Testele ( din nou despre teste )
Unii autori dau o definitie foarte largã testului, vorbind de test oricând intervine o mãsurare ( L. Cronbach, 1970 ).
Credem cã e mai bine sã restrângem caracterizarea, altfel nu vom putea delimita o categorie ( si asa foarte largã ) de probe.
Considerãm testul ca fiind o probã standardizatã, vizând determinarea cât mai exactã a gradului de dezvoltare a unei însusiri psihice sau fizice.
Am adãugat si însusirile fizice pentru cã medicii ori antrenorii sportivi utilizeazã si ei teste, vizând determinarea performantelor de care sunt capabile unele persoane.
Standardizarea constã în obligatia de a aplica exact aceeasi probã, în exact aceleasi conditii psihologice, utilizând un consemn identic pentru toti subiectii.
În majoritatea cazurilor se urmãreste si standardizarea interpretãrii rezultatelor, elaborându-se criterii precise de apreciere, si chiar etaloane ( unitãti de mãsurã ).
Iatã un exemplu de etalonare : testul Toulouse-Piéron ( test de atentie ). Se prezintã patru pãtrãtele model, care diferã numai printr-o liniutã ( sunt prezentate figurile în carte ).
Ele se aflã în fruntea unei foi, pe care sunt tipãrite multe rânduri de pãtrãtele, fiecare având câte o linioarã într-una din cele opt pozitii posibile.
Se cere subiectilor sã bareze cu o linie, toate pãtrãtelele identice cu unul din cele patru date ca model.
Toti subiectii încep sã lucreze în acelasi timp.
Dupã 3 minute lucrul înceteazã, si foile sunt strânse.
Testul e considerat a determina capacitatea de atentie.
Dupã aplicarea lui, la câteva sute de persoane diferite se corecteazã foile, acordându-se câte un punct pentru fiecare pãtrãtel barat corect.
Din totalul punctelor, se scad puncte pentru pãtrãtelele barate gresit, ori omise.
Fiecare subiect obtine un scor : unii 76 de puncte, altii de 43, altii de 56, etc.
Se urmãreste ce punctaj întâlnim la 50 % din subiecti.
Acesta constituie mãrimea etalon a testului.
Sã presupunem cã am gãsit cote între 52 si 58 de puncte, la 1/2 din persoanele testate.
Cine realizeazã un astfel de punctaj are o capacitate de atentie normalã, cine are mai mult se presupune cã posedã o atentie superioarã, cei cu mai putine – atentie inferioarã.
Împãrtind populatia în grupe de 10 % din subiecti, se obtin 10 note, numite decile, care permit o clasificare diferentiatã.
Ulterior, un psiholog aplicând cuiva testul, dupã ce îl cerceteazã, are la îndemânã un Tabel, pe baza cãruia poate aprecia nivelul de dezvoltare a capacitãtii de concentrare a atentiei în sarcini facile.
Etalonarea ajutã mult în obiectivarea aprecierilor. Testele etalonate mai sunt denumite si psihometrice.
Din pãcate, nu orice fel de rezultat se preteazã la o mãsurã asa precisã.
Totdeauna însã existã o standardizare a conditiilor de aplicare.
Putem deosebi patru feluri de teste :
- teste de inteligentã si dezvoltare intelectualã ;
- teste de aptitudini si capacitãti ;
- teste de personalitate ( referindu-se la trãsãturi de caracter si temperamentale );
- teste de cunostinte ( utilizate de obicei în învãtãmânt ).
Structura probelor este extrem de variatã : uneori se utilizeazã aparate, alteori diferite materiale ( cuburi, planse, fotografii etc. ) ; în multe cazuri se recurge doar la creion si hârtie, ca la orice probã de control ( se dau probleme aritmetice, se cer stabilirea de asemãnãri, continuarea unor serii s.a.m.d. ).
Printre testele de personalitate cele mai rãspândite, sunt testele proiective, denumite astfel fiindcã au la bazã în special fenomenul de proiectie ( ne identificãm cu o persoanã, si tindem sã proiectãm asupra ei felul nostru de a fi : asa cum facem la un spectacol când ne identificãm cu un personaj anumit ).
Un asemenea test este si “Testul de aperceptie tematicã” ( T.A.T. ).
Se prezintã subiectului 20 de Planse, în care se disting personaje aflate într-o situatie neclarã.
Se cere elaborarea unei Povestiri în legãturã cu fiecare imagine. Aceasta ne poate da informatii interesante asupra motivatiei, mentalitãtii persoanei ( vezi Cristescu Miltred, 1972 ).
Astãzi se utilizeazã un mare numãr de Teste ( aproape 10 000 ). Desi practica a dovedit valoarea lor, ele au fost si sunt obiectul unor variate critici.
Cercetãrile au evidentiat avantajul folosirii de teste, mai întâi în industrie.
S-a demonstrat cã, dacã selectia muncitorilor se realizeazã si prin teste, scade fluctuatia fortei de muncã si numãrul accidentelor, în comparatie cu situatia când selectia se face fãrã teste.
De aceea, întreprinderile occidentale având cel putin 1 000 de muncitori, îsi organizeazã si un Laborator de psihologie.
La fel, studiile în care s-a urmãrit, prin aplicarea testelor, evolutia tinerilor orientati profesional - comparativ cu dirijarea lor fãrã asemenea probe – au arãtat rezultate evident mai bune.
Din practica examinãrilor au fost culese numeroase cazuri, dovedind necesitatea recurgerii la teste.
De exemplu, bine cunoscutul scriitor american Truman Capote ( autorul romanului Cu sânge rece ) când avea 12 ani, constituia o problemã pentru profesorii sãi.
Într-o zi, directorul scolii a venit la pãrintii elevului sã-i roage sã-si înscrie copilul la o scoalã specialã, el fiind debil mintal. Surprinsi, pãrintii si-au dus bãiatul la un Institut de psihologie unde, dupã aplicarea unui test de inteligentã, s-a obtinut diagnosticul « copil genial » !
Dar, probabil cã, pe Truman Capote îl plictisea scoala.
Viitorul a dovedit cu prisosintã justetea diagnosticului psihologic.
Cu toate acestea, în 1936, Comitetul Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, a emis o decizie prin care erau condamnate pedologia ( “stiinta copilului” ) si utilizarea testelor psihologice, considerate “unelte reactionare” în slujba Imperialismului.
Documentul nu era lipsit de temei deoarece, în acea vreme, unii psihologi americani, aplicând teste de inteligentã unor copii de negri si unor copii de albi, au tras concluzia cã, primii sunt mai putin inteligenti.
Altii au testat copii de muncitori – paralel cu copii de intelectuali si industriasi – constatând de asemenea, cã fiii de muncitori sunt mai putin dotati, decât cei din pãturile avute.
Era firesc sã asistãm la un protest în rândul claselor dezavantajate.
Psihologii amintiti fãceau atunci o mare confuzie între inteligentã si culturã.
În America anilor ’30, masele putin avute erau dezavantajate cultural, ceea ce se reflecta în performantele la teste.
Dar ( ceea ce se nega atunci ) orice rezultat la un test este influentat de experientã, de culturã.
Rãmânerea în urmã, din punct de vedere cultural, se poate remedia relativ usor, ceea ce nu e posibil în cazul unei slabe dezvoltãri aptitudinale.
În folosirea testelor se fãceau si alte greseli.
Testele de aptitudini erau considerate a discrimina numai o aptitudine ( numai aceea perceptivã, ori numai reprezentarea spatialã ) care ar fi ereditarã în întregime.
Asadar, un diagnostic stabilit la 12 ani, ar fi fost valabil toatã viata.
Azi se stie : nivelul de inteligentã constatat la acea vârstã, se poate schimba destul de mult în anii urmãtori ( exceptând cazurile de debilitate mintalã, având cauze de ordin neurologic ), iar disocierea completã a functiilor în cadrul unei probe este iluzorie.
Apoi, s-a subestimat rolul motivatiei, desi ea influenteazã foarte mult performantele, cât si faptul cã cei mai buni, sunt de obicei dezavantajati de cãtre teste ( mai ales la cele de inteligentã ).
Psihologia contemporanã este constientã de limitele testelor.
Un test nu are precizia unui termometru : îl pui pacientului, si dacã are 39o e sigur bolnav.
Orice rezultat trebuie interpretat, în functie de modul în care s-a lucrat, de experienta anterioarã a subiectului, de starea lui de spirit, etc.
Deci testele nu pot fi concepute, aplicate si interpretate decât de persoane cu pregãtire specialã.
Fac o mare gresealã cei care recomandã învãtãtorilor si profesorilor, sã aplice ei însisi teste.
Folosite cu competentã de specialisti, testele au avantajul cã, într-un timp relativ scurt ( de câteva ore ) pot pune o persoanã în situatii foarte variate, în fata unor probleme extrem de diferite.
Dacã ar fi sã ne bazãm numai pe observatii, ar putea trece luni de zile fãrã a gãsi o situatie concludentã, într-o privintã sau alta.
Deci testele dau un randament mare. Apoi ele permit o mai mare obiectivitate în apreciere, datoritã standardizãrii.
Încât, nu e surprinzãtoare rãspândirea lor în lume. Ele furnizeazã psihologului un instrument pretios.
Ca instrument, nu putem spune despre un test cã este reactionar ori progresist ; asa cum, cu un bisturiu poti salva o viatã, dar poti si suprima una, la fel testele utilizate copetent ne pot ajuta, dar folosite mecanic creeazã mari posibilitãti de eroare.
Sã lãsãm deci testele în mâna celor competenti.
Orice metodã, din cele studiate, rareori ne poate duce la concluzii certe, dacã e utilizatã fãrã nicio comparatie.
Aproape totdeauna e nevoie sã facem apel, la mai multe metode din cele descrise, dacã nu chiar la toate.
Ele se completeazã reciproc.
( extras din Psihologie generalã, Andrei Cosmovici profesor de psihologie la Universitatea “Al.I.Cuza”, Ed. Collegium Polirom, Iasi, 1996 )
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu