Citind textul de mai jos, mi-a venit in minte un citat care ar fi potrivit in chip de motto, insa nu-mi pot aminti cine l-a spus.
Totusi, am sa il mentionez :
Motto : “Eu sunt mai tãran decât dumneavoastrã...“
“Je suis plus paysan que vous... »
Când schizoidia aduce suferintã
Este foarte probabil ca în cadrul unei comunitãti agricole traditionale ( în care s-a vietuit timp de milenii ), sã nu fi fost un fapt prea grav acela de a fi schizoid.
Cãci îti petreceai viata in mijlocul unor oameni pe care ii cunosteai, locuitori si ei ai satului tãu, nu prea erai pus in situatia de a “face cunostintã” cu altcineva, se stia ca esti cam “închis” si, de altfel, poate tocmai aceasta te facea sa suporti mai bine decat ceilalti, orele in care lucrai de unul singur sau, pentru femei, sa toarcã sau sã teasã in tacere.
Daca erai barbat, nu te prea pricepeai sa faci curte femeilor, aceste fiinte dificile si imprevizibile.
Daca erai o tanara schizoida, nu prea stiai cum sa raspunzi avansurilor facute de barbati, asa ca era mult mai comod sa-i eviti.
Dar si in privinta asta, tipul de societate in care traiai facilita mult lucrurile : de regula, o casatorie era “aranjata” de mai multa vreme de familiile cu acelasi statut, care considerau ca ai lor copii s-ar potrivi, deci nu era catusi de putin nevoie sa-i faci logodnicului sau logodnicei dovada calitatilor tale.
In aceste societati subzistentiale, nu prima faptul de a purta o conversatie agreabila pe teme diverse, desi aceasta era o calitate apreciata la barbati, mai cu seama serile, la o clacã.
Important era sa fie harnic, curajos, sa nu fie certaret.
Cat priveste femeile, ele trebuiau sa fie rezistente la munca, sa-si asculte sotii, sa fie mame bune ( si nu incape indoiala ca acestea erau cele mai apreciate calitati, laolalta cu o zestre mare ), toate acele insusiri pe care le poate avea o frumoasa schizoida. ( Iata cel putin o femeie care nu se va plange de faptul ca sotul ei vorbeste putin ! ).
Dintr-un punct de vedere evolutionist, s-ar putea chiar spune ca, a fi schizoid putea constitui un avantaj pentru indivizii care erau nevoiti sa petreaca lungi perioade de timp intr-o singuratate desavarsita ( vanatori, pastori, pescari ).
Astazi insa, totul s-a schimbat.
Majoritatea populatiei locuieste la oras, iar noi intalnim alti si alti oameni, fie la scoala, la facultate, la lucru, in calatorii, in vacante.
Trebuie sa stii cum sa faci cunostinta cu o persoana straina, sa intri in contact cu aceasta, sa faci impresie buna, ceea ce este extrem de greu pentru unii oameni, mai cu seama pentru schizoizi, care totusi ar fi fost perfect adaptati unui alt mediu.
In termeni de comunicare, exigentele societatii noastre sunt dure : daca vrei sa-ti seduci partenerul, sa convingi un recrutor, sa iei asupra ta raspunderea unei echipe, sa-ti fie acceptat un proiect, trebuie sa vorbesti, sa vorbesti, sa vorbesti.
Viata noastra profesionala si sentimentala depinde de propria capacitate de a comunica cat mai bine cu ceilalti.
Persoanele schizoide risca, deci, sa fie izolate din punct de vedere afectiv si social, iar pe plan profesional sa vegeteze in posturi neinsemnate.
De unde si faptul ca unii schizoizi vor sa se supuna unei terapii, care nu-i va preschimba in “oameni de lume”, dar care ii va ajuta sa se mladieze situatiilor din viata de zi cu zi, sa le faca fata mai bine.
Toate terapiile centrate pe un antrenament in vederea unei mai bune comunicari cu ceilalti, ii pot probabil ajuta pe schizoizii motivati sa se schimbe, cu conditia de a propune situatii de o dificultate gradata, dar studiile care sa confirme acest fapt lipsesc.
( extras din Cum sa ne purtam cu personalitatile dificile, François Lelord, Christophe André, Ed. Trei, Tipografia Multiprint, Iasi, 1998 )
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu