Proclamarea credintei Apostolilor ( Episcopii din Belgia )
Credinta nu este fãcutã sã fie “soptitã la ureche”
Imediat dupã Rusalii, Apostolii au fost primii care au proclamat credinta Bisericii.
Aceastã proclamare « fierbinte » se rezumã în trei puncte esentiale : « Isus a murit, Dumnezeu l-a înviat, convertiti-vã ».
La celebrarea Liturghiei facem si noi ecou acestei proclamãri.
Dupã consacrarea si înãltarea Trupului si Sângelui lui Cristos, cântãm :
“Moartea ta o vestim, Doamne,
si Învierea ta o mãrturisim
pânã când vei veni”.
Aceasta e originea Crezului. Aceastã profesiune de credintã în Tatãl, Fiul si Duhul Sfânt o numim “Simbolul Apostolilor”.
Ce este un “simbol” ?
În Antichitate, când oamenii voiau sã facã un legãmânt, obisnuiau sã spargã un obiect, si sã-si împartã fragmentele acestuia.
Fiecare primea astfel o bucatã-martor, care se numea symbolon ( cuvânt grecesc care înseamnã “bucatã care se potriveste” sau “care corespunde la” ), cãci punând bucãtile la un loc, se verifica dacã ele corespundeau si, în felul acesta oamenii se recunosteau sau îsi autentificau relatiile de parteneri.
Primirea credintei Bisericii ...
Crestinul nu-si inventeazã el credinta. O primeste de la Bisericã.
Aderã la ea în fidelitate fatã de Apostoli.
“Simbolul Apostolilor” este semnul de recunoastere al crestinilor. El ne “adunã” în aceeasi credintã.
“Cred” este mai întâi un “Credem”.
Simbolul Apostolilor
Cred în Dumnezeu,
Tatãl atotputernicul,
Creatorul cerului si al pãmântului.
Si în Isus Cristos, Fiul sãu unic, Domnul nostru,
care s-a zãmislit de la Duhul Sfânt,
s-a nãscut din Maria Fecioara,
a pãtimit sub Pontiu Pilat,
s-a rãstignit, a murit si s-a îngropat ;
s-a coborât în iad,
a treia zi a înviat din morti,
s-a suit la ceruri,
sade de-a dreapta lui Dumnezeu, Tatãl atotputernicul,
de unde are sã vinã sã judece pe vii si pe morti.
Cred în Duhul Sfânt,
Sfânta Bisericã catolicã,
împãrtãsirea sfintilor,
iertarea pãcatelor,
învierea mortilor
si viata vesnicã.
Amin.
Dumnezeu si suferinta
Creatia este în continuã devenire. Aceastã evolutie este trãitã de om în bucuria cresterii, dar si în suferinta celui ce trãieste, zi de zi, prezenta mortii în slãbiciune.
Omul este fãpturã, si de aceea este slab si limitat.
Cel ce crede se minuneazã si e plin de recunostintã, vãzând tot ce face Dumnezeu din iubire.
Dar orice om este si exasperat de suferinta care-l poate face sã-si trãiascã rãu, conditia de om.
De aceea, spune Sfântul Paul, « toatã fãptura acum geme încã în durerile nasterii » ( Rom 8,22 ).
Crestinul trãieste suferinta în credinta fatã de Cristos care îl elibereazã, si care cãlãuzeste întreaga creatie spre împlinirea desãvârsitã.
Împreunã cu Cristos, el se luptã cu rãul si cu pãcatul, care introduc dezordinea în el însusi si în lume.
Trãieste atotputernicia lui Dumnezeu, ca expresie a unei iubiri ce triumfã asupra rãului si îndreaptã întreaga creatie spre o lume nouã.
Încotro se îndreaptã lumea ?
Dumnezeu nu face doar sã existe Universul, ca si cum ar actiona de departe.
El îi conduce pe oameni si întreaga creatie spre Fiul sãu, dãruit pentru noi.
De aceea, departe de a fi absurdã, lumea, cãlãuzitã de Providentã, merge spre desãvârsita ei împlinire.
Iar faptul cã Dumnezeu actioneazã ca o cãlãuzã, nu lezeazã cu nimic libertatea oamenilor.
Dimpotrivã ! ...
Trebuie sã credem în Providentã
A spune cã Dumnezeu este Providentã, nu înseamnã cã totul a fost aranjat dinainte, sau cã El actioneazã în locul nostru.
În toate si în tot ce ni se întâmplã ca oameni, Dumnezeu ne vrea binele.
Este aici un optimism profund, care depãseste toate formele de determinism sau de defetism.
( extras din Credinta Catolicã exprimatã de Episcopii din Belgia, traducere si adaptare dupã Livre de la Foi, Les Évêques de Belgique, Conferinta Episcopalã din Belgia, Bruxelles, 1987, Arhiepiscopia Romano-Catolicã de Bucuresti, 1991 )
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu