Si iatã apa cea vie o primim neincetat prin Sfintele Taine ale Bisericii si mai ales prin predica Mantuitorului Iisus Hristos, din care aflãm adevaruri fundamentale pentru viata noastra crestina, cum este acela descoperit invatatorului de Lege despre care ne vorbeste Sfanta Evanghelie de astazi, cu privire la identitatea aproapelui nostru (Luca 10, 37).

Cand preotul slujeste, cand invatã, cand predicã, in acele clipe Însusi Mantuitorul Iisus Hristos si Duhul Sfant ii stau in ajutor pentru a putea sa vesteasca si sa arate cuvantul lui Dumnezeu, cu toata puterea si cu deplinã raspundere si curatie.

Ati ascultat si astazi la hirotonia unui diacon si a unui preot rugaciunile pe care le rostim, pentru sfintirea lor in Sfantul Altar.

In aceste rugaciuni se aratã îndatorirea de cãpetenie a slujitorului altarului, care este vestirea Evangheliei, a cuvantului Mantuitorului Iisus Hristos.

Preotul niciodata nu este singur, dupa cum niciun credincios nu este singur in viata lui, ci este necontenit asistat de Duhul Sfant, de ingerii lui Dumnezeu, de ingerul sau pazitor, este asistat de putere dumnezeiasca.

Tot Iisus a spus Apostolilor : “Nu vã voi lãsa orfani”, adica singuri, (Ioan 14, 18) si, spunandu-le lor aceasta, S-a adresat de fapt tuturor celor de dupa dansii : “Si eu voi ruga pe Tatal si alt Mangaietor vã va da vouã ca sa fie cu voi in veac, Duhul Adevarului, pe care lumea nu poate sa-l primeasca pentru ca nu-L vede, nici nu-L cunoaste ; voi il cunoasteti cã ramane la voi si in voi va fi”. (Ioan 14, 16-17).

Dar si Domnul nostru Iisus Hristos ramane pururi cu noi : “Iatã Eu cu voi sunt pana la sfarsitul veacurilor” (Matei 28, 20).

Iubitii mei, participarea la aceste frumoase slujbe liturgice, mai ales la Sfanta Liturghie, preamarirea Maicii Domnului, cinstirea sfintilor datina strãveche crestinã a sãrutatului sfintelor icoane, cinstirea Sfintei Cruci, a sfintelor moaste, toate aceste fapte crestine stravechi si mantuitoare fac parte din frumusetile nespuse ale vietii crestine ortodoxe.

Asa cum nu ne lipsim de vederea fratilor, a surorilor, a prietenilor, de vederea satului natal, a peisajului in care am vazut lumina zilei si am copilarit, tot astfel in Biserica, noi credinciosii ortodocsi nu ne lipsim nici de vederea familiei duhovnicesti, care este alcatuita din toti fratii crestini cu care ne rugam impreuna, familie duhovniceasca din care face parte, la loc de cinste, Maica Domnului, ceata sfintilor si a sfintilor îngeri.

Vinerea trecuta am sarbatorit ziua Sfintilor Arhangheli Mihail si Gavriil la Manastirea Agapia, pe care marele nostru pictor Nicolae Grigorescu a infrumusetat-o cu o pictura nemuritoare.

Aflãm acolo figuri de arhangheli de o desavarsita frumusete, carora acest pictor neintrecut le-a dat, prin forme si culori, chipuri cu adevarat ceresti si ingeresti, amintindu-ne de frumuseti din gradina raiului, in care oamenii salasluiau inainte de caderea in pacat.

Spuneam alaltaieri soborului maicilor de acolo si crestinilor care erau de fatã cã : “sarbatoarea Sfintilor Arhangheli in Biserica aratã rolul lor sfant in ajutorarea noastra si in slujirea lui Dumnezeu”.

Nimic nu este intamplator ; ceea ce se savarseste sub boltile catedralelor si bisericilor noastre, in viata noastra de familie si pretutindeni, toate sunt randuite de Dumnezeu, toate sunt intocmite intelepteste, pentru cã împreunã si alãturi de fiecare credincios, de fiecare credincioasa, se aflã un înger al lui Dumnezeu.

Aceasta este constiinta participarii la marea familie crestina pe care Sfanta Scriptura si Sfintii Parinti o numesc familie “aleasã”, neam sfant, adica toti crestinii au ca mamã pe Maica Domnului, iar frati, toata lumea sfintilor, toata lumea aceasta a martirilor si sfintilor din primele veacuri crestine, lumea cuviosilor calugari din pustie, a cuvioaselor maici si a tuturor crestinilor din trecut si din zilele noastre, care au trait cu adevarat îngereste. Deci nu numai calugarii sau calugaritele se bucurã de aceasta cinste, ci toti crestinii care traiesc viata de familie cea voitã si poruncitã de Dumnezeu si care in Biserica este considerata ca mare taina a Bisericii, dupa cuvantul atat de frumos al Sfantului Apostol Pavel : “Taina aceasta (a nuntii) mare este, iar eu zic în Hristos si în Bisericã” (Efes. 5, 32).

Aceasta invatatura este revarsata prin Biserica mereu in sufletele noastre, incredintandu-ne ca, in orice imprejurare, suntem sub adumbrirea Duhului Sfant, sub ocrotirea Mantuitorului Iisus Hristos.

El este Viu si lucrator in mijlocul nostru, la Sfanta Liturghie, la Sfintele Taine, pe care noi le savarsim pentru toti credinciosii, si astfel viata noastra crestina ortodoxa devine o viata plina de sfintenie si de har mantuitor.

Oricine cauta sa o inteleaga, oricine vrea sa vada temeliile acestei vietuiri ortodoxe isi va da seama cat de bogata este ea, datorita credintei crestine, cata imbelsugare de har se revarsa in sufletele credinciosilor prin Tainele Bisericii, cata putere primesc acestia cand se simt ocrotiti, paziti, cand se stiu neincetat in familia lor crestina, insotiti de ingerul casei, ingerul pazitor.

La Sfanta Liturghie, inainte de a ne impartasi, pentru credinciosi existã o rugaciune speciala catre ingerul nostru pazitor, din care se vede cã acesta este o prezentã vie, realã, ce transforma gandurile bune ale crestinilor in impliniri, in fapte de iubire fata de aproapele.

Pilda pe care ne-o dã astazi Mantuitorul Hristos, prin Evanghelia atat de frumoasa care s-a citit la momentul potrivit (Luca 10, 25-37), este deplin graitoare in acest sens.

“Cine este aproapele meu ?” este o intrebare straveche.

La intrebarea aceasta, se raspundea atunci dupa randuiala veche : “Aproapele meu este cel de un neam cu mine si in primul rand cel din familie”.

Dar Domnul nostru Iisus Hristos vine si ne spune astazi ca aproapele este tot omul de pe pamant, fara deosebire de culoarea pielii, fara deosebire de tara din care face parte.

Iar pilda datã acelui invatator de lege – invatatorul de lege cunostea Sfanta Scriptura a Vechiului Testament din scoarta in scoarta, cunostea fiecare cuvant, fiecare semn de acolo si intelesul lui si venise sa-L ispiteasca pe Domnul Hristos care aducea o invatatura noua, aceea a iubirii universale, prin care se inlaturau toate deosebirile dintre oameni – este parabola samarineanului milostiv, a acelui om de alt neam caruia i se facuse mila de cel cazut intre talhari.

In incheierea parabolei, Mantuitorul i-a adresat invatatorului de lege acest indemn, care este si raspunsul la intrebarea acestuia : “mergi si fã si tu asemenea” (Luca 10, 37).

Acest cuvant a ramas ca testament si îndemn pentru intreaga crestinatate si, in primul rand, pentru noi cei care avem astazi privilegiul de a asculta din nou aceasta frumoasa parabola.

Aceasta constiinta ca in fata noastra avem intotdeauna chipul fratelui nostru, al aproapelui nostru, ne duce cu gandul la invatatura ca in aproapele nostru salasluieste chipul lui Dumnezeu, pentru ca fiecare om este chipul lui Dumnezeu, si aceasta constiinta infrumuseteaza, intareste si înnobileaza cu adevarat viata noastra crestina, viata noastra de fiecare zi.

Crestinul nu traieste numai pentru el, ci el creeaza, traieste, gandeste si pentru aproapele sau, pentru societatea din care face parte, pentru savarsirea binelui obstesc, a faptei bune mantuitoare.

Parintii Bisericii, Sfantul Vasile cel Mare, Sfantul Grigorie de Nazianz, mari dascali ai lumii si ierarhi, cunoscatori ai credintei si talcuitori neintrecuti ai cuvantului lui Dumnezeu, spun despre om ca este “coroana fapturii”, “coroana zidirii”.

Omul este coroana intregii creatii, a tot ceea ce a facut Dumnezeu in cer si pe pamant.

Il numesc pe om “inger”, il numesc ‘cantaret” al voii lui Dumnezeu, vestitorul binelui, al sfinteniei, al virtutii ; omul care, iatã, în zilele noastre pãseste cu îndrãznealã în Cosmos, cunoaste distante ceresti imense, indreptandu-ne gandul la cuvintele lui David : “Cerurile spun slava lui Dumnezeu si facerea mainilor Lui o vesteste tãria” (Ps. 18,1).

Acei curajosi cosmonauti care au strabatut inaltimile si adancurile Cosmosului ne spun ca planeta noastra – Pamantul – se vede atat de frumos, in culori atat de atragatoare si frumoase.

Iata cum se adeveresc scrierile biblice, psalmii lui David, care au descris atat de frumos natura, care au descris cu admiratie anotimpurile cu ritmicitatea lor, pana si gingasia firului de iarba.

Ne minunãm permanent cat de frumoasa este zidirea lui Dumnezeu, chiar si cea fara de grai – materia, dar cu cat mai frumoasa este fiinta umanã, sufletul omenesc care valoreaza mai mult decat orice (Matei 6, 25).

Acest suflet, Biserica noastra mereu vrea sa-l modeleze. Dar pentru ca sa modeleze sufletul, care prin moarte se separã de trup, Biserica se îngrijeste si de acest trup, pentru ca acum, în viata pamanteasca, sufletul existã impreuna cu trupul ; de aceea Biserica acordã o mare atentie si trupului omenesc, materiei din care este alcatuit.

Cel cazut intre talhari a fost ingrijit, a fost dus la o casa de oaspeti de catre milostivul samarinean.

Ingrijirea de trupul acestui sarman cazut intre talhari aratã grija pe care trebuie sa o acordam, atentia ce trebuie aratata si trupului in suferinta, pentru a-si redobandi sanatatea.

Iata, iubitii mei, valoarea vietii crestine, valoarea legaturii noastre cu Sfanta Biserica, cu cuvantul lui Dumnezeu.

Cuvantul vietii vesnice, cum il numesc Sfintii Apostoli (Ioan 6, 68), este putere, este intelepciune.

Ei spuneau aceasta atunci cand ascultau nemijlocit pe Iisus. Dar si noi trebuie sa credem in aceste “cuvinte ale vietii vesnice”, pentru ca avem atatea marturii pentru a spune ca Descoperirea dumnezeiasca cea mai presus de fire cuprinde intreaga noastra invatatura care se exprimã, pentru noi cei de astazi, in Sfanta Liturghie, in randuiala Sfintelor Taine, in aceasta bogatie negraita de adevaruri dumnezeiesti pe care o aflãm in cultul divin.

Participarea la Sfanta Liturghie, cand, intocmai, ca Sfantul Apostol Pavel, ne simtim rapiti in Rai, ascultand cuvinte de nespus (II, Cor. 12, 4), cand ne redescoperim ca frati, ca prieteni ai lui Dumnezeu, ai Mantuitorului Iisus Hristos, valoreaza enorm de mult pentru noi cei ce marturisim ca suntem crestini.

Celui ce este prieten cu Dumnezeu si cu Mantuitorul nu-i va fi niciodata greu sa fie prieten cu toti semenii sai.

Cine iubeste pe Dumnezeu si Biserica iubeste si pe semenul sau (Ioan 3, 14-15). Marea porunca data de Domnul nostru Iisus Hristos este : “Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau” si “sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti” (Matei 22, 37, 39).

Sa ne straduim sa descoperim “apa cea vie” (Ioan 4, 10), adica invatatura cea adevarata a lui Iisus si a Bisericii, de falsa invatatura.

Sa cautam a descoperi, in actul liturgic, in rugaciunea noastra, intr-o pagina scrisa, ceea ce este de folos vietii, ceea ce doreste sufletul omenesc de totdeauna, si anume : pacea si linistea lui, puterea pentru a pluti pe marea acestei vieti, cum cantam noi la slujba inmormantarii, si lumina mintii, pentru a merge pe drumul desavarsirii crestine.

Efortul acesta de a cauta apa cea vie, de a cauta pe Dumnezeu, de a cauta adevarul dumnezeiesc este implinirea unei mari porunci pe care Biserica o adreseaza fiecarui crestin, fiecarei crestine.

Fara efortul personal al credinciosului, mantuirea personala nu se poate obtine.

Mantuirea personala este, de cele mai multe ori, rezultatul unor eforturi spirituale de lunga durata si de o deosebita intensitate, care implica vointa si libertatea fiintei umane, angajate pe calea implinirii binelui, a Legii lui Dumnezeu.

Cand Mantuitorul punea intrebarea : “Voiesti sa te faci sanatos ?” (Ioan 5, 6) urmarea sa constate daca omul dorea el insusi mantuirea, caci nimeni si nimic nu poate sa lucreze silnic asupra vointei omului, ci Dumnezeu asteapta colaborarea omului, dorinta lui de a se impartasi de darurile cele mantuitoare ale Bisericii, de roadele jertfei de pe Crucea lui Iisus Hristos.

Harul lui Dumnezeu lucreaza asupra omului numai daca acesta colaboreaza el insusi la propasirea sa spirituala si la mantuirea sa.

Omul a primit de la Dumnezeu toate inzestrarile necesare pentru a conlucra deplin cu harul Sfantului Duh, pentru a deveni traitor si marturisitor al adevarului vesnic al lui Dumnezeu in lume, pentru ca, in deplina libertate si demnitate, sa se bucure de darul cel negrait al mantuirii pe care Însusi Domnul nostru Iisus Hristos l-a oferit prin lucrarea sa.

Sfanta Biserica ne invatã cã fapta bunã si credinta atrag bunatatea si milostenia divina, iar harul dumnezeiesc desavarseste mantuirea noastra, in Sfanta si dumnezeiasca Sa Biserica, mantuire de care Bunul si milostivul Dumnezeu sa ne faca pe toti partasi, intru dobandirea vietii viitoare. Amin !

( extras din Pe Treptele Slujirii Crestine, Vol.VI, V Teoctist Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii ortodoxe Române, Bucuresti, 1992 )