Cum sã întelegem judecata lui Dumnezeu ? Dupã episcopii din Belgia

Iarãsi va veni cu mãrire, sã-i judece pe cei vii si pe cei morti

Cum sã întelegem judecata lui Dumnezeu ? Dupã episcopii din Belgia

Când Scripturile spun cã Dumnezeu judecã lumea, ele proclamã cã El este “Rege”, cã stãpâneste Universul si orienteazã Istoria, spre mântuirea tuturor oamenilor.

Judecata lui Dumnezeu poate fi comparatã cu discernerea a ceea ce este solid sau zadarnic, în om si în lume.

Ea este adesea asemuitã cu un foc ce curãteste.

A judeca nu înseamnã deci numai a constata binele si rãul, ci si a pune în valoare ce este mai bun, asemenea focului care eliminã impuritãtile.

Vom fi judecati în mod individual ?

A spune cã Dumnezeu este Stãpânul Istoriei si cã Isus Cristos este Domn, înseamnã a afirma întâi primatul judecãtii universale, legat de sfârsitul veacurilor, de venirea cea de pe urmã a lui Cristos.

Judecata particularã a fiecãruia, are loc de-a lungul vietii noastre, cu ocazia alegerilor importante pe care le facem, precum si în clipa mortii.

Judecata particularã nu poate fi înteleasã pe deplin, decât în aceastã perspectivã a unei judecãti universale la sfârsitul veacurilor.

Prezenta lui Dumnezeu ne edificã din zi în zi : “Chiar dacã omul nostru cel din afarã merge spre pieire, omul lãuntric se reînnoieste din zi în zi” ( 2 Cor 4,16 ).

Tot ce trãim si suferim pentru Domnul nu este zadarnic !

În orice situatie, oricât de chinuitoare, puterea sperantei va învinge fortele rãului, care nu vin de la Dumnezeu.

“Bucurati-vã pururi. Domnul este aproape” ( Fil 4,4.5 )

Atitudinea pe care trebuie sã o avem fatã de judecata lui Dumnezeu, izvor de mântuire, nu este în primul rând teama, ci încrederea.

Cu toate acestea, Scriptura nu ne ascunde faptul cã existã si o judecatã ce osândeste, si cã sfârsitul timpurilor va fi si zi de deznãdejde, pentru cel ce refuzã cu încãpãtânare mântuirea lui Dumnezeu.

Rãul va fi osândit, iar binele rãsplãtit.

Lucrul de care trebuie sã ne temem, este ca nu cumva credinta sã ne fie adormitã, convertirea sã nu ne fie realã, sã ni se fi rãcit iubirea, iar viata sã ne fie clãditã pe nisip, mai mult decât pe stâncã.

Ceea ce vrem sã sperãm si sã cerem, este harul lui Dumnezeu, ca el sã schimbe, zi dupã zi, inima noastrã de piatrã, în inimã de carne : o inimã care sã i se deschidã cu bucurie, sã-i astepte cu nerãbdare venirea si judecata mântuitoare.

Dupã ce vom fi judecati ?

Crestinii vor fi judecati dupã credinta lor în Cristos, dupã speranta lor în ciuda a orice s-ar întâmpla, dupã iubirea lor care zideste Biserica si se îngrijeste de cei sãrmani si de cei care suferã.

Dumnezeu nu judecã asemenea oamenilor ; El nu se uitã în primul rând la fapte, ci la iubirea pe care am pus-o în ele.

Tuturor acelora care vor fi trãit iubirea lui Dumnezeu, Isus le va spune : “Veniti, binecuvântatii Tatãlui meu, mosteniti Împãrãtia pregãtitã vouã de la întemeierea lumii. Cãci am fost flãmând si mi-ati dat sã mãnânc ; mi-a fost sete si voi mi-ati dat sã beau ; strãin eram si m-ati primit ; gol, si m-ati îmbrãcat ; bolnav, si m-ati vizitat ; în temnitã, si ati venit la mine”.

Atunci si ei si noi, vom rãspunde : “Doamne, când ni s-a întâmplat sã te vedem flãmând si ti-am dat sã mãnânci, însetat si ti-am dat sã bei ?

Când ni s-a întâmplat sã te vedem strãin si sã te primim.., bolnav sau în închisoare si am venit la tine ? »

Iar El ne va rãspunde : “Ori de câte ori ati fãcut aceasta unuia dintre acestia mai mici, care sunt fratii mei, mie mi-ati fãcut !” ( Mt 25, 34-40 ).

Pentru noi, oamenii secolului XX, acest apel vizeazã nu numai convertirea personalã, ci si transformarea structurilor societãtii noastre.

Dupã iubire vom fi judecati.

Dar inima noastrã poate si sã se împietreascã ; Domnul ne avertizeazã : “Ori de câte ori nu ati fãcut aceasta unuia dintre acestia mai mic, mie nu mi-ati fãcut“ ( Mt 25,45 ).

Aceastã judecatã este o condamnare.

Scripturile ne aratã, cum Dumnezeu în persoanã este lovit când i se respinge iubirea.

Dumnezeu ne judecã, sau noi însine suntem aceia care ne judecãm ?

Judecata din urmã îi apartine lui Dumnezeu.

El dãruieste cui vrea El, si îndurarea Sa va întrece întotdeauna meritele noastre : iubirea Sa ne cautã si în întuneric.

Dar ne poate si judeca, din pricina dispretului nostru.

Ce ni se pare mai cumplit : sã ne judece Dumnezeu ? Sã ne judece altii ? Sã ne judece propria noastrã constiintã ?

Acolo unde constiinta noastrã est uneori fãrã apel, harul si îndurarea lui Dumnezeu ne-o iau înainte.

Acolo unde o luciditate de gheatã, îl lasã pe om pradã tentatiei disperãrii, Dumnezeu face din noi, fiinte purtate de sperantã.

“Înaintea lui ne vom alina inima,

dacã inima noastrã ar ajunge sã ne osândeascã,

fiindcã Dumnezeu este mai mare decât inima noastrã

si El stie toate” ( 1 In 3, 19-20 )

( extras din Credinta Catolicã exprimatã de Episcopii din Belgia, traducere si adaptare dupã Livre de la Foi, Les Évêques de Belgique, Conferinta Episcopalã din Belgia, Bruxelles, 1987, Arhiepiscopia Romano-Catolicã de Bucuresti, 1991 )